De ce evreii îi fac uitați pe evreii omorîți de Stalin?

De ce evreii îi fac uitați pe evreii omorîți de Stalin?

 

„Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler“

§ 4. Este şi mai greu de înţeles şi cu totul inacceptabil efortul pe care îl fac cei ce administrează în mod oficial moş­tenirea Holocaustului pentru a ascunde „contribuţia“ sovietică la tragedia neamului evreiesc. Atât în anii războiului (1939-1945), cât şi în alte perioade ale existenţei URSS-ului, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi în mod deosebit I.V. Stalin a dezlănţuit aprige persecuţii asupra evreilor, în buna tradiţie a po­gromurilor din Rusia taristă. Înşişi supravieţuitorii Auschwitz-ului eliberat de trupele sovietice în primăvara lui 1945 au fost, o parte dintre ei, în număr de circa 150.000, de­portaţi în URSS şi acolo li s-a pierdut urma… Este însă o certitudine aceea că printre cei care au conceput, iniţiat şi executat aceste oribile represalii anti-evreieşti s-au numărat şi importanţi lideri sovietici comunişti de naţionalitate evreiască, împrejurare care, probabil, explică şi ea reţinerea oficialităţilor evreieşti de a cerceta acest subiect. Din fericire, o serie de publicişti şi scriitori evrei, oneşti şi cu teamă de Dumnezeu, nu s-au sfiit să spună adevărul despre dimensiunile apocaliptice ale Holoca­ustului evreilor din URSS. După unii autori evrei, Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler.
În această ordine de idei ne punem câteva întrebări care nu pot să rămână fără un răspuns limpede:
– unde a ajuns arhiva lagărelor naziste de concentrare şi exterminare, în special cea de la Auschwitz?
– de ce nu se pune această arhivă la dispoziţia cerce­tă­to­rilor?
– de ce deţinătorii acestor arhive nu sunt demascaţi ca tăinuitori ai adevărului şi astfel complici la asasinatele naziste?
După informaţii uşor de verificat, arhivele de la Auschwitz se află în posesia Rusiei.
Mai mult, informaţii puse în circulaţie după 1990 şi până acum de nimeni contestate şi dezminţite, susţin că Moscova „ameninţă“ cu publicarea acestor arhive, din care ar rezulta cu totul alte cifre privind numărul real al victimelor Holocaustului. Pe cine şantajează Moscova în acest fel nu este greu de înţeles. De aceea credem că Israelul şi comunitatea internaţională, guvernele lumii, însăşi ONU, au datoria morală de a face toate demersurile pentru a pune la dispoziţia publicului toate arhivele produse de lagărele de concentrare din anii celui de al doilea război mondial. Asemenea lagăre, precum se ştie, au existat în ambele tabere ale beligeranţilor, ceea ce impune o transparenţă deplină în reconstituirea faptelor şi stărilor din acei ani.
Raportată la România, contribuţia  URSS la holocaustul antievreiesc, corect evaluată, va fi să demonstreze, probabil, că o bună parte dintre evreii contabilizaţi ca victime ale regimului Antonescu sunt evrei care s-au refugiat în URSS sau au fost siliţi de autorităţile sovietice să părăsească teritoriul românesc. Ce s-a întâmplat după aceea cu aceşti evrei, de cetăţenie română, care au ales sau li s-a impus cetăţenia sovietică, este o chestiune care nu mai cade în răspunderea românilor.
Ne declarăm dezgustul faţă de oportunismul „istoricilor“ evrei care încearcă să pună în seama românilor crimele săvârşite de puterea sovietică, spre a nu supăra marea putere rusească. Şi punem întrebarea: de ce la Muzeul Holocaustului de la Washington şi în alte incinte similare nu apare nici o menţiune despre evreii exterminaţi în URSS?
(text extras din Ion Coja, Protocoalele Kogaionului)
*
Post scriptum 2014 Mai e de luat în seamă și celălalt aspect: Dacă evreii s-ar plânge de „holocaustul” din URSS, din anii celui de al II-lea Război Mondial, rușii de azi nu s-ar sfii să scoată la iveală cifrele care îi incriminează pe evreii din URSS, cifre înspăimântătoare, deloc inventate sau umflate precum cele de la Yad Vashem și sucursalele!
Și n-ar fi vorba numai de rușii, ucrainienii și moldovenii (de peste Nistru) care au murit în deceniul 1930-1940,  când liderii evrei ai PCUS au organizat marea foamete care a făcut milioane de victime, milioane de ființe umane moarte prin înfometare în inima Europei!

Publicat de Ion Coja in Holocaust pe 30.01.2014

 sursa: http://ioncoja.ro/holocaust-in-romania/de-ce-evreii-ii-fac-uitati-pe-evreii-omoriti-de-stalin/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+ioncoja+%28Ion+Coja%29

"In Romania trăieşte poporul roman, iar poporul roman nu admite nici un afront al unei minorităţi; acestea trebuie să respecte Romania, pe romani şi legile fără să ceară favoruri speciale sub pretextul că sunt discriminaţi; CINE FACE ALTFEL, ESTE INVITAT SĂ PĂRĂSEASCĂ IMEDIAT ROMANIA!!!

Cand vom auzi un asemenea discurs si la noi la Presedintie, in Parlament, la Guvern?

Să-i ajutăm pe  unguri să nu uite cine sunt!

Publicat de Ion Coja in Doctrină naţionalistă, Transilvania pe 30.01.2014

 sursa: http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/sa-i-ajutam-pe-unguri-sa-nu-uite-cine-sunt/

 Un sârb despre unguri – scurt şi foarte clar!

Un profesor de istorie sârb din Voivodina, aflat zilele trecute la

Satu Mare, a transmis redacţiei o reacţie pe marginea articolului

“Afront adus românilor pe bani europeni”, apărut în numărul din

4.12.2012 al Gazetei de Nord Vest. Reproducem integral textul transmis

de profesorul sârb Miodrag Stanojevic:

“Mă numesc Miodrag Stanojevic, sunt sârb din Vojvodina şi profesor de

istorie în Novi Sad . Aflându-mă într-o călătorie către Ucraina, am

zăbovit trei zile în urbea dvs., bucurându-mă de ospitalitatea unui

vechi prieten şi a familiei sale. Menţionez că vorbesc fluent limba

română deoarece am copilărit într-un sat mixt vlaho-sârbesc.

Ştiind că sunt profesor de istorie şi bun cunoscător al

revizionismului unguresc, amfitrionul meu mi-a arătat articolul

“Afront adus românilor pe bani europeni” apărut în ziarul Dvs.

Totodată mi-a relatat câteva evenimente recente de acest gen:

- fenomenul Csibi Barna, un degenerat care îşi permite să dea foc în

centrul României unei păpuşi reprezentând un erou naţional al

românilor (n.r. Avram Iancu), autorităţile române ignorând acest gest.

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: Ce s-ar fi întâmplat dacă:

- un român ar fi dat foc la Budapesta unei păpuşi reprezentându-l pe

Kosuth Lajos

- un turist german ar fi incendiat la Tel Aviv o păpuşă

reprezentându-l pe David Ben Gurion (n.r. primul premier al

Israelului) sau pe Golda Meir (n.r. de asemenea premier al Israelului)

- un ungur din Vojvodina ar fi incendiat la Novi Sad o păpuşă

reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul naţional al sârbilor de la

Kosovopolje.

Meciul Steaua – Ujpest de acum 3 ani: la intrarea în România,

suporterii unguri aflaţi în tren au afişat “Transilvania aparţine

Ungariei”, iar pe stadionul Steaua din Bucureşti au afişat românii =

ţigani. Acelaşi scenariu:

- ce s-ar fi întâmplat dacă Ujpest ar fi jucat la Beograd cu Partizan

sau Steaua Roşie. Oare ar fi avut curajul ungurii să afişeze mesajele

“sârbii = ţigani sau Vojvodina aparţine Ungariei”? Nu, nu ar fi

îndrăznit, iar dacă ar fi fost atât de tâmpiţi să o facă, în aceeaşi

seară ar fi cinat în Infern.

De ce îşi permit asta în România? De ce nu îşi permit acelaşi lucru în

celelalte ţări unde au minorităţi maghiare şi revendicări

revizioniste, adică Slovacia , Serbia , Ucraina? Simplu, pentru că ei

ştiu (aşa cum au menţionat în “Traseul Legendelor Sătmărene)”

căromânii sunt “un popor paşnic, binevoitor şi primitiv” şi, completez

eu, un popor “imbecil de tolerant”. Totodată ei ştiu că slavii (din

Slovacia , Serbia , Ucraina) nu sunt aşa. Şi nu îşi permit.

Afirm cu tărie că nu există nicăieri în lumea civilizată o ţară care

să acorde atâtea drepturi unei minorităţi alogene cum acordă România

minorităţii maghiare. Şi totuşi nu vor fi mulţumiţi niciodată,

sâcâindu-vă perpetuu (ca un ţânţar în miezul nopţii) cu aceeaşi

pretenţie imbecilă: autonomie. Tupeul lor se manifestă şi prin faptul

că ei consideră ca fiind similară pretenţia lor de autonomie

teritorială în România cu cea a catalanilor din Spania, ignorând cu

bună ştiinţă marea diferenţă: catalanii sunt băştinaşi în Spania, pe

când maghiarii sunt alogeni asiatici în România.

Gazda mea mi-a spus că, pe lângă “valahi puturoşi” maghiarii vă mai

numesc şi “mămăligari”. Îşi permit asta în ţara voastră. Sunt derutat

şi confuz, neputând înţelege cum este posibil să nu existe în

rândurile poporului român, “paşnic, binevoitor şi primitiv” un

profesor de istorie altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei

lor efemere:

- în anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind

niştenomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei

- în 896, şapte triburi maghiareşi trei triburi de turci khazari,

fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în

Panonia(locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total

225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare după

stabilirea în Panonia a fost jaful (logic). Incursiunile lor

sângeroase s-au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania,

până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955.

- Ştefan cel Sfânt (997 – 1038)unifică triburile ungureşti şi îi

creştinează. Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a

populaţiilor din jur: germanici, valahi, slavi, acest proces fiind de

fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic popor migrator

asiatic în Europa.

Personalităţile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei

Corvin, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar – sârb, părinţii lui nu

cunoşteau limba maghiară), Kosuth Lajos – slovac, precum şi

majoritatea regilor Ungariei. În1910 un istoric maghiar recunoaşte că

doar 10% din unguri sunt urmaşii celor şapte triburi maghiare

stabilite în Europa în 896, restul fiind populaţii maghiarizate de-a

lungul timpului (valahi, germanici, slavi). De fapt cum ar putea un

ungur blond din zilele noastre să fie urmaşul cetelor mongoloide

venite în Europa în secolul IX?

Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel

Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a

făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat

autonom.

- Înfrângerea de la Mohacs din1526 în faţa turcilor şi cucerirea

capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a

regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de

Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc

turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate

otomană.

- După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683),Imperiul

Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania,

anexiuni recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).

- În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar

intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.

- În urma pactului dualist din 1867,Ungaria devine regat în cadrul

imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar),

având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.

- În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul

Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent iar

Transilvania alege să se unească cu România.

Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniştilor unguri. Cum pot

susţine că Transilvania a aparţinut Ungariei 1000 de ani, când regatul

Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost

paşalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost

voievodat autonom de la Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) până în 1699

când devine provincie austriacă (ca şi Ungaria de altfel). Deci

Transilvania şi-a pierdut independenţa în 1699 şi a aparţinut până în

1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în

1867 nu a existat).

- În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei

este cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei. Până în 1944,

când revine României, ce fac ungurii în Transilvania? Ce ştiu mai

bine: ucid valahi şi evrei, consideraţi rase inferioare. Gena lor

asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloşi executanţi ai

teoriilor rasiale naziste, golind practic Transilvania de evrei. În

perioada 1940 – 1944, timp în care Transilvania a aparţinut Ungariei,

populaţia evreiască de aici a scăzut cu 90%, marea majoritate fiind

trimisă de către autorităţile maghiare către lagărele de exterminare

naziste. La fel s-au purtat şi în Serbia odată cu invadarea alături de

germani a Iugoslaviei în 1941.

În încheiere, ca să sintetizez relaţia dintre băştinaşii valahi şi

alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu: un ungur pribeag bate la uşa

unui valah. Acesta, ospitalier, îl primeşte în casă. Îi întinde masa,

oferindu-i ce are mai bun în cămară. Ungurul, în timp ce se ospătează,

pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînţeles) considerând că

ar fi normal ca după ospăţ valahul să îi ofere şi un desert, adică

nevasta. Indignat de faptul că după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă

şi nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului şi încă una.

Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliţă

strigând din toţi rărunchii: “săriţi, oameni buni, că mă omoară

valahul, sunt o victimă!”. Aşa că, valahi, fiţi înţelegători şi

daţi-le şi nevasta, dar vă avertizez că nu le va ajunge. Următoarea

lor dorinţă va fi casa voastră.”

Eu subscriu în totalitate pentru următoarele motive:

1. restaurarea adevărului istoric;

2. speranţa de trezire a politicienilor români din “somnul raţiunii”.

Românul rabdă multe, dar… dacă e nevoie, vor regreta deopotrivă şi

imbecilii politicieni unguri, şi incapabilii politicieni români.

2013/4/16 Bogdan <bogdangales2004@yahoo.com>

Patriarhul Daniel: Românii cu nume de sfinţi vor plăti o taxă pentru a le folosi în continuare

Preocupat de numărul din ce în ce mai mare al românilor care poartă nume de sfinţi, liderul BOR a anunţat necesitatea introducerii unei cotizaţii pentru cei care vor să le folosească în continuare. Decizia va intra în vigoare în termen de câteva zile, iar taxa va fi obligatorie pentru toţi românii ale căror prenume se regăsesc în calendarul ortodox.

“Peste un milion de români poartă numele arhanghelilor Mihail şi Gavril”, a declarat patriarhul Daniel. “Să nu mai vorbim de cei pe care îi cheamă Ion, Constantin sau Elena. Nici unul dintre ei nu a achitat Bisericii drepturile de autor cuvenite, deşi suntem de 2000 de ani impresarii tuturor sfinţilor din calendar. O taxă modică pe prenume e ceva firesc, la cât s-au jertfit aceştia pentru noi. Din bunăvoinţa Bisericii, cei care poartă mai multe nume de sfinţi vor plăti doar 50% pentru fiecare nume suplimentar.”

Sursa: http://www.timesnewroman.ro/life-death/8218-patriarhul-daniel-romanii-cu-nume-de-sfinti-vor-plati-o-taxa-pentru-a-le-folosi-in-continuare

Presedintele CJ Harghita, despre drapelul Ungariei arborat pe o primarie din Romania: “Nu trebuie sa intereseze pe niciun cetatean din alta parte a tarii”

Dupa scandalul “stegului secuiesc” arborat de mai multe primarii conduse de UDMR sau PCM din Ardeal, unii edili etnici maghiari au decis sa arboreze pe sediul primariei chiar si steagul Ungariei. In conditiile unei legislatii clare privind modul in care drapelul altor state poate fi afisat pe institutiile publice din Romania, demersul primarului din Madaras – amendat pentru gestul sau la finele anului trecut – se incadreaza in afara legii.

La articolul 7, Legea 75/1994 reglemeanteaza modul si situatiile in care drapelul unui alt stat poate fi arborat pe una dintre institutiile publice din Romania: “Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul României numai împreună cu drapelul naţional şi numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivităţi şi reuniuni internaţionale, pe clădiri oficiale şi în locuri publice stabilite cu respectarea prevederilor prezentei legi”.

Cu toate acestea, presedintele Consiliului Judetean Harghita, Borboly Csaba (UDMR), are o alta interpretare a legii. Intr-un interviu acordat singurei publicatii de limba romana din judet, Informatia Harghitei, presedintele Consiliului Judetean considera ca primarul are dreptul sa afiseze orice simboluri doreste si ca drapelul arborat pe sediul institutiei publice nu trebuie sa preocupe pe nimeni din afara localitatii.

“Ce fel de steag este pe Primăria comunei Mădăraş nu ştiu de ce trebuie să-l intereseze pe un cetăţean dintr-o altă localitate, dintr-o altă parte a ţării. În fond, Primăria comunei Mădăraş este a cetăţenilor comunei Mădăraş, este instituţia lor şi nu a altcuiva.” a declarat Borboly Csaba pentru Informatia Harghitei.

In prezent, Borboly Csaba este judecat pentru abuz in serviciu si fals intelectual.

Sursa: http://www.expresmagazin.ro/presedintele-cj-harghita-despre-drapelul-ungariei-arborat-pe-o-primarie-din-romania-nu-trebuie-sa-intereseze-pe-niciun-cetatean-din-alta-parte-a-tarii/

Ţara din capul lor

 

 

de Anca SIMINA 
 Publicat la: 28.01.2014   19:32 




A trecut o săptămână de când un avion s-a prăbuşit în munţi. A venit viscolul şi viaţa a mers înainte. Nu-mi ies, totuşi, din cap, vorbele, pentru prima oară în câţiva ani necenzurate, ale câtorva oameni pe care i-am tot căutat ca să înţeleg ce s-a petrecut în seara aceea de luni dincolo de acel omenesc "Vai, ce naşpa!" în care un controlor de trafic a îngheţat întâmplarea.

"Noi am dat de la început un perimetru mult mai restrâns şi mult mai precis. Şi da, puteam face mai mult, dar n-a ţinut de noi", îmi spune un ofiţer SRI fără să ne ştim, neapărat, prea bine. Vorbeşte şoptit şi face, parcă, în mintea lui de om, nu de ofiţer al unui serviciu de informaţii, un calcul tacit că, şi dacă s-ar fi câştigat numai 30 de minute sau o oră, tot ar fi fost ceva.

De la Unitatea Militară din Câmpia Turzii vine un mesaj. În spatele anonimatului, ni se povesteşte că paraşutiştii au primit alerta în nici 20 de minute după ora prăbuşirii, s-au echipat, au pregătit un elicopter capabil să zboare în condiţii meteo dificile cu militari de elită şi au aşteptat, pentru a pleca, un ordin care n-a mai venit.

"Multe aş putea spune şi abia aştept să se încheie ancheta, să pot ieşi si să vă explic exact cum a funcţionat  totul. Aş face-o şi azi, dar a trebuit să dau în scris că nu fac niciun comentariu public până nu e gata ancheta. E fals 90% din ce vedeţi acum în spaţiul public", se apără, cu jumătate de gură, unul dintre cei obligaţi la demisie.

Nu ştiu şi n-am putut să aflu, dată fiind Omerta din jurul acestui accident, câţi dintre ei spun adevărul sau câţi bravează. Instituţiile care ar fi trebuit, măcar ca dovadă a bunei-credinţe, să ne dea cât mai rapid, toate informaţiile pentru a combate intoxicările, refuză să ne spună măcar dacă România avea plătit abonamentul COSPAS-SARSAT de localizare a unui avion civil care s-ar prăbuşi azi, mâine sau peste o lună. Ce ştiu e că am simţit zilele acestea, mai mult ca oricând, frustrare, dezamăgire şi dezgust la oameni din instituţii-cheie de care, ne place ori nu, depindem toţi.

La nici o săptămână, 112 a funcţionat perfect, a localizat gravide şi bătrâni care-au cerut ajutor de sub zăpadă, a trimis pompieri şi medici SMURD care să aducă pacienţi sunaţi că s-a găsit un ficat sau un rinichi bun de transplantat, a chemat militari care să dea la lopată într-un iad îngheţat. Au executat, demoralizaţi şi neîmpăcaţi cu nedreptatea de a nu se putea apăra cu o zi înainte, un ordin şi s-au lăsăt duşi, fără resentimente, de bunul simţ, de gândul că linia dintre viaţă şi moarte e de multe ori prea fină ca să mai fie timp de ezitări.

Care e minunea întâmplată sâmbătă şi nu în acea luni? Comanda la nivel înalt şi asumarea responsabilităţii politice pentru nişte vieţi. Comandamentul televizat pe care vicepremierul Oprea - acelaşi surprins nu demult venind la birou la 10.00 şi plecând la prânz mai multe zile la rând - l-a făcut la Guvern de cinci ori pe zi în week-end putea să existe, discret, şi în lunea aceea. Comanda pe care cei de la SRI, din MApN sau din altă parte au aşteptat-o nu putea veni de la un ISU judeţean, ci de la om politic.

În ţara din capul lor, lucrurile trebuie să fi stat însă cu totul altfel. În ţara lor inventată, viaţa te ia prin surprindere în echipament Paul&Shark sau cu o eşarfă Burberry în sertarul din stânga, lângă revolver, te întrerupe nedrept cu un SMS devastator tocmai când luai masa în tihnă şi vorbeai despre tenis, îţi pune piedică la un pas de un coş de trei puncte.

În accidentul din Apuseni, România nu a pierdut doar doi oameni. Şi-a pierdut coordonatele exacte şi, mai ales, încrederea că aparţine unei lumi care merge precis înainte. Iar 584 de oameni, implicaţi haotic într-o operaţiune de căutare fără busolă, au văzut cu ochii lor cum arată vidul de putere, ce urme lasă nepărasarea sau inconştienţa.

În ţara mea inventată, nu poţi rămâne neutru într-o criză. Cine se încăpăţânează să se declare astfel, nu îşi ascunde decât laşitatea. În ţara mea inventată, încrederea în armată, în serviciile care nu doar spionează, ci mai şi opresc terorişti, în comitetele şi comisiile de urgenţă înţesate la vârf de politruci fără fără vână vorbind propriul lor esperanto, e făcută ţăndări.

Suntem, azi, 19 milioane de inşi înzăpeziţi în 19 milioane de ţări închipuite. Fiecare cu a lui, ca-ntr-o colivie. Cine ne redă nouă încrederea în instituţii şi cine le redă lor, celor reduşi la tăcere, "ca să nu alimenteze isteria", sentimentul că s-a spus adevărul, că s-a făcut măcar parţial dreptate? Cine mai crede, în NATO de exemplu, că funcţionăm ca un stat?

Premierul Ponta s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat rapid în degrabă dătător de stare de alertă pentru că iarna ninge, în renegociator cu FMI, în vicepreşedinte CSAT care cere demisii la vârful STS. Preşedintele Băsescu face verificări paralele, le aşteaptă decuplat de poporul la care s-a tot întors în ultimii nouă ani şi tace, cel puţin încă o săptămână, până la acelaşi CSAT.

Şi unul, şi celălalt mi-au amintit, zilele acestea, de vorbele lui P.P. Carp, când a aflat de România unită: "Ţara asta are atâta noroc, încât nu are nevoie de oameni de stat". Era 1918. Nu pare să fi trecut de atunci nici măcar o zi.

Sursa: http://www.gandul.info/puterea-gandului/tara-din-capul-lor-11982190

Dacia preistorică - emisiune tv

Dacia preistorică - emisiune tv 

 

 

Studiul "Dacia Preistorică" scris de Nicolae Densușianu în secolul XIX a stârnit nenumărate controverse de-a lungul timpului. Sursă de inspirație pentru unii, motiv de bășcălie pentru alții, lucrarea lui Densușianu, prietenul lui Eminescu, este încă insuficient cunoscută.

Pentru a-i desluși mesajul și pentru a afla și povestea de viață a autorului, i-am avut invitați în această emisiune din seria "Adevăruri tulburătoare" pe domnii prof.dr. Mihai Popescu (cu un doctorat tocmai pe acest subiect) și Conf. univ. dr. Gheorghe Iscru, istoric.

 

Vizionare cu folos!

vizualizati aici: http://www.youtube.com/watch?v=BVfC1ke5XrE


Daniel Roxin


Sursa: http://danielroxin.blogspot.ro/2014/01/dacia-preistorica-emisiune-tv.html

Trezirea ! HIPERBOREENII ŞI SHAMBALLA

TREZIREA !

Dan Ioanitescu

HIPERBOREENII ŞI SHAMBALLA
O descoperire senzaţională zguduie lumea oamenilor de ştiinţă. Istoria trebuie rescrisă.

BOMBA
În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.

HIPERBOREANUL
Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărât totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş:
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci când treaba noastră a fost terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa... ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el au venit o echipă întreagă de civili daar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.
Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” - a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! - „Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!... Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu.... Dar ştiu că am mâncat bătaie vreo săptămână încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac...!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite Ioane, - mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

LESPEDEA
Dar să revenim la lespede...
Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la Moscova iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată “piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai aurul conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatârşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la începutul lunii mai 2012.
La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.

SCRIEREA DACICĂ VECHE
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.

SHAMBALLA ?
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, - declară de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de siguranţă personală nu-l putem face public - la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precpitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre, care-ncotro.”
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest lucru nu este prea sigur.

ÎN ATENŢIA CITITORILOR!
Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi întâlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme când veţi pricepe.



Sursa: http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/5095-trezirea-!-hiperboreenii-%C5%9Ei-shamballa?s=b595d41634128ba7bf028f5477cd75e1




Foto: Paul Ilie - www.kompania7.wordpress.com — cu Botan Mihaela, Paul Ilie, George-Silviu Genes, Constantin Cristescu, Daniela Tia, Cornelia Enache, Sfin Xul, Dacian Ferenct, Craciun Mos, Came Lia, Daniela Dani, Victor Duica, Petra Radu, Panait Radu, Livia Anda Buşu, Carla-Patricia Taran, Diane Chic, Codruta Onila Barbos, Dan Iancu, Daniela Gh, Romeo Ruse, Petro Popa, Ani Gavriloaie, Borta Catalin, Gabriela Theodorescu, Şerban Tomşa, Tuburlui Mihai, Ptruptrucea Neicanimeni, Christian Lepsa, Calin Tatar, Bogdan Huşanu, Blue Iris, Andi Caragea, Anca Florea, Ana Telitoiu, Ady Surry, Adela Hriscu, Adriana Popescu şi Adrian Campean la Foto Paul Ilie

Iancu de Hunedoara era numit în vremea lui și “IOAN GETUL”. De ce cărțile noastre de istorie nu ne spun asta?

Perioada evului mediu este plină de referințe în care locuitorii din Țara Românească, Moldova și Transilvania sunt numiți daci și geți. Și atunci, cum au dispărut dacii și geții din istorie când  ungurii,  austriecii, turcii sau grecii îi numeau daci  sau geți pe stră-străbunicii noștri?

Minciuna în care ne este îngropată istoria devine tot mai șchioapă, lăsând să se vadă din ce în ce mai clar adevărul. Iar adevărul este că noi suntem în primul rând urmașii geto-dacilor, chiar dacă putem detecta în acest spațiu și influențele genetice sau culturale ale migratorilor care au trecut pe aici.

Acum peste 500 de ani, un persoanj remarcabil devenea Voievod al Transilvaniei între 1441 – 1456 și Regent al Ungariei între 1446 – 1452. Este vorba despre Ioan de Hunedoara (cunoscut mai mult ca Iancu de Hunedoara) comandant militar strălucit, apărător al creștinătății în fața pericolului Imperiului Otoman, mentor al mai celebrilor Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare.

 Ei bine, câți dintre români știu astăzi că Iancu de Hunedoara era numit în vremea lui și “IOAN GETUL”? În colecția Scroptores Byzantini IV, cartea “Din domnia lui Mahomed al II-lea anii 1457 – 1467″ (Ediție de Vasile Grecu, Ed. Academiei RPR, 1963) Critobul din Imbros vorbește în repetate rânduri despre IOAN GETUL, referindu-se la Iancu de Hunedoara. Avem exemplul paginilor 64 și 290…

Iată un citat: “Căci atunci, când acesta și fratele său au fost alungați de Ioan Getul, domnul peonilor (ungurilor) și al dacilor (românilor din Transilvania)…”

Explicația textului apare în nota de subsol nr.2 unde se arată: “Critobul, ungurilor le spunea peoni, românilor din Transilvania daci, iar celor din Țara Românească geți. E interesant că lui Iancu de Hunedoara nu îi spune dac, ci get, indicând astfel originea acestuia din Țara Românească.”

Iată, deci, încă o dovadă istorică care vorbește despre faptul că geto-dacii nu au pierit, că locuitorii țărilor românești din evul mediu erau percepuți  de străini ca urmași ai geto-dacilor, așa cum și noi, astăzi, ar trebui să ne simțim.

Voi veni în curând cu noi dovezi ale continuității geto-dacice. Rămâneți aproape!

Daniel Roxin

sursa: http://adevaruldespredaci.ro/iancu-de-hunedoara-era-numit-in-vremea-lui-ioan-getul-de-ce-cartile-noastre-de-istorie-nu-ne-spun-asta/

 

 

 

Radu Golban, cel care a descoperit datoria de 17 miliarde de euro pe care Germania o are către România, candidează la europarlamentare, independent.

Radu Golban: "N-a vazut Bruxelul ce poate Romania! Am decis sa candidez la europarlamentare. Independent.

Astazi am depasit cu ajutorul vostru numarul de 30.000 de sustinatori! Este cel mai frumos cadou pentru mine de ziua de nastere a ficei mele Viviane care a implinit trei ani. Va multumesc!

Europerlamentarii nostri sunt soldati credinciosi ai formatiunilor politice pe care le reprezinta, dar nu slujesc tara. Daca vi se pare ca acum sunteti reprezentati extraordinar de europarlamentarii romani, ignorati-ma. Daca nu, promovati-ma, nu aveti nimic de pierdut, totul de castigat!

Voi avea nevoie de ajutorul vostru. Am nevoie de 100.000 de semanturi pentru a putea candida. In cursul zieli va trimit si tabelul si va explic modalitatile cum puteti semna. 





Pagina oficială a lui Radu Golban: http://radugolban.ro/

Pagina de facebook: https://www.facebook.com/Golban.Radu?ref=br_rs

sursa: http://danielroxin.blogspot.ro/2014/01/radu-golban-cel-care-descoperit-datoria.html

Un cântec românesc foarte popular, „Cucuruz cu frunza-n sus”, fredonat adeseori şi de  Mihai Eminescu,a ajuns Imnul de stat al Israelului – HATIKVA (în traducere înseamnă SPERANȚA).

Compozitorul este un evreu originar din Basarabia-Samuel Cohen, iar versurile aparțin poetului evreu originar din Galiția, Naphtali Herz Imber.

În acest poem, Imber a pus  în cuvinte gândurile şi sentimentele care l-au cuprins în urma stabilirii sale în Petah Tikva, una dintre primele așezari evreiești in Palestina otomană. Publicat în prima carte a lui Naphtali Imber, Barkai (lit. ”Steaua dimineții”), poemul a fost ulterior adoptat ca imn al Mișcarii Hovevei Zion şi mai târziu a Mişcării Sioniste, la Primul Congres Zionist din 1897.

Textul a fost revizuit ulterior de către coloniştii din Rishon LeZion și  supus unui număr de alte modificări.

 Adoptarea ca imn naţional

Versurile lui Naftali Herz Imber, oricât de reuşite or fi fost, s-ar fi pierdut probabil pentru totdeauna, cu toate că autorul lor le publicase în volum în 1886, dacă acestea n-ar fi fost puse pe muzică imediat după sfârşitul primului război mondial, la Iaşi, pare-se cu prilejul unei întruniri sioniste, şi tot de către un israelit, anume Shmuel Cohen (Samuil Kogan).

După toate sursele, inclusiv evreieşti, linia melodică a actualului imn al Israelului a fost preluată/adaptată după  străvechiul cântec popular românesc, răspândit în mai toate teritoriile româneşti, dar îndeosebi în nordul Ardealului, în Maramureş.

„Cucuruz cu frunza-n sus”

O primă variantă care s-a propus a fost un anume „Cântec de mai” cules de muzicologul şi folcloristul Timotei Popovici („Luncile s-au deșteptat/ foaie verde de bujor/Scumpă haină au îmbrăcat, foaie verde de bujor/C-a sosit pe-al nostru plai, foaie verde de bujor/

Craiul zilelor de mai, foaie verde de bujor….”). Însă cea mai plauzibilă variantă spune că melodia imnului reproduce în cea mai mare parte a sa acordurile cântecului „Cucuruz cu frunza-n sus”, care se afla inclus în paginile unei  culegeri de muzică populară  aparute în preajma amintitei întruniri sioniste din vechea capitală a Moldovei.

Inspirat din muzica unui „drept între popoare!”

Un amănunt care tine de anecdotica istoriei, este acela că respectiva antologie de folclor muzical aparţinea lui Guillem Şorban, nimeni altul decât tatăl lui Raoul Şorban, un cunoscut intelectual clujean care în timpul celui de-al doilea război mondial a jucat în Ardeal rolul pe care l-a  avut Oskar Schindler, celebrul personaj real din nu mai putin celebrul  film al lui Spielberg, adică de salvator al câtorva sute de evrei, motiv pentru care a fost recompensat de aceştia cu titlul de „drept între popoare”.

Când statul Israel a fost înfiinţată în 1948, Hatikvah a devenit neoficial imnul sau naţional. Cu toate acestea, el nu a fost declarat  oficial  imn naţional  al Israelului, decât în noiembrie 2004.

Acesta nu este  singurul exemplu în care geniul românesc si-a lasat amprenta in lume.

Imnul Albaniei este și el o creație româneasca, muzica acestuia  apartinandu-i marelui compozitor  Ciprian Porumbescu.

Am sa va spun în curând si povestea  Imnului Albaniei…

Drapelul Israelului

Origin of the national anthem of Israel-HATIKVA,is the  romanian folk song “Cucuruz cu frunza-n sus” , Maize with standing leaf), who was arranged by Samuel Cohen, an immigrant from the Romanian region -Bessarabia.

The text of Hatikvah was written by the Galician Jewish poet Naphtali Herz Imber in Zolochiv in 1878 as a nine-stanza poem named Tikvateynu (lit. “Our Hope”).

In this poem Imber puts into words his thoughts and feelings in the wake of the establishment of Petah Tikva, one of the first Jewish settlements in Ottoman Palestine. Published in Imber’s first book, Barkai (lit. “Morning Star”), the poem was subsequently adopted as the anthem of Hovevei Zion and later of the Zionist Movement at the First Zionist Congress in 1897. The text was later revised by the settlers of Rishon LeZion, subsequently undergoing a number of other changes.

 Adoption as national anthem

When the State of Israel was established in 1948, Hatikvah was unofficially proclaimed the national anthem. However, it did not officially become the national anthem until November 2004, when it was sanctioned by the Knesset in an amendment to the Flag and Coat-of-Arms Law (now renamed the Flag, Coat-of-Arms, and National Anthem Law).

In its modern rendering, the official text of the anthem incorporates only the first stanza and refrain of the original poem. The predominant theme in the remaining stanzas is the establishment of a sovereign and free nation in the Land of Israel, a hope largely seen as fulfilled with the founding of the State of Israel.(Wikipedia).

Acum,hai să ascultăm cântecul maramureșean”Cucuruz cu frunza-n sus”.

http://www.youtube.com/watch?v=lr3lL8OjGqQ#t=86 

Și acum Imnul Israelului :HATIKVA (SPERANȚA)

http://www.youtube.com/watch?v=NjfFpFW9OdA#t=141 

Mass media tace, politicienii tac. E oare întîmplător?

 

Iazul de decantare Valea Sesii

Sursa: http://bogdanbalaban.ro/index.php?action=articole_full&id=346

Trebuie să vă avertizez din capul locului că urmează un jurnal trist. Acțiunea lui se va desfășura în jurul unui iaz de decantare numit Valea Sesii aflat în Muntiii Metaliferi. Nu voi scrie prea multe, voi lăsa imaginile să spună ce e de spus.

Dimineața pornim pe ruta Lupsa - Hădărău - fostul sat Geamăna. De la Hădărău se urcă pe un drum de țară cale de 4-5 km pînă ajungem la un pod. În vale pare a fi un lac, pe malul său cîteva case.

La o privire mai atentă constatăm că de fapt lacul nu prea e lac. Mai degrabă este o acumulare de nămol. Urcăm pe pod unde găsim niște conducte. Din ele se aude un zgomot semn că se transporta ceva. Suntem în munții metaliferi aproape de Roșia Montană, glumim spunînd că pe acolo se transportă aurul.

Bineînțeles că nu e vorba de aur ci de steril. Acesta provine de la exploatarea de cupru de la Roșia Poieni, făcută de compania Cupru Min începînd cu anul 1978. Tot arealul ăsta pe care se întinde lacul e o adevărată bombă ecologică.

Iazul de Valea Sesii este un iaz de decantare de vale, deschis ( adica are un singur baraj ). Barajul, contruit din anrocamente, închide valea fiind construit între doi versanţi.Tulbureala de steril este deversată în iaz printr-un sistem de conducte care trebuie să permită dirijarea deversării spre diverse zone situate pe conturul iazului astfel ca toată suprafaţa să fie ocupată.

Sterilul cu conţinut de săruri de metale ale acidului sulfuric se constituie în depozit şi se reazemă pe versanţii naturali. În iazul de la Valea Şesii depozitul de steril, în cele mai multe locuri pe care noi le-am sondat, n-are consistenţă; într-un loc era formată un fel de plajă pe care am călcat şi nu ne-am scufundat.

Apele limpezi, care sunt de fapt solutii apoase ale aceloraşi săruri, ar trebui să ajungă într-un sistem de colectare şi evacuare din care acestea trebuie să fie descărcate spre o staţie de epurare chimică sau spre un sistem de recirculare sau -cel mai simplu, făra costuri, fără jenă - spre un emisar (un râu curat de obicei). Sistemul de colectare şi evacuare noi nu l-am văzut, -dar e drepti că n-am ajuns la baraj unde ar putea să fi fost.

În septembrie 2011 iazul avea in jur de 130ha. Acesta a acoperit aproape în totalitate satul Geamăna; gospodăriile au fost răscumpărate de Cupru Min SA Abrud. Durerea cea mai mare a locuitorilor a fost aceea ca nu a fost respectata promisiunea de a se stramuta cimitirul. Sterilul a inghitit rind pe rind casele oamenilor, dealul pe care era construita biserica, cimitirul. Biserica este unul din putinii martori care ne arata ca aici a fost odata o asezare omeneasca. Namolul a ajuns acum la nivelul acoperisului.

Ce e și mai grav este faptul că asistăm la un dezastru ecologic în derulare. Sterilul continuă să fie deversat cu consecvență și nivelul iazului crește în fiecare an. De aceea cei de la Cupru Min înalță barajul an de an.

Nămolul acesta este pe alocuri brăzdat de firicele înguste de apă. Peisajul e ireal, pe alocuri ai senzația că ești pe altă planetă. În fața ochilor ni se aștern tot felul de culori, date de substanțele deversate. Noi am numit generic aceste substanțe cianuri.

E trist să vezi cum nămolul ăsta a înghițit și continuă să înghită case, gospodării, livezi, garduri. E trist să vezi cum biserica satului, destul de impozantă de altfel, e sufocată de nămol și își duce în tăcere și demnitate ultimii ani de existență.

Cu toate astea fiecare dintre noi, dacă nu a spus, măcar odată a gîndit ceva de genul: ce culori, ce peisaj. intr-adevar lacul ăsta cu este foarte fotogenic, dar...

Din fostul sat Geamăna au mai rămas doar cîteva case și o mînă de oameni care a refuzat să plece. Oare cum e să să vezi tot peisajul ăsta in fiecare zi? Și să mai ai în minte imaginea vechiului sat.

Nu se poate ca atunci cînd vii aici să nu faci legătura cu ceea ce se preconizează a se întîmpla în zona Roșiei Montane. Se spune că și acolo, pe valea Corna, se va amenaja un astfel de iaz de decantare. Și tot așa, sacrificind niște sate. Numai că acela va fi mai întins decît acesta de la Valea Sesii. Unele surse spun că va fi cam de trei-patru ori mai mare.

După aproape o zi de umblat pe malurile iazului de decantare de la Valea Şesii ne-am propus să ajungem pe halda de steril ce aparţine exploatării Roşia Poieni. Treaba asta nu ne-a iesit, am ajuns numai sub haldă din cauza neatenţiei, nehotărârii şi mai ales a lipsei de timp.

Astfel am traversat partea de jos a haldei acolo unde au ajuns pietrele mai mari din sterilul depus şi împins pe haldă. Din fotografii reies două alte problemele asociate tuturor haldelor de steril: generarea de ape încărcate acid care contaminează apele de suprafaţă, eroziunea şi instabilitatea taluzului, degradarea terenurilor învecinate.

Am mers ceva timp printre tot felul de bolovani, am pășit pe nisipuri instabile, am traversat pâraie de culoare verde. Am călătorit practic pe tarimuri nepamantene.
Reabilitarea iazului de decantare Valea Şesii ca şi a haldei de steril ar trebui să fie făcută după încetarea exploatării. Dar oare chiar se va intimpla asta?
Ca si concluzie: ar fi bine ca oricare dintre noi sa treaca macar odata si sa vada acest iaz de decantare, sa traga niste invataminte si sa nu mai repete greselile trecutului. Fac un apel catre cei care citesc acest text sa arate articolul si pozele prietenilor, cunoscutilor, sa il distribuie pe retelele de socializare.
În Munţii Apuseni se gasesc 24 iazuri de decantare.

 

GRESEALA FATALA A LUI CEAUSESCU

 

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare.

Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii '80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care "Europa liberă" a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii - canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. - părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm! 
   Prin anii '87 - '88, tonul "Europei Libere" a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile.

     Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate. 
Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile. 
   Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţele mondiale dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!.

    Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţele mondiale, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea "modelul românesc"!.

     Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care "Europa liberă" si "Vocea Americii"au comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte! 
Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-l dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa.

   Cu consecinţa, "firească", a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încercavreodată, în Europa de Est sau în Africa, în  America Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el o s-o păţească! 
  Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român! 
    De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-l vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate. 
  Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut revoluţia, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat. Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat.

    M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte"indicaţii superioare".

Am scăpat de dracu', şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfînt al Patriei.

    Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge! De generali şi colonei!

   Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi!Dezvoltare, şi alte "agenturi"!

    Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşticreditorului dobânzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia română încă de laprimele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai tristneadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca! 
Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român! 
Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat'??! Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?! 
Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor - ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez! 
Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte!

 Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu,ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii '70!

  Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti.

 Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara . Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii.

Prof.univ.dr. Ion Coja

 

Sursa: http://ioncoja.ro/