Translate

12 octombrie 2013

Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda Francmasoneriei

Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda Francmasoneriei



de Angela Anghel 

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, 
ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. 
Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul 
de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit 
şi pentru care a fost sacrificat,cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.” 
– Zoe Dumitrescu Buşulenga

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat  în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja  nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari. 

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai, de cei din ţară, pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu.  „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu. 

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia,  Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu. 

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina. 

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici.  Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se  număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii. 

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui  Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi. 
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional. 

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii  poezia manifest Doina. Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat„Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli. 

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii 

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.  

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa  cum ar fi fost firesc. 

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul. 

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare 

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional”înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.  

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909,  absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia. 

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienaţie mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”.  La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat.Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni. 

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).  

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.  

Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi o dată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihici. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu. 

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate: munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu. Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”.Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac. 

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice. ”  

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri. 

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi  creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului. 

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria 

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist?  Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.  

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne,”  scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”„Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului  şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.” 

Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat:„Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.”  Eminescu a  fost unul dintre ei. 
„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare, 
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . . 
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel, 
Nu slăvindu-te pe tine . . . lustruindu-se pe el 
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă. 
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă. 
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? 
Ei vor aplauda desigur biografia subţire 
Care s-o 'ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare, 
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . . Măgulit e fiecare 
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări 
Şi le umflă orişicine în savante adunări 
Când de tine se vorbeşte. S-a 'nţeles de mai nainte 
C-o ironică grimasă să te laude 'n cuvinte. 
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, 
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . . 
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale 
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale — 
Astea toate te apropie de dânşii. . .  Nu lumina 
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, 
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt 
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; 
Toate micile mizerii unui suflet chinuit 
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.” 
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881) 

Bibliografie:

1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu : Boala şi moartea lui Eminescu, Criterion, 2007

06 iunie 2013

Comorile dacice din estul Transilvaniei

 

sursa: formula as
Comorile dacice din estul Transilvaniei Brăţară dacică de aur descoperită la Vad, acum în muzeu, la Budapesta
În aşa-zisa secuime, în judeţele Harghita şi Covasna, au fost descoperite peste 200 de aşezări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate dacice!

Sarmisegetuza, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie... De câte ori ne gândim la strămoşii daci, ne vin în minte aceste locuri fabuloase. Poate din cauza misterului ce le înconjoară, poate din cauza frumuseţii sălbatice a munţilor Orăştiei. Dar dacă am vrea să înţelegem mai mult din identitatea noastră, să înţelegem mai mult din rădăcinile noastre şi din trecutul străbunilor noştri, ar trebui să ne întoarcem privirile şi către inima României, acolo unde, culmea, sunt cele mai numeroase dispute legate de identitate şi de istorie: în aşa-zisa secuime! În judeţele Harghita şi Covasna au fost descoperite peste 200 de aşe­zări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate dacice! Da, aţi citit bine aceste cifre! În timp ce auto­rităţile numără steagurile secuieşti de pe primării sau polemizează pe marginea unei bentiţe tricolore, aceste descoperiri uluitoare nu sunt nici popularizate, nici puse în valoare, deşi ar putea să lumineze o bună parte din umbrele vechimii acestui popor.

Începuturile

Totul a început pe la 1800, cu descoperirile făcute întâmplător de ţăranii care îşi munceau pă­mân­turile. Aduceau autorităţilor bucăţi ciudate de me­tal vechi, sau cioburi, sau chiar vase întregi, pe care le descopereau atunci când întorceau brazda cu plugul. Astfel de semnalări erau destul de frecvente pe toată partea estică a Transilvaniei şi aproape că nu există sat în care să nu se ştie câte un loc "special". D. Scheint a fost printre primii cercetători care a luat aminte la aceste descoperiri întâmplătoare şi a început studierea sistematică a regiunii. A căutat în special cetăţile şi aşezările fortificate, acestea fiind încă de pe atunci obiect de dispută, mai ales pe problema datării: erau ele
Comorile dacice din estul TransilvanieiPiesă de argint aurit - tezaurul de la Surcea
construite înainte sau după descălecarea secuilor? Concluziile sale vor fi în bună măsură politizate, vorbindu-se despre cetăţi construite şi înainte, şi după venirea secuilor. Curios a fost însă faptul că cetăţile considerate mai vechi se regăseau în legendele lo­cale, pe când cele mai noi nu se regăseau în po­veş­tile secuilor. Cercetările ulterioare au arătat că cetă­ţile mai noi au fost construite de cele mai multe ori pe rui­nele vechilor cetăţi sau fortificaţii. După studiul pu­blicat de Scheint în 1833, au urmat însă şi alte cercetări ale zonei. În perioada interbelică, A. Ferenczi face pri­mele săpături de anvergură, strict pe problema dacică. Într-un moment în care nu se politiza atât de mult cercetarea, descoperirile şi însemnările sale au avut o importanţă foarte mare pentru cei ce au studiat ulterior, deşi exagerări au mai existat, inclu­siv legate de o "perioadă slavă" a regiunii.
În 1985, Viorica Crişan, acum directoare a secţiei de ar­heologie a Muzeului din Cluj, a ajuns la muzeul din Miercurea Ciuc şi a început să pună cap la cap toate studiile de până atunci, făcute despre dacii din estul Transilvaniei. "Aşa a fost desti­nul meu, pentru că iniţial eu nu am vrut să lucrez acolo, ştiam că este o zonă dificilă. La înce­put mi s-a sugerat să învăţ lim­ba maghiară. Apoi mi s-a dat un traducător ca să înţeleg ce se discuta la şedinţe şi ca să mă deprind cu limba. Mi-a fost im­posibil. Din păcate, nu am fost în stare să am nicio apropiere de limba maghiară. Conducerea muzeului a înţeles asta şi m-a lăsat liberă, să merg pe teren şi să cercetez. Aşa au înce­put cei cinci ani în care am bătut la pas Harghita şi Covasna şi am luat fiecare loc cu vestigii la studiu. A fost şansa mea. În '90, după revoluţie, am devenit brusc invizibilă pentru colegii mei. Nu cred că există pedeapsă mai mare. Nu mi se răspundea la salut, nu era auzită părerea mea, brusc nu mai existam. Presa locală m-a umilit atunci când am îndrăznit să pun într-o expoziţie un «murus dacicus», împodobit cu arme dacice. În cele din urmă, mi s-a sugerat că cel mai bine ar fi să ne întoarcem toţi de unde am venit. În mod ciudat, am observat că orice perioadă istorică de la paleolitic la modern îi interesa, însă cea dacică de­venise tabu. Din păcate, acest lucru s-a confirmat mai târziu, când autorităţile au permis intrarea unui buldozer peste vestigiile uneia dintre cetăţile de la Jigodin... pentru a am­pla­sa o antenă telefonică". Viorica Crişan s-a întors la Cluj, însă un an mai târziu şi-a reluat cercetările în Harghita şi Covasna. Ştia deja că este una dintre cele mai importante zone cu vestigii dacice din Ro­mânia. După aproape trei decenii de muncă titanică pe teren, a publicat unul dintre cele mai complete studii despre moştenirea dacică din estul Transilvaniei.

Descoperirile

Comorile dacice din estul TransilvanieiTezaurul de la Sâncrăieni
Comorile dacice din estul Transilvaniei
Comorile dacice din estul Transilvaniei
"Când am început să pun cap la cap diferitele stu­dii arheologice, un prim şoc a fost numărul mare al descoperirilor. Strict pe estul Transilvaniei sunt 34 de cetăţi dacice! În toată Transilvania, cu siguranţă, sunt mai multe, însă nu au fost studiate siturile", îmi spune doamna Viorica Crişan, în timp ce pune pe masă şi răs­foim împreună lucrarea sa de doctorat. "Unele dintre cetăţi sunt de mici dimensiuni, dar sunt destul de dese. Erau, probabil, reşedinţele aristocraţilor sau conducă­torilor zonei, asemănătoare ca suprafaţă şi po­ziţionare cu cetatea de la Piatra Roşie, din Munţii Orăş­tiei. La Jigodin, de exemplu, sunt trei cetăţi: două pe malul Oltului şi o a treia, practic un platou fortificat. Un vârf de munte aplatizat, pe care sunt câteva construcţii prin­cipale şi anexele. Acolo erau meşteşugari, armu­rieri, un loc pentru femei unde ţeseau etc. Era mai degrabă amenajată pentru personalul din jurul unui lider. La Jigodin s-a găsit o cantitate mare de zgură de fier. Deci, în interiorul cetăţii, erau ateliere care produceau sau reparau unelte şi arme". Există însă şi construcţii impresionante prin structură, masive: la Covasna, Biborţeni, Valea Seacă, Ghindari, Zetea, sau incredibilul sistem de valuri şi şanţuri de la Porumbenii Mari. Toate cetăţile au şi aşezări civile în apropiere. Practic, oriunde ai merge, pe depresiunea Ciucului sau în zona Târgului Secuiesc, în orice localitate există unul, două sau trei puncte ale vechilor aşezări dacice. "Sunt foarte multe. O primă cetate este la Sântdo­mi­nic, în apropiere de Bălan, unde se pare că s-au făcut exploatări de cupru încă din Antichitate. Apoi mai este una la Racu şi încă una mai sus, în munte, peste ruinele căreia s-a ridicat o cetate medievală. Tot acolo e Cetatea de la Ciceu, care dă în drumul dintre Mier­curea Ciuc şi Vlădiţa. Este în munte, aşezată pe o stân­că, extraordinar de frumoasă. Sunt şi ruine medievale acolo, dar... pe fundaţia unei vechi cetăţi dacice. Pe urmă este cea de la Mihăileni, pe drumul spre Mol­dova, prin pasul Ghimeş. Peste Olt de Jigodin este o altă cetate, la Leliceni. Jos mai este o cetate, la Tuş­nad. La Racoş sunt alte trei cetăţi. Acolo e un munte extraordinar. N-ai cum să nu îl sesizezi mergând către Sighişoara. Sus, pe acest munte conic, cu platou tăiat, cel mai înalt din zonă, s-au găsit plinte în formă circu­lară, ce pot duce cu gândul la un templu. Şi tot aşa, e plin peste tot. Sunt cetăţi pe ambele părţi ale depre­siunii, în zonele de munte".
În toate aceste cetăţi s-au descoperit, în mod sur­prinzător, aceleaşi vase, aceleaşi piese de podoabă, oglinjoare, ca cele de peste munte, din Moldova. Este şi o zonă cu cea mai mare concentraţie de descoperiri ale unor tezaure monetare, în special datorită faptului că era o zonă de tranzit şi comerţ. Dacii se pare că nu obişnuiau să treacă munţii, aşa cum facem noi astăzi, prin Valea Prahovei. Treceau în special prin pasul Oituz, mergând de-a lungul Siretului, până la mare, unde puteau să facă negoţ, atât cu grecii, cât şi cu ro­manii. Se mergea fie prin pasul Buzăului, unde s-au descoperit fortificaţii, şi la intrare, şi la ieşire, fie pe la Focşani, prin trecătoarea din Ţara Vrancei, care ieşea tot în depresiunea Târgul Secuiesc.
"Dar dacă cetăţi dacice s-au mai studiat, ce mi se pare foarte important este că în această parte a Tran­silvaniei am descoperit în jurul lor aşezări obişnuite ale dacilor. Peste 200! Studierea lor ne-a ajutat să «ve­dem» mai bine cum era traiul lor de zi cu zi, să înţe­legem viaţa lor obişnuită".

Viaţa obişnuită a dacilor

Comorile dacice din estul TransilvanieiBrăţara de la Peteni (Foto: Daniel Spânu)
Amănuntele din viaţa zilnică a dacilor au ieşit la suprafaţă din negura vremurilor, de sub pământul scor­monit de arheologi cu mare grijă. Viaţa lor de atunci semăna surprinzător de mult cu viaţa bunicilor noştri de odinioară. Femeile ţeseau şi făceau haine cu fir mai strâns sau mai moale. S-au găsit greutăţile acelea spe­ciale folosite la război, care întindeau firul mai mult sau mai puţin atunci când ţeseau. Pe lângă ele aveau copii care se jucau cu miniaturi din lut: căniţe, farfu­rioare sau păpuşele. Oasele de animale găsite în incinta caselor arată că erau în primul rând mari crescători de vite, de oi sau porci. Vânatul era doar ocazional, după cantitatea de oase de cerb sau mistreţ descoperită. Făceau oale şi străchini din lut, însă erau mari meşteri în prelucrarea fierului. Aproape că nu există cetate în care să nu fi fost găsită zgura rămasă de la făcutul armelor sau uneltelor. Şi fierul prelucrat aici era de o calitate excepţională. Aveau case aşa cum mai vezi astăzi prin satele îndepărtate din munţi: din lemn, pe fundaţie de piatră şi tencuite cu pământ. Până şi unel­tele erau aceleaşi cu cele folosite în bună măsură astăzi: sapa, furca, secera sau coasa. Şi, deşi erau practic nişte simpli ţărani, aveau bijuterii făcute de ei, foarte simple şi foarte frumoase: cercei sau brăţări din aur sau argint, mărgele din sticlă colorate, fibule sau pandantive lu­crate de mână, cu mare măiestrie. Ba aveau chiar şi oglinjoare în care se puteau admira. "Traiul dacilor seamănă foarte mult cu cel al ţăranilor de azi, din sa­tele mai izolate. Din păcate, comparaţia permanentă a istoricilor cu Imperiul Roman i-a făcut să arate ca nişte barbari. Dar Imperiul Roman de atunci era, să zicem, ca America de acum. Câte ţări din lume au tra­iul şi influenţa americanilor? Tot aşa şi atunci, puţini erau cei care aveau luxul Romei. Şi totuşi, dacă noi
Comorile dacice din estul TransilvanieiArheolog Viorica Crişan, Muzeul din Cluj
azi trăim la ţară şi în America există zgârie-nori, dacă noi încă mai arăm cu plugul tras de cal în timp ce ei au o agricultură mecanizată total, asta nu înseamnă că astăzi noi suntem nişte barbari faţă de ei. Dacă în peri­oada Cucuteni aveam deja temple şi locuinţe cu etaj, de ce să credem că 4 mii de ani mai târziu nu eram mai dezvoltaţi ca popor? Comparaţia cu Imperiul Roman îi dezavantajează în anumite domenii pe daci, dar nu în toate". În sprijinul afirmaţiilor doamnei Crişan sunt probabil şi cele 23 de tezaure monetare şi 6 tezaure de podoabe şi vase de argint descoperite în inima Transil­vaniei. Monedele romane, unele bătute chiar în Dacia, arată că exista un comerţ intens şi că dacii se adaptau vremurilor. Apoi, tezaurul de la Ceheţel, cu brăţări splen­dide, cel de la Pădureni sau cel de la Peteni, fibu­lele din argint descoperite la Cristuru Secuiesc sau cele 15 cupe şi boluri din argint descoperite la Sâncrăieni ne arată o altă faţă a dacilor "barbari", ce trăiau misterios, învăluiţi în legenda Munţilor Orăştiei. Din păcate, o parte dintre comorile găsite au luat drumul Buda­pestei, fie înainte de 1900, fie după. În 1944, mai multe piese importante au fost în­cărcate într-un tren care... a fost bombar­dat imediat după in­trarea în Ungaria. Aşa s-a spus oficial.

Cetatea Zânelor

Comorile dacice din estul TransilvanieiCetatea Zânelor
Comorile dacice din estul Transilvaniei
Ileana Cosânzeana locuieşte împreună cu fratele ei într-o cetate, pe vârf de munte, apă­rând o veche comoa­ră. Locul este păzit de un şarpe uriaş, înco­lăcit în jurul muntelui, într-o spirală uriaşă. Poarta care dă spre comori mai are încă un paznic: un cocoş care adoarme doar o dată la şapte ani. Doar cine prinde acel mo­ment are acces la co­moară. Au fost câţiva care au reuşit să trea­că de toţi aceşti cer­beri, însă nimeni nu a reuşit să mai iasă din camera comorilor. Din cauza lăcomiei, mulţi au rămas închişi acolo, în munte. Un cioban a descoperit întâmplător poarta secretă, exact când aceasta era deschisă. Dar când a vrut să intre, a văzut o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată în alb. A simţit o boare, a adormit şi când s-a trezit era prea târziu: muntele se închisese. Un altul a orbit şi a amuţit şi nu a putut să spună ce ştia, deşi văzuse locul şi ce era acolo. Acest munte există cu adevărat, chiar lângă oraşul Covasna. În vârful său este o cetate veche, unde se spune că s-ar afla comoara: Cetatea Zânelor. Un loc fantastic, ce ascunde un mare secret.
În 1996, Viorica Crişan a fost chemată de ur­genţă la Cetatea Zânelor. Muntele îşi dezvăluia o parte din comoara ascunsă: o năprasnică furtună pusese la pământ toată pădurea. Copacii erau scoşi din rădăcini, întregul versant era plin de gropi uria­şe, ca scormonit de o forţă nepământească. Printre rădăcinile lor, în acel pământ răscolit, erau scoase la iveală cioburi, amfore, fibule şi tot ce mai pu­tuse rămâne dintr-o veche cetate dacică. Până şi şarpele colosal se vedea cu ochiul liber: un zid alb de piatră, ce se încolăcea în jurul muntelui, protec­tor. Legenda a rămas şi astăzi, însă ei i se adaugă o descoperire importantă: un munte întreg terasat, locuit cândva de daci. "Ce am descoperit acolo e uimitor", îmi spune doamna Viorica Crişan. "Un munte fortificat, în spatele cetăţii cu o pantă foarte abruptă, imposibil de escaladat, în faţa ei fiind terasele. Fiecare terasă are câte un zid. Este săpat până în stâncă tot muntele şi apoi este rezidit. Zidurile sunt din piatră lipită cu lut şi cele de jos au o grosime de peste patru metri! Munţii care în­conjoară cetatea sunt mai înalţi şi e un loc greu ac­cesibil. Chiar şi pentru săpăturile arheologice a fost destul de greu de ajuns acolo. Dar nu puteam să las buldozerele şi tafurile să scoată lemnul doborât de furtună, fără să văd despre ce este vorba. Erau 5 km de făcut dus, până acolo, şi 5 în­tors, pe jos. Până în '98, am
Comorile dacice din estul TransilvanieiBrăţară dacică. Acelaşi model ca al celor găsite în cetatea din Munţii Orăştiei
studiat printre res­turile acelui ravagiu. În '98, am continuat cerce­tările, în colaborare cu Muzeul din Brăila şi cu Monica Mărgineanu de la Institutul de Arheologie Bucureşti. Banii au fost puţini, dar am încercat să facem ce putem. Sunt sute de oameni care vin acolo să viziteze cetatea. Cetatea Dacică de la Co­vasna este unică! Are o acropolă şi patru terase, înconjurate cu ziduri de piatră, deasupra cărora exista o suprastructură de lemn, foarte bine pusă la punct. Are peste 3.000 de mp şi impresionează nu atât prin mărime, cât prin aceste structuri ma­sive din piatră care au înconjurat-o".
Poate că marele secret, marea comoară păstrată de secole în Cetatea Zânelor, păzită de Ileana Cosânzeana, era tocmai această cetate dacică, cea mai mare din estul Transilvaniei. Comoara trecu­tului şi a identităţii unui neam.

27 mai 2013

La Cotul Donului, după 70 de ani, cu emoţie

sursa:http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cotul-donului-70-ani-emotie
Autor: de Florentina Ţone
Zoom
Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare Autori: Iosif Niculescu, Vasile Şoimaru (coord.), Gheorghe Pârlea, Roxana Iorgulescu-Bandrabur, Chişinău, Editura Balacron, 2012
„Dar, poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al doisprezecelea ceas, pe actualii guvernanţi ai României să se lase de bătăliile intestine, politice şi financiare, şi să convină cu ruşii pentru nişte săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale eroilor români căzuţi acolo, trimişi la moarte sigură de Statul Român, pentru dezrobirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei... Pentru că România, întreaga Europă de Est, este plină de cimitire ale soldaţilor ruşi, pe când în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lângă Odesa etc. nu veţi găsi niciun cimitir, un monument, o troiţă, în memoria ostaşilor români, căzuţi pe Frontul de Est...”
Cartea aceasta, Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, s-a născut în jurul unei călătorii – o călătorie pe care o face basarabeanul Vasile Şoimaru, în două rânduri (2009 şi 2012), la Cotul Donului şi Stalingrad. Treptat, această călătorie revelatoare a închegat în jurul ei un interviu amplu cu medicul Iosif Niculescu, veteran de război cu amintiri clare, categorice, despre înfruntarea de pe Don, un reportaj în comuna Mirosloveşti din judeţul Iaşi (în care alţi patru veterani înfruntă demonii celei mai sângeroase bătălii din istoria Armatei Române), câteva versuri şi un fragment din romanul lui Ion Iachim, Cireşe pentru Mareşal. Peste tot şi toate, ca un mare semn de întrebare, dilema lui Vasile Şoimaru: cum de nu există în locul acela, în care-au dispărut peste 150.000 de români, nici măcar o troiţă, o cruce, un monument în memoria lor? „În Cehia, Slovacia, în Basarabia, au fost inaugurate cimitire de onoare pentru ostaşii români – sigur, acolo este altă situaţie – dar cum s-a putut să nu se întreprindă nimic în Rusia şi Ucraina?”
Această dublă incursiune în adâncurile stepei Donului, cu ochi mirat, întrebător, are aproape caracter iniţiatic, căci, după cum mărturiseşte Vasile Şoimaru în debutul lucrării, despre lupta de la Stalingrad avea informaţii puţine şi numai dintr-o singură parte: „Despre bătălia de la Stalingrad (...) am citit pentru prima dată în cartea lui Viktor Nekrasov (В окопах Сталинграда – tranşeele Stalingradului), un bestseller din perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chişinău. Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din oraşul transnistrean Tiraspol şi locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă şi pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. Aşa înţelegeam eu lucrurile pe atunci... Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga şi Don,  am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe Oţetea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, judeţul Bacău. Plângea şi vorbea, iar soţia lui, Ioana, adăuga pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte  pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr şi avea o memorie mai bună. Impresiile de la cele auzite de la bătrânul Oţetea m-au urmărit mulţi ani la rând”.

O cruce dintr-un copăcel uscat şi-o fotografie cu Tricolorul lipită cu scotch
Prima vizită are loc în 2009; şi cea de-a doua trei ani mai târziu, în vara lui 2012, când aproape că se împlineau şapte decenii de la măcelul de la Stalingrad. Cifrele spun sus şi tare un adevăr dureros: din cei un sfert de milion de români trimişi să lupte la Stalingrad şi-n Cotul Donului, peste 150.000 au fost înregistraţi ca „pierderi” – adică morţi, răniţi şi luaţi prizonieri. Dar, pentru călătorul Vasile Şoimaru, e şi mai dureros că nu-i nimic acolo; niciun semn – o troiţă, o cruce, orice – că stepa Donului a înghiţit hrăpăreaţă oasele atâtor soldaţi români. Ba da, e un semn: sunt brazdele roşii ale stepei, sătule de atâta sânge. Şi sunt şi cruci, şi monumente – dar nu ale noastre, ci ale ruşilor; iar cel de pe Colina Mamai din Stalingrad, o femeie uriaşă cu o sabie, e teribil; teribil şi apăsător. Aşa că autorul nostru se apucă, mânat de întrebări, de datorie, să improvizeze o cruce pentru soldaţii noştri; fie ea şi din crengi uscate. Povesteşte Vasile Şoimaru: „...m-am urcat pe dealul cel mai mare unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici [scotch], am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independenţei  (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independenţa faţă de Rusia). Am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie şi am fotografiat-o, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac «Ştefan Vodă” (Călăraşi)», am turnat în dopul sticluţei câteva picături de coniac şi le-am sorbit de sufletul şi în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului... (...) şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta că, în sfârşit a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului. Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni”.

Pentru basarabeanul nostru, aceasta a fost însă o călătorie plină de semne; iar Vasile Şoimaru le redă cu emoţie în prima parte a lucrării. Iată: când a ajuns la Kletskaia, în Cotul Donului, pe 17 august, s-a pornit o ploaie „de parcă s-a spart cerul asupra mea”. „Când s-a terminat şi am vrut să deschid uşa, intra apa în maşină. Acesta a fost un moment de mare mirare pentru mine, pentru că după o secetă cumplită, de trei luni, când ajung eu acolo, se porneşte o ploaie torenţială, de pomină!... Probabil, a plâns şi Dumnezeu de bucurie că, în sfârşit, după şapte decenii de la tragicul eveniment, a venit, posibil, primul român să-i «viziteze» pe cei 150 de mii de fraţi care zac acolo pe vecie...” Şi mai e o coincidenţă care-i dă de gândit vizitatorului: „Când ieşeam din raionul Kletski, întâmplător îmi arunc ochii la kilometraj şi ce văd ei acolo? Se vedea numărul... 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chişinău până la locul acelei tragedii...”
Cartea – un jurnal de călătorie, la care s-au adăugat mai cu seamă frânturi de amintiri ale câtorva veterani – se încheie cum a început, cu o fotografie a unei cruci şi cu o întrebare care-şi aşteaptă răspunsul: „Pe când un cimitir de onoare românesc la Cotul Donului?...”

Ei au supravieţuit măcelului de la Cotul Donului

Reproducem în cele ce urmează, cu acordul autorilor, fragmente consistente din capitolul IV al lucrării, intitulat „Ei au supravieţuit măcelului de la Cotul Donului. Şi încă sunt în viaţă, ca să ne povestească...”. Semnat de învăţătorul Gheorghe Pârlea, reportajul – realizat în vara anului trecut în două sate din judeţul Iaşi – e deopotrivă impresionant şi înduioşător, pentru că aduce în prim-plan patru oameni şi vocile lor; patru români care-au luptat la Stalingrad şi Cotul Donului şi care, la şapte decenii de la cumplita iarnă a lui 1942, plâng, plâng de-a dreptul, rememorând încrâncenarea şi dramele înfruntării.
„Între supravieţuitorii luptelor de la Cotul Donului şi Stalingrad, patru dintre ei trăiesc, cu privilegiul unui supliment de vârstă dăruit de Cel de Sus, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Bravii ostaşi de la Cotul Donului îşi duc povara bătrâneţii depănându-şi amintirile de război pe băncuţele de la poarta gospodăriilor aflate acum în grija copiilor, ajunşi şi ei în pragul neputinţei aduse de vârstă.

Foto Ion Nică Paiu

În satul Soci din comuna amintită îşi au gospodăriile Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani, şi Mihai Dascălu, de 91 de ani, iar în satul Miteşti, fraţii Eugen şi Vasile Isachi, primul de 91 de ani, iar celălalt de 92 de ani. Faptul de a-i prinde în viaţă chiar în acest an comemorativ al luptelor amintite şi de a-i intervieva ne-a prilejuit o emoţionantă lecţie de istorie vie, dincolo de răceala abstractă a documentelor.
«Tovarăşul meu bun, soldatul Potop Alexandru, şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în cap, ca sa moară repede»
Fraţii Vasile şi Eugen Isachi îl aveau pe Frontul de la Răsărit şi pe cel de-al treilea frate, pe Ion, care n-a avut norocul să scape cu viaţă. L-a sfârtecat o schijă undeva în Bucovina, în timpul retragerii. Cei doi fraţi întorşi acasă au fost şi ei răniţi la picioare şi la mâini. «Era să fim ca-n poezia aceea a lui George Coşbuc: Trei, Doamne, şi toţi trei!», ne surprinde veteranul. Şi tot el ne înştiinţează: «Dar să ştiţi, măi băieţi – între «băieţii» cărora li se adresa, doi trecuseră binişor de 60 de ani – că la Mirosloveşti a fost o mamă care şi-a smuls părul din cap strigând: Trei, Doamne, şi toţi trei!». Şi moş Eugen, schiţând o grimasă ce tindea spre plâns, le pronunţă numele celor trei flăcăi mândri ca brazii, căzuţi tustrei la Cotul Donului: Ion, Gheorghe şi Costache Păduraru. Apoi, bătrânul veteran, atins în zona aceea sensibilă a memoriei sale, născută din cea mai crudă experienţă umană, schimonosit de accesele de plâns, ne uimeşte prin trăinicia faptelor asimilate în mintea omului simplu. «Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu puşca doar să alung moartea; moartea era rusul. Tovarăşul meu bun, soldatul Potop Alexandru, şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în cap, ca sa moară repede. Pe dom’ colonel Gumă l-au luat prizonier sub ochii mei. Priveam din tranşeu, cu cei care mai erau vii, cum l-a prins ceata de partizani ruşi. Colonelul avea deja infiptă în spate ţeava de automat rusesc şi n-avea-ncotro. Dacă trăgeam, murea de glonţul nostru. La câteva ceasuri mai încolo, într-un răgaz pentru adunat răniţii, că erau gemete şi strigăte de ajutor şi în româneşte, şi în ruseşte, ne-am repezit, în atac condus de dom’ capitan Armeanu, ca să-l salvăm pe colonel. Îşi săpa singur groapa. Asta făcea ofiţerul nostru când l-am găsit. Am pus ruşii pe fugă, dar l-am lăsat zălog morţii pe dom’ căpitan Armeanu, în prăpădul care tocmai pornise, cu tancurile şi aviaţia. O schijă cât un grăunte îl nimeri chiar în inimă. Aproape nu se vedea pe unde i-a înţepat pieptul. Au murit atunci şi dom’ locotenent cololonel Sorescu, şi sublocotenentul Popescu… Of! A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga la mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri, să-l împuşc! Şi n-am putut …». De-aici încolo n-a mai putut scoate nicio vorbă moş Eugen. Plânsul său ne-a copleşit şi pe noi. Ne simţeam vinovaţi că am răscolit jarul din sufletul celui pe a cărui suferinţă trăim fără merite care să ne pună în cumpănă viaţa. La plecare, i-a revenit puterea ca să strige dupa noi, cu o nedisimulată mândrie: «Să scrieţi că… am dat mâna cu dom’ Mareşal Antonescu!».

Foto Mihai Mitescu

«Iar tovarăşii mei, ca să vezi poznă, s-au alăturat celor care ne-au împuşcat pe capete la Cotu’ Donului»
Vasile Isachi, mult mai umilit de bătrâneţe decât fratele său, cu barba tremurândă şi ochii ascunşi în găoacele de sub frunte, ţinu să înceapă povestirea cu informaţii despre inamicul Iarna; Iarna rusească, venită devreme prin părţile acelea. El, pe lângă faptele de arme, avea în primire şi magazia de efecte; şi ne înştiinţă cu anumită mândrie că a avut grijă ca soldaţii români din unitatea sa să primească, după nevoi, măcar încălţăminte corespunzatoare, că mantalele erau «de partea ruşilor», adică «nu prea erau, iar câte erau lăsau gerul să pătrundă în oase», ne lămuri veteranul.
El nu-şi aminti prea multe din anul acela, ci doar cum şi-a pierdut pe cei doi tovarăşi de arme din vecinătatea meleagurilor sale, pe Dumitru Bejenaru din Mirceşti (Iaşi) şi pe Gheorghe Airinei din Ruginoasa (Neamţ). Pe unul îl avea în stânga şi pe celălalt în dreapta sa când au fost împuşcaţi. Şi-a mai amintit moş Vasile şi cum a căzut prizonier, împreună cu câţiva ostaşi de trupă şi un ofiţer român, la o împresurare a ruşilor. Ofiţerul reuşise să dosească bine, la percheziţie, busola, iar el, miteşteanul, o lanternă «pe care o aveam de la un soldat italian, de când s-o făcut schimbul de trupe, la Kliţka (Kletskaia)», reuşeşte bătrânul, pocind numele, să-şi amintească şi o localitate de pe linia frontului. Şi cum aparatul vorbitor al bătrânului avea multe piese lipsă, am desluşit greu de la el aventura grabei eliberări de sub escorta învingătorilor. Cu urechea aproape de gura povestitorului, am aflat că ruşii, pe timpul nopţii, şi-au închis prizonierii («vreo zece», estimă el) într-o baracă căreia i-au blocat uşa cu un drug de lemn, în timp ce ruşii, amorţiţi de băutură, s-au culcat într-o baracă vecină. Soldatul de la Miteşti a propus pe loc un plan de evadare, nevalidat de ceilalţi prizonieri. A găsit o scândură mai putredă în tavan, a dislocat-o cu grijă şi, ieşind, le-a legat paznicilor ruşi uşa cu o bucată de sârmă. Şi-a eliberat tovarăşii, apoi au sărit în râpa umplută cu zăpadă din apropierea barăcilor. Aceasta le-a «deschis drum» spre o pădure. Şi, în dezordinea aceea a împresurărilor şi despresurărilor, n-au mai avut posibilitatea să se alăture resturilor de trupe româneşti. Au hotărât atunci, în miez de iarnă străină, «cam pe la Crăciun», ne lămuri el, să se folosească de cele două «instrumente din dotare» (busola şi lanterna italiană) şi s-o pornească spre Ţară. «N-am mai stat noi să socotin că Ţara era la vreo două mii de kilometri», face moş Vasile o paranteză. «Şi uite-aşa, dragii mei, de Paşti am sărutat pământul ogrăzii. Numai că o trebuit să zac prin spitale o vreme, căci mi-au rămas picioarele numai cu oasele; carnea de pe ele mi-a curs pe drumul rusului. Apoi, după ce m-am vindecat, am luat iar puşca, să le pun oprelişte ruşilor, care năvăleau ca hunii. La Iaşi m-a agăţat o schijă de picior, aproape să mi-l reteze, şi gata cu războiu’ pentru mine. Iar tovarăşii mei, ca să vezi poznă, s-au alăturat celor care ne-au împuşcat pe capete la Cotu’ Donului».
Mihai Dascălu din Soci se ţine tare pe picioare, chiar dacă «le mai scârţie bălămălile», glumeşte veteranul căruia nu te încumeţi să-i dai mai mult de 75 de ani. E roşu la faţă, rotofei, de statură medie şi plin de viaţă. Vârsta nu i-a amorţit nici mintea, doar numai în «sectorul memorie», ne avertizează el. «Şi e bine că-i aşa (continuă bătrânul cel tânăr), căci greu e de purtat în minte prăpădul războiului». Ştie doar că a luptat la Cotul Donului, dar nu-şi mai aminteşte localităţile. Spune că a văzut acolo morţi mai mulţi decât au fost cei vii, întâlniţi de el în restul vieţii. Mihai Dascălu a scăpat neatins pe Frontul de Est şi a fost numai bun de luptă şi pe Frontul de Vest; «Ca să mă pot ruşina de mine când aud cuvântul curvă», se autoflagelează fostul vânzător la cooperativa de consum din sat. «În Ungaria însă, în timp ce treceam Tisa cu o barcă, cea cu coasa mi s-a arătat şi mie, dar nu faţă la faţă căci nu cu mine avea treabă, ci cu sergentul meu, care era aşezat dinaintea mea. Eu eram la vâsle. Trăgeam de ele când depărtând braţele, când lipindu-le, după cum e rostul acestui meşteşug. Şi numai ce-l văd deodată pe sergent galben la chip şi cu pieptul sângerând. De unde i-a venit glonţul?, m-am întrebat. Trimisul morţii a venit din spatele meu. Eu ar fi trebuit să fiu ţinta. Nici acum nu tăgăduiesc să cred că glonţul acela a trecut pe sub braţul meu în timpul vâslitului şi s-a înfipt drept în inima nefericitului meu comandant de grupă». Şi povestitorul încheie cu un oftat adânc: «Aşa a fost să fie. Nu la potopul de pe Don, ci la Tisa, aproape de casă».

Alecu Şoimaru, Ion Panaite

«...la-nceput mă sfiam să omor oameni»
Moş Nică Paiu ni s-a arătat ca un fulg de om, cu inima la vedere. Atâta energie avea acest bătrân de 40 de chile şi numai de-un metru şi jumătate, că a trebuit să-l zgâlţâim ca să se oprească din povestire, spre a-i dirija amintirile cu ajutorul întrebărilor precise: «Moşu’ Nică, de ce divizie, ori regiment ai aparţinut? Şi zi-ne nişte localităţi de pe-acolo, ca să ne dumirim că povesteşti de la Don şi nu din Munţii Tatra, ori de la… Rovine!» Şi moşul, băţos, ne-o întoarce cu oarece ţâfnă: «D-apoi ce credeţi dumneavoastră despre mine? Încă nu m-a atins damblaua, chiar dacă ar fi trebuit să se întâmple, după câte-am tras şi după câţi ani am adunat la răboj. Eu nu-s din acei care se dau viteji după război. Eu o spun pe cea dreaptă. Chiar şi pe-aceea că la-nceput mă sfiam să omor oameni, căci şi cei din cătarea puştii mele erau suflete oropsite de vremuri, ca şi noi. Îndreptam arma în direcţia ordonată şi închideam ochii. Lăsam puşca să-şi caute rusu’. După o vreme, văzând cum moare tovarăşul de arme ba în stânga, ba în dreapta, mi-am zis: Ce faci, Ioane, îţi aştepţi cuminte rându’? Şi mi-am luat inima-n dinţi, zicându-mi că la război îi musai să omori, ca să nu fii tu omorât. Ş-acu’ să vă lamuresc că nu bat câmpii».
Şi, la măsuţa din mijlocul ogrăzii, la umbra bolţii de vie, cu strugurii gata de prefăcut în vin, veteranul de la Soci deşira, cu limbajul întregului său corp, ghemul de amintiri născut din întâlnirea sa cu Istoria vie a Neamului: «Am fost soldat în Regimentul 4 Cernăuţi, din Divizia a 8-a, cu 12 regimente în alcătuire. Eu am luptat întâi în Crimeea. La Sevastopol am fost încercuit, dar mi-o fost dat să scap cu viaţă. Am ajuns târziu, în toamnă, la Cotu’ Donului, după marşuri de două-trei sute de kilometri. Făceam şi câte 50 km pe zi. Pe 19 noiembrie 1942, când au început ruşii atacul cu tunurile, de ziceai că s-a deschis cerul, eu şi cu un alt soldat făceam de planton la bordeiul comandantului de regiment. Amândoi eram nemâncaţi de două zile, iar eu căutam prin preajmă găteje să încălzesc nişte cafea rece pe care mi-o întinse mai devreme, din gura bordeiului, dom’ colonel; că el urma să-şi facă alta proaspătă. Încă nu se făcuse ziuă. O început urgia cu tunurile. N-o trecut mult şi au ajuns la noi şi infanteriştii ruşi. Din tranşee, câteva ceasuri am înroşit şi noi puştile. După care, camaradul meu o căzut săcerat lângă mine, iar eu mi-am văzut, la lumina focului de pe cer, mâneca mantalei înroşită de sânge. N-am simţit durere şi m-am repezit spre tovarăşul împuşcat. Dar n-am ajuns la el căci am simţit o săgetare în spate şi o moliciune în corp, după care n-am mai ştiut de mine o vreme. Când m-am trezit din neştire, în jurul meu era larmă mare. Ostaşii luptau în încercuire, căutând o ieşire. M-am târât vreo două sute de metri până la o căruţă cu coviltir. Era un artilerist care acum culegea în atelajul lui răniţii. O durat o zi până am ajuns la ambulanţă, la Gromki. Aveam cizmele umplute cu sângele scurs din trup. Glonţul îmi intrase prin spate şi-mi ieşise prin faţă, partea dreaptă. La această ambulanţă eram vreo sută de răniţi. Am fost pansaţi şi lăsaţi în voia Domnului, căci toţi cei sănătosi erau în panica retragerii. Se făcuse a treia zi de când nu dădusem nimic în gură şi pierdusem atâta sânge. Nu voiam să mor şi m-am târât în sat cerşând o cană de lapte de la o rusoaică (reproduce în ruseşte propoziţia, pe care n-a uitat-o). Am primit-o cu milă omenească, de la a doua gospodină, că primei rusoaice îi omorâse vaca un proiectil, nu se ştie de-al cui. Vaca rusoaicei mi-a dat puţină putere ca să mă agăţ cu disperare de unul din cele şase tancuri nemţeşti care se retrăgeau şi ele. După vreo 20 de kilometri am recunoscut un autocamion românesc şi le-am făcut semn soldaţilor să mă ia. Nu ştiu ce s-a întâmplat între timp, că m-am trezit în alt camion, nemţesc de data asta, plin cu prizonieri ruşi. După o vreme, soldaţii nemţi care aveau prizonierii în pază i-au abandonat, cu tot cu mine. Ruşii, prizonierii abandonaţi, au intrat într-o casă, că se făcuse noapte. Îi aşteptau pe-ai lor. Pe mine nu m-au luat în seamă. Din când în când îmi aduceau aminte că am să mor curând. Îmi făceau în ciudă, se bucurau. N-am simţit milă de la ei nici cât negru sub unghie. Asta m-a întărit în sforţarea mea de-a rămâne în viaţă şi am ieşit târâş la marginea satului, unde credeam eu că e direcţia de retragere. Am avut noroc din nou de un camion cu ai noştri, care m-au dus la un spital de campanie. Saloanele erau bordeie cu paie pe jos, în care sălăşluiau păduchi mari cum îs cei de porc. Şase zile m-am luptat cu moartea aici. Răniţii mai uşor au găsit un siloz cu cartofi îngropaţi în pământ reavăn. Cum apa era foarte puţină, o foloseam numai de fiert nu şi de spălat. Au murit acolo într-o săptămână sute de răniţi. Erau îngropaţi în gropi comune, câte douăzeci de cadavre. Fiindcă printre răniţi erau şi nemţi, am avut norocul să mă ia şi pe mine, cu cei mai grav răniţi dintre români, un avion de-al lor. M-au dus într-un spital din Odessa. Acolo am aflat că eram dat dispărut pe o listă a regimentului meu. M-am vindecat greu şi doar parţial. Am fost transferat la Cernăuţi, de unde m-au şi clasat, cu pensie de invalid de război. Răsplata asta am primit-o până s-a instalat şi la noi regimul comunist. Ana Pauker şi Dej mi-au luat pensia, căci o aveam pentru fapte de arme pe Frontul de Est, nu pe cel de Vest. Nu m-am plâns. Dumnezeu mi-a dat zile şi m-a învrednicit şi cu putere de muncă. Şi acum muncesc, ce-i drept, nu la câmp, că mi-s bătrâne oasele».
Şi moş Ion Paiu, firav cât un pai dar cu sufletul semeţ ca o stâncă, iradia de bucuria vieţii. Întâlnirea cu el ne-a făcut să ne ruşinăm că noi, generaţiile de după război, scutiţi de obolul nostru jertfelnic adus Patriei, trăim pe seama demnităţii celor din stirpea sa. Căci ei purceseră în 1941 să reîntregească Ţara, în speranţa aducerii înapoi a Basarabiei şi Bucovinei. Visul lor nu s-a împlinit, dar asta nu le scade meritele. În război, eroi sunt şi de partea învingătorilor, şi de partea învinşilor. Iar noi, urmaşii lor, avem datoria sacră să nu le uităm faptele, să respectăm demnitatea generaţiei lui Ion Paiu din Soci, adăugată Istoriei Neamului Românesc”.

„Eu am asistat la scene oribile în retragere...”

„Iosif Niculescu: În legătură cu Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu şi-a închipuit că va putea cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est, ca să dezrobească teritoriile româneşti, Basarabia şi Bucovina, şi  să-L ducă înapoi pe Isus Hristos. Preoţii noştri din armată nu reuşeau cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtăşania populaţiei, care, de douăzeci şi ceva de ani ,nu mai auzise de preoţi şi de Dumnezeu, fiind împuşcaţi de bolşevici. Asta a fost. (...) Noi nu ne-am înţeles cu nemţii până la urmă, pentru că eu am asistat la scene oribile în retragere, se agăţau şi soldaţii români de camioanele lor să urce să se retragă şi nemţii cu picioarele, cu cizmele,  le dădeau în cap românilor, să-i dea jos.
Iar eu odată, într-o gazdă rusească, am găzduit [locuit] în două camere, într-una am fost eu cu ordonanţa şi într-una au fost doi nemţi şi stând la masă împreună, unul din nemţi se juca cu nişte gloanţe dum-dum, eu zic: «Domnule, ce faci cu astea? Nu e voie, este interzisă folosirea gloanţelor dum-dum». Vârful lor nu este ascuţit, este tăiat, şi atunci ele nu fac rană mare la intrare dar la ieşire, în orice parte a corpului pe care o loveşte e mortală. Şi zice unul, nemţeşte, că ele-s pentru câini. Eu îi răspund că n-am văzut câini în Rusia. Dar el zice că ruşii nu sunt oameni, ci câini, şi mai zice să-l las cu: Doamne miluieşte, Doamne miluieşte... Adică gloanţele erau pentru ruşi. Eu m-am supărat pe el şi zic: «Domnule, dacă îi luaţi rusului rugăciunea creştin-ortodoxă, vom pierde la sigur războiul şi este absolut neumană folosirea acestor gloanţe dum-dum». Desigur, n-au mai ţinut cont de lecţia mea de morală creştină până la pierderea războiului…”
(Fragment din interviul realizat de Roxana Iorgulescu-Bandrabur şi Vasile Şoimaru cu Iosif Niculescu, în septembrie 2012. Trimis pe front în Basarabia în 1941, Iosif Niculescu a servit la Spitalul 4 de Campanie din Odesa şi ca medic de batalion la Regimentul 22 Infanterie – Târgovişte. În perioada mai-septembrie 1942 a parcurs pe jos drumul de la Tighina până la Cotul Donului; a participat la toate luptele purtate de Armata Română pe Frontul de Est până la ruperea frontului în  19 noiembrie 1942).

07 martie 2013

WE FEED THE  WORLD (2005)

 Va prezentam astazi un documentar mai vechi despre un subiect pe care am mai batut moneda de foarte multe ori pana acum pe acest blog. Nu ratam nici aceasta ocazie de a va readuce in memorie aceste aspecte si din alta perspectiva, cu fiecare ocazie intalnita in cale (repetarea este mama invatarii):
 „Un film documentar extraordinar, cel mai bun pe care le-am vazut in ultimul an.
 Titlul filmului citeaza cu ironie sloganul We feed the world - "Noi hranim omenirea", al corporatiei multinationale Pioneer, specializata in producerea de seminte si cultivarea de plante modificate genetic.
 Un capitol al filmului este realizat in Romania, in zona Brailei, avandu-l ca si gazda pe directorul de productie al Pioneer Romania. "Pot spune ca la ora actuala in lume nu mai exista planta care sa nu contina organisme modificate genetic, sau cel putin nu mai suntem siguri".
 Un film cutremurator despre globalizarea agriculturii, despre foamete, care se dovedeste a fi de fapt genocid cunoscut si acceptat ca atare.
 Supraproductie agricola bazata pe OMG, excesul de productie nu este trimis pt hrana in tarile lumii a treia, unde este nevoie de el. Este trimis inapoi in tarile dezvoltate, unde este aruncat.
 Sau concureza la pret de dumping produsele locale, naturale, din tarile slab dezvoltate: UE subventioneaza cu peste 1 miliard de dolari zilnic productia interna de legume (cea mai mare concentrare de productie in acest domeniu fiind in serele din zona Almeria din sudul Spaniei), din care o buna parte este exportata la pret de dumping in tarile lumii a treia, distrugand productia locala. Astfel, de ex, in piata centrala din Dakar, capitala Senegalului (in vestul Africii), o cutie de legume prod.use in sudul Spaniei ajunge sa coste de trei ori mai putin decat acceeasi cantitate adusa la piata de producatorii locali de legume. Astfel, taranii locali, chiar daca ar lucra zilnic 18 ore, tot nu ar putea concura pretul de dumping al produselor UE; ca o consecinta, iau drumul bejeniei, riscandu-si viata pt a emigra clandestin in tarile din UE, pt a ajunge muncitor pe plantatiile din sudul Spaniei, sau gunoier in Paris, unde traiesc in conditii insalubre, fara normele elementare de igiena si confort.

 "De unde vin banii?" se intreaba directorul Pioneer Romania. "De la cei saraci, iar cei bogati nu vor sa lase sa le scape din mana acesti bani. Astfel merg lucrurile" conchide el.

 Despre distrugerea micilor producatori in toate domeniile agricole, de la pescuit, la legume, cereale, cresterea animalelor, si concentrarea productiei in mana catorva mari colosi din domeniu, avand ca urmare deteriorarea grava a calitatii alimentelor consumate ("peste cativa ani, copiii nostri nici nu vor mai stii care e gustul firesc al unei plante"), saracirea unei intregi paturi sociale - a taranilor, care sunt facuti dependenti prin diverse mijloace (de ex sunt fortati sa cumpere pt sadire seminte modificate genetic, care nu pot fi folosite si al doilea an, astfel ca taranul este fortat sa vina an de an sa cumpere la preturi crescande; se foloste la inceput "momeala" cu preturi subventionate de stat, care il fac pe taran sa le cumpere, fiind ieftine sau aproape gratis, dupa care in anul urmator, statul refuza sa mai subventioneze cumpararea de seminte, insa taranul este deja captiv al respectivei companii - in cazul de fata Pioneer, caci odata ce a semanat OMG-uri,  nu poate semana acum decat OMG; asa ca e nevoit sa cumpere din nou, altele, an de an -  asa cum arata filmul astfel s-a petrecut chiar si in Romania ; mult mai grava a fost situatia in India, unde sute de mii de tarani s-au sinucis datorita inselatoriei Monsanto) .

 "O companie este o companie, iar o companie nu are inima" - acelasi director. 
(de fapt corporatiile sunt persoane  psihopate conduse de sociopati dopati n.n.)

 100,000 oameni mor zilnic de foamete, iar la fiecare 5 secunde un copil sub 10 ani moare de foame.
 Anul acesta, 842 milioane de oameni  au devenit invalizi cronici ca urmare a malnutritiei, in conditiile in care, la nivelul productiei mondiale actuale de alimente, pot fi hraniti fara probleme 12 miliarde de oameni. Asta inseamna ca fiecare copil ce moare la cateva secunde de malnutritie, este de fapt ucis.”
SURSA: http://originar.blogspot.ro
 vezi filmul aici:
http://fymaaa.blogspot.ro/2013/03/noi-hranim-omenirea-7032013.html

01 martie 2013

Cum se poate lichida un popor

 

 

      „Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le sterge memoria. Le distrugi cartile, cultura, istoria si altcineva le scrie alte carti, le da o alta cultura, le inventeaza o noua istorie. Între timp poporul începe sa uite ceea ce este si ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita si mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturala.” 

 (Milan Hubl, istoric ceh)

Top 10 alimente care ne seduc copiii. Cum ne păcălesc reclamele: chipsurile le afectează sistemul nervos, mezeluri -  cancer, iaurt cu fructe- diabet şi obezitate

sursa: adevarul.ro

Sucurile carbogazoase, mezelurile, iaurturile cu fructe, brânza topită, cerealele cu diferite arome sau dulciuri adăugate sunt doar câteva din alimentele care au ajuns să fie de bază în regimul alimentar al copiiilor noştri, dar care pot provoca afecţiuni pe termen lung sau chiar transformări metabolice dacă sunt consumate frecvent.
Nutriţioniştii sunt de părere că micuţii se află într-o grijă extrem de atentă doar pentru primele 12 luni, după care, în cele mai multe cazuri, mămicile se întorc la serviciu, alte persoane ocupându-se o bună parte din timp de copii. De regulă, bunici sau apropiaţi ai familiei, aceştia sunt mai permisivi cu alimentaţia micuţilor.
  1. Mezelurile
Bucureşteanul Eduard Adamescu, de profesie nutriţionist, plasează mezelurile şi dulciurile în topul celor mai dăunătoare alimente date de părinţi copiilor.
„Mezelurile sunt făcute de multe ori din carne de calitate inferioară, aşa cum sunt crenvurştii sau parizerul. Cu toate acestea, modalitatea de prezentare şi reclama făcută îi deteremină pe micuţi să le prefere”, explică Adamescu.
De aceeaşi părere este şi Delia Chira din Cluj, medic specialist pediatru. ”Reclamele de la TV au în general ca personaje principale copii foarte drăguţi care îndeamnă la consum, părinţii administrându-le ca substituent al proteinelor de origine animal (recomandate la copii având în vedere procesul accentuat de creştere şi care se regasesc în carne, ou, ficat). Acestea au un conţinut uriaş de aditivi şi potenţiatori de gust. De exemplu, conţin foarte mulţi nitraţi si nitriţi de sodiu şi potasiu care, sub acţiunea proteinelor, se transformă în substanţe toxice ce cresc riscul de cancer gastric. Mai mult, în doze mari nitriţii blochează transportul oxigenului de către sânge, afectând oxigenarea celor mai importante organe, consumul frecvent de mezeluri putând cauza complicaţii respiratorii, mai frecvente la bebeluşi şi copiii mici. Excesul de fosfaţi are consecinţe negative asupra metabolismului fosfo-calcic, blocând fixarea calciului, un element deosebit de important având în vedere procesul accelerat de creştere din primii ani de viaţă”, a declarat Chira.
  1. Chipsurile
Medicul nutriţionist ieşean Voichiţa Mogoş nu este radicală cu foarte popularele chipsuri, indicând totuşi că aromele nenaturale nu sunt bune pentru copii. „Sunt bune, dar toate aromele pe care le conţin sunt fabricate, nu au nimic natural. E clar că nişte chipsuri care au aromă de bacon afumat, nu sunt trecute prin bacon afumat. Poţi să faci nişte cartofi fripţi sau fierţi, cu nişte brânză. Chipsurile sunt organoleptic plăcute, dar contează mult cu ce se învaţă. Toţi copiii mănâncă chipsuri pentru că le consideră o recompensă, pentru că toată lumea le mănâncă, fiindcă nu e de bonton să vii cu pacheţelul de acasă, când toată lumea mănâncă chipsuri cu cola”, a explicat Voichiţa.
Nu de aceeaşi părere este însă şi nutriţionistul clujean Deli Chira. ”Chiar dacă au la bază cartoful, o legumă sănatoasă daca este consumată în cantităţi moderate şi corect preparată termic, sunt printre cele mai nocive produse de pe piaţă. Modul de preparare, în speţă prăjirea, este un proces “chimic”(de oxidare, hidrolizare şi polimerizare) ce duce la formarea unor cantităţi uriaşe de produşi toxici, în special acrilamida şi acroleina, substanţe considerate neurotoxice(afectează sistemul nervos) şi cancerigene. Toxicitatea acestora se manifestă şi asupra ficatului, pancreasului şi rinichilor; de asemenea prin prăjire se pierd o mare parte din proprietăţile nutriţionale ale cartofului şi, totodată creşte densitatea calorică. Astfel, daca 100g de cartofi fierţi aduc un aport caloric de 90Kcal, 100g de chipsuri aduc de peste 5 ori mai mult, în jur de 500kcal”, a explicat nutriţionistul.
Doctorul bucureştean Lygia Alexandrescu susţine aceeaşi punct de vedere al colegei ei din Cluj, punctând că ea recomandă părinţilor să nu le dea copiilor alimente prăjiite, în special cartofi.
  1. Piureurile din fructe / legume la borcan
„Un produs ambalat, care are un termen de valabilitate destul de mare nu este natural. Cu aceste piureuri au fost multe dispute. Eu nu le recomand. Astfel de piureuri se pot face uşor în casă din legume şi fructe proaspete“, a explicat medicul braşovean Valentina Mirela Voicu.
De aceeaşi părere este şi colega ei ieşeancă. Medicul nutriţionist Voichiţa Mogoş susţine că părinţii trebuie să înveţe să facă fructe sau legume pasate şi nu conserve. „Orice ţine de fructe şi legume, ideal ar fi să fie fabricate în casă. Dacă ele conţin conservanţi ar trebui să scrie pe pe ambalaj. Eu manifest o oarecare reţinere faţă de ideea că nu există niciun fel de conservant în ele. Bine, pot fi pasteurizate, caz în care sunt ingerabile o anumită perioadă de timp. Copiii noştri trebuie educaţi să mănânce legume naturale”, crede doctorul Mogoş.
Cu toatea astea, ele pot fi o soluţie temporară, este de părere medicul Delia Chira. „Ele constituie o alternativă pentru concedii, vizite, etc. însă nu ar trebui să se regăsească zilnic în alimentaţia bebeluşilor. Chiar dacă unele firme ne asigură că ingredientele sunt organice (există şi certificarea Uniunii Europene în acest sens), vorbim de un proces industrial, la care se adaugă pasteurizarea, cea care explică durata mare de valabilitate a unui astfel de produs”, a declarat Chira.
  1. Sucurile naturale
”Chiar daca conţinutul de suc natural depăşeşte în unele sortimente 50-70%, este un suc tratat termic, care şi-a pierdut mult din proprietăţile nutriţionale (vitamine, minerale, fibre, antioxidanţi). Frecvent sunt adăugaţi coloranţi, acidifianţi, rolul ultimilor în apariţia cariilor dentare fiind binecunoscut”, este de părere medicul clujean Delia Chira.
”Singurul suc natural este cel pe care îl stoarcem noi acasă din fructe“, a spus medicul braşovean nutriţionist Valentina Mirela Voicu.
De aceeaşi părere este şi medicul ieşean, care a explicat cu umor: „era o glumă a unui coleg care spunea că vin copiii galbeni la Urgenţe, cu părinţi care cred că au icter, pentru că beau prea mult Tedi. Sucul acesta are un colorant, caroten, este supradozat în caroten, are mai mult decât sucul obişnuit de morcovi. Cel mai bine este să fie făcut suc de morcovi în casă”, a declarat Voichiţa Mogoş.
  1. Iaurturile cu fructe
Foarte promovat în marketing românesc, iaurtul cu fructe nu este recomandat de nutriţionişti. ” Iaurtul este un produs de bază care ar trebui să se regăsească zilnic atât în alimentaţia copiilor cât şi a adulţilor. Este vorba însă de iaurtul pur, nu de cel care are adăugate fructe, fructe a căror valoare biologică este net inferioară faţă de fructele proaspete pe care le putem adauga în iaurtul natural. Mai mult, conţinutul de zahăr este uneori nepermis de mare, mai ales dacă vorbim de iaurturile “dedicate” copiilor care ar trebui lipsite de zahăr şi îndulcitori. Conţin amidon modificat, coloranţi, aditivi, acidifianţi (frecvent citrat de sodium), substanţe care nu aduc niciun beneficiu sanătăţii”, a explicat medicul Delia Chira, din Cluj.  
”Iaurturile cu fructe au conservanţi, coloranţi şi foate mult zahăr. Putem adăuga fructe proapete în iaurturile simple şi este mult mai sănătos pentru copii”, este de părere medicul braşovean Valentina Mirela Voicu.
  1. Cornurile cu ciocolata / vanilie şi alte produse de patiserie ambalate
Alimente foarte des întâlnite în alimentaţia copiilor, ele sunt frecvent folosite pe post de recompense astfel încat copilaşii le asociaza cu ceva “preţios” pentru care trebuie să lupte, sunt de părere specialiştii.
”Gustarile se recomanda a fi compuse din fructe şi/sau iaurt natural, nicidecum prăjiturele sau cornurile cu diverse creme, arome. În aceeaşi categorie aş menţiona produsele de patiserie care au la bază grăsimi hidrogenate (nesaturate) ce le conferă o durată mai mare de valabilitate precum şi un aspect pufos, apetisant. Consumul pe termen lung al acestor grăsimi, care cresc fracţiunea LDL a colesterolului (fracţiunea “periculoasă”), constă în creşterea riscului de boli cerebro-vasculare, cardiace, dislipidemii, obezitate,diabet zaharat”, a explicat medicul specialist clujean Delia Chira, pentru adevarul.ro.
Dulciurile sub orice formă şi cornurile cu ciocolată sunt departe de a fi un desert sănătos. „Toate au zahăr foarte mult, conservanţi şi E-uri. Au multă cacao care pentru copii este un energizant şi îi agită. Chiar dacă pe copii îi încântă nu au niciun fel de aport nutriţional. Ocazional copilul poate mânca o ciocolată, dar este de preferat să nu fie singura sursă de dulciuri şi să o mănânce foarte des. Dulciurile pot fi înlocuite cu fructe, legume şi prăjituri făcute în casă fără conservanţi şi la care putem controla cantitatea de zahăr”, este de părere medicul nutriţionist braşovean Valentina Mirela Voicu.
  1. Bomboane / jeleuri / gume de mestecat / caramele
Atât de populare în rândul celor mici şi totuşi atât de periculoase, nutriţioniştii avertizează de pericolul la care îşi expun copiii atunci când le dau dulciuri frecvent. Potrivit specialiştilor, acestea conţin ca ingredient de bază zahărul, la care se adaugă binecunoscuţii aditivi, coloranţi, potenţiatori de aromă.
”Consumul de dulciuri în general determină o stare de bine, însă consecinţele asupra organismului sunt devastatoare, pancreasul fiind suprasolicitat să producă o cantitate suplimentară de insulină pentru a “procesa” excesul de zaharuri. Pe lângă faptul că nu aduc substanţe folositoare organismului, mai contribuie în plus şi la pierderea celor utile: calciu, fier, magneziu, crom, vitamine(grupul B, C,etc). Riscul de obezitate, boli cardio-vasculare, diabet zaharat, dar şi problemele dentare  asociate ar trebui să sensibilizeze părinţii şi bunicii atunci când aleg să ofere astfel de produse copiilor”, atenţionează medicul specialist clujean Delia Chira.
Pentru desert, medicul bucureştean Lyigia Alexandrescu recomandă prăjitura de casă şi fructele confiate, însă atenţie pentru că şi acestea trebuie spălate foarte bine, pentru că pot fi o sursă de heptatita A.
“Toate îngraşă. Ar fi mult mai bine, nemaipomenit, să-i dai copilului la şcoală un măr tăiat în patru. Dacă chiar vrea să mestece ceva într-o pauză să mestece un măr bun, verde, care crănţăne şi care şi curăţă dinţii, mai bine decât Orbit. Sau un morcov, e grozav să-i înveţi pe copii să mănânce morcov”, explică medicul nutriţionist ieşean Voichiţa Mogoş.
  1. Cerealele îmbogăţite cu zaharuri, arome, coloranţi şi alţi aditivi
Specialiştii fac o diferenţiere clară între cerealele neprocesate(integrale) şi cele îmbogăţite cu zaharuri, arome, coloranţi şi alţi aditivi. Cerealele în sine reprezintă o componentă alimentară importantă în nutriţia copiilor şi a adulţilor deopotrivă. Daca cele neprocesate furnizează un aport corespunzător de carbohidraţi şi fibre, cele din ultima categorie se detaşează prin conţinutul uriaş în zaharuri care duce la modificarea indicelui glicemic cu suprasolicitarea pancreasului.
”Chiar dacă sunt îmbogăţite cu vitamine şi minerale, valoarea biologică a acestora este redusă, fiind produşi de sinteză, net inferiori vitaminelor şi mineralelor care se regăsesc în stare pură în fructe, legume,etc. O alternativă sănătosă o reprezintă fulgii de ovăz, orz, meiul, etc eventual combinate cu fructe şi/ sau seminţe”, e explicat medicul specialist clujean Delia Chira.
„Toate aceste produse sunt adevărate bombe calorice. Trebuie alese cereale simple şi ocazional cele cu fructe uscate”, este de părere medicul braşovean Valentina Mirela Voicu.
”Cerealele sunt un aliment a cărui consum ar trebui încurajat, subvenţionat, din raţiuni ce ţin de profilaxia de tulburări de tranzit, a constipaţiilor cronice şi pentru sursa de energie matinală, cu glucide cu eliberare lentă”, a declarat medicul nutriţionist ieşean Voichiţa Mogoş.       
  1. Sucurile de doză
Lucru cunoscut, dar ignorat de cei mai mulţi consumatori, sucurile carbogazoase sunt printre cele mai nocive datorită, în primul rând, conţinutului mare de zaharuri dar şi a aditivilor şi diferitelor arome pe care le conţin. Specialiştii nu acceptă nici varianta “light” a sucurilor la cutie, mai ales în cazul copiilor, aceasta nefiind cu nimic mai sănătoasă decât varianta clasică.
”Consecinţele consumului pe termen lung sunt diverse, începând de la probleme legate de greutate (suprapondere, obezitate) până la deficite vitaminice şi minerale (în special deficit de calciu cu scăderea consecutivă a densităţii osoase) şi bineînţeles favorizarea problemelor dentare atât din cauza excesului de zahăr cât şi a acidifianţilor folosiţi”, excplică medicul specialist clujean Delia Chira.
Chira vorbeşte însă şi de un risc mai puţi cunoscut, pe care îl reprezintă Aluminiul. ”Dincolo de efectele nocive ale sucurilor din aceste ambalaje se mai adaugă şi efectele toxice ale aluminiului, aluminiu care se regăseşte şi în alte ambalaje (cutii, casserole, folia alimentara etc.). Aluminiul se găseşte şi în aditivii alimentari (E-urile, în special E-173, E-520, E-521,E-522,E-523, E-559 ) şi în compoziţia fructelor şi legumelor confiate, dar şi a unora dintre dulciuri (bomboane în special). Sunt chiar medicamente care au în compoziţia lor aluminiu (ex: antiacidele). În doze mai mari decât cele permise, aluminiul are efecte toxice asupra sistemului nervos, interferă cu transportul fierului şi determină demineralizarea oaselor”, a mai spus Delia Chira.
Medicul ieşean este mai puţin drastic în aprecieri. „S-a vorbit mult timp despre instalaţiile de aluminiu, dar nu este nimic dovedit. În ceea ce mă priveşte, eu cred că sucurile trebuie preparate în casă şi atunci nu trebuie să-ţi mai faci niciun fel de probleme, nici măcar din cauza aluminiului”, crede Voichiţa Mogoş.
  1. Ceaiurile răcoritoare
Nutriţioniştii sunt de părere că ceaiurile de acest tiop sunt mai degrabă încadrabile în categoria sucurilor şi. „Beneficiile acestora pentru sănatate sunt zero, aportul de calorii “goale” fiind însă unul semnificativ. Se consumă preponderant vara şi alternativă pentru hidratare insa de multe ori efectul este cel invers, datorită conţinutului mare de zaharuri”, a declarat medicul clujean Delia Chira.
„Teobromina din ceai este un excitant al sistemului nervos central. Teobromina, mai mult decât cofeina, te scoală şi din morţi”, spune medicul nutriţionist ieşean Voichiţa Mogoş.
Sfaturile medicilor
Specialiştii în creşterea copilului sunt categorici: alimentele din Top 10 ar trebui complet excluse din alimentaţia celor mici. Liliana Tudose, manager BB Center din Constanţa, le numeşte „alimente colorate“, pentru ambalajul lor creat să ia ochii. „Aceste alimente sunt cele mai toxice. Gustul lor dulce este înşelător şi atrage deoarece eliberează endorfinele, acele molecule ale fericirii“, avertizează specialistul.
Din experienţa sa, mămicile moderne au devenit foarte informate pe acest subiect de alimentaţie corectă. „Informaţia există, lipseşte perseverenţa. Borcănaşele cu preparate încep să-şi facă loc în alimentaţia copilului, din cauza lipsei de timp a părinţilor. Iar aceasta nu trebuie să devină un obicei. Este valabil şi pentru cei mari, pentru că dacă părintele nu îşi respectă regimul alimentar, copiii se pierd şi ajung să mănânce la fast-food“, explică Liliana Tudose.
„Gustul copilului trebuie impus prin oferirea unui model, al părintelui. Atunci când îi spunem că trebuie să mănânce legume, noi înşişi trebuie să avem în farfurie legume. La dulciuri trebuie să îi oferim alternativa: prăjituri de casă. În afara protecţiei pe care i-o asigurăm se crează şi o atmosferă specială. Mama îl cheamă pe copil în ajutor la pregătirea acelei prăjituri, gătesc împreună. Garantat acea gogoaşă simplă sau clătită pe care o facem va avea pentru el gust mai bun decât orice aliment colorat“, arată Liliana Tudose, ea însăşi mamă a 3 copii.
„Marea problemă cu majoritatea produselor este conţinutul crescut în zahăr, aproape toate, şi grăsimi, în principal la chipsuri, patiseriile ambalate sau îngheţate. Chipsurile, cornurile cu ciocolată sau cerealele cu arome, fiind şi făinoase rafinate, au zaharuri în plus. Problema e că aceste zaharuri se absorb rapid, determină descărcări mari de insulină, întreţinând mai apoi hipoglicemii care dau iar poftă de dulce - zahărul acţionează astfel ca un drog veritabil: pe măsură ce mănânci, îţi vine să mănânci tot mai mult”, a explicat doctorul Carmen Vizman, din Timişoara.
„ În plus, descărcările brutale de insulină determină insulino-rezistenţa, care duce la obezitate şi, în timp poate duce la diabet zaharat de tip II. Din păcate crescând incidenţa obezităţii la copii, a scăzut mult şi vârsta la care apare această boală, care înainte era cunoscută ca «diabetul adulţilor», acum apare la vârste tot mai tinere”, a mai spus nutriţionistul timişorean.
Medicul recomandă multă anteţie părinţilor în ceea ce priveşte alimentele bogate în zahăr. „Consumul crescut din aceste alimente aduce şi un aport caloric foarte crescut, ducând la obezitate, cu atât mai mult cu cât copiii devin tot mai sedentari. Ca principiu, toate alimentele care conţin zahăr sau sunt cereale super-rafinate, conţin conservanţi, coloranţi artificiali, ar trebui scoase din alimentaţia copiilor”, este de părere doctorul Carmen Vizman.
La acest material au contribuit: Remus Florescu, Simona Suciu, Bogdan Păvăloi, Cezar Pădurariu, Sînziana Ionescu, Vali Silaghi