Evreii la noi in tara

Evreii la noi in tara

Poate materialul acesta are destule exagerări şi destul patetism ...DAR...!?...

Toate aceste fapte s-au intâmplat in ţara NOASTRA, nicidecum in ţara lor .......

Publicat de Ion Coja in Textele altora  pe 13.01.2013

Cum s-au purtat evreii cu noi?

In ziarul “ Tricolorul “ din zilele de 13 si 14 iulie 2007 , a aparut un articol “ Evreii nostri  – fiecare tara are parte de evreii pe care ii merita “, semnat de prof. univ. Ion Coja. Citind acest articol , am ramas mai mult decat mirat , din cauza titlului articolului . “ Fiecare tara are Evreii ce merita “, expresie pe care au lansat-o evreii cu secole in urma. Totodata mi-am amintit , ca anul trecut am citit o carte : “ Neamul romanesc in Bucovina “ de Nicolae Iorga, in care profesorul demonstreaza falsitatea acestei exprimari.

Cartea “ Neamul romanesc in Bucovina “ a aparut in 1905, in Editura Institutului de Arte Grafice “ Minerva” , Bucuresti. Recent a aparut editia a II-a a acestei carti, in Editura “ Semne “ , Bucuresti, 2006, intr-o editie de lux. Felicitari si multumiri directorului editurii , domnul  Dulu Stefan.  Cartea a fost scrisa de prof.  Nicolae Iorga , in urma unei vizite de documentare in provinciile romanesti Bucovina si Basarabia , stapanite vremelnic de imperiul austriac si cel tarist.

Nicolae Iorga  a fost ingrozit de faptul constatat , ca neamul romanesc in Bucovina , era aproape de disparitie, dupa 130 de ani de stapanire austriaca a acestei provincii. Administratia austriaca a practicat o politica feroce de deznationalizare  a romanilor  in acest teritoriu , rapit din trupul Moldovei , pe care l-a denumit Bucovina.

Austriacii au colonizat Bucovina cu  evrei, ruteni, ucraineni, germani si chiar cu polonezi ( care de fapt erau tot evrei, trecuti la religia catolica ). Cel mai mare numar de colonisti erau evrei lesesti, veniti din aceanul iudaic (Polonia).  Nicolae Iorga a ramas consternat de incuibarea temeinica a evreilor in Bucovina.

Incetul cu incetul, evreii stabiliti in Bucovinna, chemau si alti evrei , pana se ajungea ca satul , comuna sau orasul sa fie populate integral cu evrei.

Asa se ajunsese ca orasul  Zastavna (Frontiera)  - vechea denumire a localitatii romanesti, o localitate la granita cu Polonia – sa fie locuit integral cu evrei. Ei schimbau chiar si denumirea localitatilor .

Initial localitatea s-a numit Targul Nistrului , apoi Frontiera si evreii i-au schimbat denumirea in Zastavna si asa a ramas pana in ziua de azi.

In cartea sus mentionata,  Nicolae Iorga  scrie urmatoarele “ Evreul face cate un copil pe an, ii pare rau ca nu s-a gasit mijlocul de a face unul pe luna” ( pag. 191 ). Munca nu l-a caracterizat pe evreu niciodata.

Prezint in continuare o parte din constatarile lui Nicolae Iorga, in localitatile vizitate :”  Chiar in satele nemtesti , unguresti , evreul e la mijloc, in jurul lui se invart toate. In toata Bucovina , ce am cutreierat , am vazut numai doi  carciumari romani , carora ar fi trebuit sa le fi insemnat numele. Pe unul tin minte ca-l chema Agapie. O Agapie, ce vei face tu intre atatia Lesieri si Mosesti si Israeli si Schulemi si Meschhulemi … ? In judetul Dorohoi , puterea era in mana celor trei Fischeresti : Mochi, Calman si Froim. Toate mosiile sunt ale lor, impanate si carmuite de evrei.

Pe incetul lumea pleaca din Dorohoi, unde se poate , pentru a nu muri de foame . Asa s-a ajuns ca taranii moldoveni , izgoniti de evrei sa plece in alte zone ale Romaniei, o parte din ei emigrand in Canada si Statele Unite ale Americii “ ( vezi pag. 121 ).

O parte din taranii izgoniti de evrei din judetul Dorohoi s-au asezat pe mosiile unor boieri romani din Muntenia si Oltenia  si au ramas uimiti ca taranii care lucrau pe aceste mosii erau multumiti.

 Ei au constatat ca aici se practica un socialism patriarhal ( vezi cartea “ Revizuiri si Adaogiri “ 1945 de C. Radulescu Motru , pag. 408 si 409 ).

            Nicolae Iorga in cartea “ Neamul romanesc in Bucovina “ incheie capitolul despre stapanirea evreieasca in Bucovina astfel “Fiecare tara are evreii ce merita“ , a zis cineva al carui interes era sa se creada astfel. “Fiecare tara se poarta cu evreii sai cum merita ei“, trebuie sa fie raspunsul . Cat merita insa aceasta pacatoasa calicime lenesa, care spurca tara pe care o locuieste ? ( vezi pag. 195).

            Invazia evreiasca a teritoriului national a avut urmari catastrofale de la inceputul inceputului si de acest lucru nu se pomeneste.

             Prezenta evreilor pe teritoriul locuit de romani  dateaza de multa vreme , cu migrari masive in ultima suta de ani .

Ei au fost primiti cu toleranta , au prosperat si au inceput sa domine financiar , reprezentand un corp neasimilabil prin traditie si religie , strain de interesele nationale ale Romaniei . Cu toata toleranta si intelegerea poporului roman in vremuri de restriste evreii au avut o purtare neloiala si ostila. Totdeauna au raspuns cu ura si dusmanie la ospitalitatea si omenia romanilor.

In timpul primului razboi mondial , in luna decembrie 1916 , cand armatele germane conduse de generalul Mackensen au ocupat o parte a teritoriului tarii , inclusiv Bucurestii, evreii s-au pus la dispozitia ocupantului in calitate de “ cozi de topor” .  Erau colaboratorii Politiei Secrete in cercetarile si arestarile ce se operau , dirijau trupele de ocupatie catre familiile instarite,  incitandu-i pe inamici la devastari, fapte  reprobabile si chiar crime.  Prima casa devastata, distrusa si incendiata a fost a marelui om politic Tache Ionescu din Str. Take Ionescu nr. 25 , unde , functioneaza in prezent Intitutul National de Etnografie si Folclor “ Constantin Brailoiu “.
 Si pentru ca  oroarea ignominiei, sa fie intreaga , sufrageria si biroul au fost tranformate in cocine de porci cateva luni de zile. (Rog vedeti cartile “ Take Ionescu – Viata si opera sa “ de Romulus Seisanu, Bucuresti , Editura Universul 1930 si  “ Take Ionescu “ de Constantin Xeni , Bucuresti 1932 .
 In prezent un evreu , cumano – gagauz a revendicat imobilul si l-a castigat , iar in 24 ianuarie 2013  are loc procesul la Tribunalul Bucuresti, sectia III-a Civila pentru executarea silita si evacuare , dosar nr. 4206/3/2012 , reclamant Popescu Nasta Calin Mircea  ( ce grad de rudenie o avea acest individ cu familia Ionescu  si  din ce prapastii ale Asiei o fi venit ?) , iar parati sunt Statul Roman , prin Ministerul Finantelor Publice , Academia Romana , Institutul National de Etnografie si Folclor “ Constantin Brailoiu “ , Municipiul Bucuresti , Regia de Termoficare Bucuresti ( ? ).  Imobilul a fost lasat prin testament Academiei Romane de Take Ionescu si acum vine acest venetic sa-si insusiasca imobilul, care este simbol al nationalismului romanesc. Cine este acest individ? Ce grad de rudenie are el cu familia lui Take Ionescu? Cine este in spatele acestui hot? Singurul lucru care se stie despre el, ca este nascut in anul 1921 si ca ar avea domiciliul in Str. Chopin nr. 13A, Sector 2, Bucuresti.  Nu l-a vazut nimeni si nu s-a prezentat la nici o sedinta din cele 70 de sedinte ale proceselor de revendicare a imobilelor din Str. Avram Ion Mincu, nr. 19, Bucuresti, unde a functionat o sectie a Muzeului Nationa de Arta, castelul din Orasul Sinaia, Str. Take Ionescu, nr. 2, unde a functionat caminul de copii orfani “30 Decembrie” si muzeul familiei Take Ionescu si imobilul din Str. Take Ionescu, nr. 25, Bucuresti, unde mai functioneaza Institutul de Etnografie si folclor din cadrul Academiei Romane.
 Individul cu acte false, a reusit sa pacaleasca justitia, devenind astfel unul din cei mai mari hoti al secolului.
 Probabil cu concursul conducerii Academiei Romane, altfel nu se puteau sustrage si distruge documentele din fondul familiei Tache Ionescu din arhiva Academiei Romane.
 Asa au ajuns unele persoane membrii ai Academiei Romane.
 Rog vedeti cartea “1948-Desromanizarea Academiei Romane” de Neagu Cosma, Editura Bravo Press, 1996 si revista “Realitatea Evreiasca” nr. 252-253/2006 in care sunt prezentati evreii membri ai Academiei Romane dupa anul 1948.
 Asa s-a ajuns ca si Academia Romana sa fie saturata cu evrei. Inainte de 1948 au fost primiti in Academia Romana numai cinci membri evrei. Dupa 1948 au fost primiti in Academia Romana peste 50 membrii evrei.
 Care o fi numarul real al evreilor membrii ai Academiei Romane in prezent, din cei 156 (78 titulari si 78 membrii corespondenti). Vezi revista Academica Nr. 8-9/2012.

In contextul invaziei sovietice in Basarabia si Bucovina de Nord, comportamentul populatiei evreiesti a fost profund antiromanesc, lasand mult de dorit.

Evreii aclamau intrarea sovieticilor in tara, bararea caii ostasilor romani in retragere, care aveau ordine sa nu raspunda la niciun fel de provocari, ii scuipau, ii dezarmau, ii dezbracau si ii stropeau cu apa fiarta, benzina, murdarii.

In aceasta perioada, evreii au ucis soldatii romani, ofiteri, preoti, invatatori, profesori, functionari, copii, femei insarcinate, batrani, oameni bolnavi, oameni care incercau sa fuga din calea cotropitorilor.

Trebuie sa stie toata lumea ca la “cedarea” Basarabiei au fost asasinati de catre bandele ucigase de evrei, 42.000 de ostasi romani si un numar cel putin asemanator de civili.

De ce se ascunde acest adevar atat de autoritatile rusesti, evreiesti cat si de cele romanesti ???.

S-au mai scris o data cifrele (nu vor fi niciodata suficient amintite). Explozia de ura (ura de rasa) si violenta, a evreilor impotriva romanilor din Basarabia si Bucovina, l-a ingrozit chiar pe I.V. Stalin care a luat masurile corespunzatoare impotriva Evreilor.

            La intrarea in localitati si orase, ostasii sovietici priveau nedumeriti aceste scene de groaza si nu le venea sa creada ca populatia evreiasca care traise pana atunci in bune relatii cu romanii, este capabila de asemenea atrocitati.

In sedinta Consiliului de Ministrii din 16 Noiembrie 1943, maresalul Ion Antonescu a evocat expresiv situatia constatata la fata locului dupa eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord – “ne-am gasit in fata unor reclamatii fara sfarsit in care se arata ca peste 40.000 de ticalosi din aceasta provincie se facusera in timpul ocupatiei rusesti, mai rusi decat rusii, persecutand populatia romaneasca. Populatia romaneasca cerea pedepsirea lor. Am fost in fata acestei probleme si, daca pedeapsa era capitala, mai cream inca 50.000 sau 100.000 de nenorociri.

Si atunci n-am vrut sa-i pedepsesc si am aplicat clementa si i-am colonizat in Transnistria, in satele, comunele abandonate de evreii care s-au retras cu trupele sovietice, nu inainte de a distruge si incendia casele, institutiile, uzinele, instalatiile si culturile (vezi cartea “Ard malurile Nistrului” de Constantin Virgil Gheorghiu si filmul “Odessa in flacari”).

In aceste cantonamente pe care evreii le-au numit “ghetouri”, Ion Antonescu le-a asigurat paza de catre jandarmi romani ca sa-i salveze, caci altfel i-ar fi omorat taranii din Basarabia, ca sa se razbune de suferintele din timpul ocupatiei rusesti. Deasemeni populatia ucraineana si jandarmeria ucrainiana din Transnistria nu vedeau cu ochi buni pe colonistii evrei si cand aveau ocazie ii omorau.

Aveau ucrainienii o ura nestavilita impotriva evreilor. De aceea la intoarcerea frontului, populatiei moldovenesti si ucrainiene din Transnistria si chiar din teritoriul dintre Bug si Nipru, i-a parut rau ca s-au retras romanii si spunea:

“Pe noi cui ne lasati, iar devenim slugile iudeo-bolsevicilor”.

Deportatii din Transnistria constau in cea mai mare parte din evrei, care se revoltasera “impotriva armatei” in Basarabia, nordul Bucovinei si de-a lungul Nistrului.

De aceea, Ion Antonescu a declarat :”Acestia nu au dreptul sa invoce spiritul de omenie, fiindca omenie nu inseamna slabiciune.

Dupa ce au rasplatit cu dusmanie si crima, toleranta fara limite pe care au gasit-o in Romania, unde au prosperat mai presus de visurile lor, evreii acestia nu mai pot afla omenie nicaieri”.

            In martie 1944, inaintarea trupelor sovietice a fost oprita pe Nistru.

Evreii din Nordul Moldovei au infiintat Republica Socialista Sovietica Evreiasca Botosani. Atunci a inteles Ion Antonescu ca a fost manevrat tot timpul de catre evrei. Dar era prea tarziu. Aceasta este recunostiinta evreilor.

Recunostinta omeneasca este o floare rara, iar recunostiinta evreiasca totdeauna inexistenta.

            In timpul razboiului, Ion Antonescu a asigurat o protectie evreilor din Bucovina, Basarabia, Transnistria, cat si celor din interiorul tarii.

Femeile romance plangeau si spuneau: “De asta ne mor noua barbatii si copii pe front, ca Ion Antonescu sa faca tara evreilor in Transnistria”.

            Semnalez numai comportamentul unui evreu, Lucretiu Patrascanu, care facea mare caz, de faptul ca el este intai roman si apoi comunist.

De fapt el propaga ideologia comunista (iudaica), prezentand-o intr-un ambalaj atragator antifascist. Daca era roman adevarat, pleca pe front sa-si apere tara cum au facut-o toti romanii.

Comunismul a fost o forma mascata de stapanire a omenirii de catre evrei.

Evreul Patrascanu (cunoscut sub pseudonimul Andrei) este cel care a practicat fara scrupule si fara rusine si fara remuscari, politica de cariera suind pe cadavrele lor. In cei trei ani 1941-1944 ai razboiului antisovietic el a beneficiat mai mult decat oricine de bunavointa  protectiei generalului Ion Antonescu.

Primo: cand tot Tineretul Tarii a fost trimis pe front in linia 1, el a fost scutit de mobilizare si a stat in interiorul Tarii.

Secundo: in loc sa fie internat ca toti comunistii in lagarul de la Targu Jiu, el a primit domiciliu obligatoriu in propria locuinta de la Poiana Tapului si Statul Roman timp de 3 ani si 3 luni a platit pentru paza soldele a 12 jandarmi intre care un ofiter.

Multumita bunavointei si protectiei generalului Ion Antonescu, acolo la Poiana Tapului si-a scris Lucretiu Patrascanu cele doua carti, de calomniere a Romaniei si de ideologizare a Comunismului.

            Dupa 23 august 1944, cea mai vehementa si cea mai insistenta voce cerand pedepsirea cu moartea a generalului Ion Antonescu, a fost cea a lui Lucretiu Patrascanu.

Fara scrupule, fara rusine si fara remuscari, omul proiecta sa faca mare cariera politica suind pe cadavrul propriului sau binefacator.

Evreul Lucretiu Patrascanu, in calitate de ministru de Justitie a ordonat ca Ion Antonescu sa fie executat exact in ziua lui de nastere, cand implinea varsta de 64 de ani.

            Si cand te gandesti, ca in Bucuresti, la ora actuala, un bulevard poarta numele lui Patrascanu, exista chiar un bust si o casa memoriala, iti vine sa inebunesti.

Vorba filozofului Petre Tutea:” Neam de tampiti ce suntem”.

Petre Tutea a fost detinut politic in temnitele iudeo-comuniste, timp de 12 ani si 10 luni, pentru vina ca s-a oferit sa mearga voluntar pe front in razboiul impotriva iudeo-bolsevismului.

            In schimb lui Nicolae Iorga nu i-a asigurat nici o protectie, cauze destule, dar mai ales una strict personala, care figureaza intr-un memoriu adresat – la sfarsitul lui Iunie 1940 – regelui. Domnul Iorga a impiedicat alegerea mea la Academie in primavara anului 1938. Antonescu la Academia Romana !!! (vezi cartea “Moartea unui savant” de Mihai Stoian, Editura Eminescu, Bucuresti, 1976, pag. 281).

Mai mult, Ion Antonescu i-a facut scapati peste granita pe cei doi evrei asasini ai lui Nicolae Iorga. Acesti doi evrei, Traian Boieru si Ilie Olteanu erau infiltrati in miscarea legionara si au fost protejati in strainatate si chiar familiile lor din tara. Soferul masinii Stefan Iacobuta, care i-a insotit pe cei doi asasini, pentru ca era roman si un martor incomod, a fost executat in primele luni de la arestare.

            Moartea lui Nicolae Iorga fusese stabilita din luna iulie 1940, de catre alogenii din tara si strainatate (vezi cartea  “ Dosarele Suferintei” de Ilie Ilisei, Editura Bucovina, 1999, pag. 52).

            Evaluand adevaratele dimensiuni ale tragediei cauzate de cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord si Tinutul Hertei, in numarul din 6 iulie 1940 al ziarului sau, Neamul Romanesc, Nicolae Iorga publica articolul intitulat

“De ce atata ura?”.

Cu acest prilej, marele istoric rupe indealungata distantare fata de problema evreiasca si faptele il obliga sa constate ca evreii din era comunista nu se deosebau cu nimic de cei din Istoria Evreilor in Tarile Noastre.

Ar fi bine sa se publice acest articol pentru a vedea toata lumea “adevarata fata a evreimii”, din Basarabia si Nordul Moldovei.

Deasemeni ar fi util sa se reediteze “Istoria Evreilor in Tarile Noastre”, care nu a fost publicata din 13 Septembrie 1913. Sper ca la 100 de ani de la prima aparitie a lucrarii se va gasi o editura nationalista, care va publica cartea lui Nicolae Iorga “Istoria Evreilor in Tarile noastre”.

Dupa cat rau au facut evreii romanilor, Statul Roman ar trebui sa interzica stabilirea in Romania, chiar a unui singur evreu.

            In timpul complotului international antiromanesc din decembrie 1989 evreii din Radio, Televiziune, Presa, Cinematografie, Institutiile Centrale, Conducerile Ministerelor Apararii Nationale si Interne, Comitetul Central PCR si Guvern, au avut un comportament inuman si chiar criminal.

Ei au transmis stiri false, au incitat populatia la crime si la dezmembrarea Statului Roman. A fost macar unul cercetat si adus in fata instantelor de judecata?

Este obligatoriu sa se publice listele cu evreii din Guvern, Parlament si Institutiile Centrale ale Statului Roman. S-au terminat romanii? Incredibil.

Azi pe evrei ii intalnesti la fiecare colt si la toate esaloanele puterii.

Evreii in masa te ingrozesc. In martie 2002 erau numai 7400 (conform rezultatelor recensamantului).

Poate 7.400 erau numai in Parlament, Guvern, Ministere si Institutiile centrale. Aproape 99% din ei isi ascund numele evreiesti si folosesc nume false, la fel ca infractorii, care-si ascund fetele in spatele unor masti.

La recensamantul populatiei din octombrie 2011, conform rezultatelor publicate in revista Academica nr. 10, din octombrie 2012 nu mai sunt evrei in Romania. A disparut rubrica cu etnia evreiasca.

In toate timpurile evreii si-au tainuit efectivele, dar nici chiar asa.

            Dupa decembrie 1989, evreii au pus mana pe conducerile tuturor institutiilor Statului Roman.

Ne-au luat aproape toate bogatiile, ne-au luat sufletul si limba. Acum vor sa ne ia si credinta.

Ce n-au reusit navalitorii barbari, incepand cu anul 270, au reusit conducerile post decembriste ale Romaniei, sa determine si chiar sa  oblige pe romani sa-si paraseasca vetrele lor stramosesti.

Dupa decembrie 1989, romanii au devenit salahori, cersatori, slugi la capitalistii iudaici, iar Romania a devenit un teritoriu administrat de iudaismul mondial.

Evreii si-au batut joc de poporul roman si isi bat in continuare intr-un mod ingrozitor. Ne meritam soarta. Am avut mila de alogeni.

            Evreii vor sa stearga orice urma de existenta a neamului romanesc pe aceste meleaguri si sa infiinteze Israelul European pe teritoriul actual al Romaniei.

Aici a dus bunatatea, toleranta, nepasarea inrudita cu nesimtirea si chiar prostia romanilor.

Daca romanii nu se vor trezi, peste maxim 20-30 de ani, poporul roman va disparea, va fi pulverizat in istorie. Romanii vor deveni niste grupuri razlete, fara patrie, rataciti prin parcurile si rezervatiile de pe mapamond, vor fi o curiozitate etnica.

            Un popor vechi de peste 7.000 de ani, care a dat lumii o civilizatie, o limba (limba traco-daca), o cultura, sa dispara datorita unor triburi turanice parazitare, care au invadat Romania, ar fi o nedreptate (vezi cartea lu Nicolae Iorga “Popoarele turanice parazitare”, Editura Neamul Romanesc, 1915).

Evreii din toata lumea trebuie stie si sa nu uite niciodata ca primele asezari evreiesti la Rash Pine si Zichron Yacov in Eretz Israel, s-au infiintat in 1881, cu 228 de evrei din Romania, majoritatea din Moinesti. Ei au plecat cu vasul Thetis si Romania le-a asigurat transportul si mijloacele necesare pentru a lucra pamantul in Eretz Israel. Si aceasta este recunostiinta evreaiasca ???

            Doamne Dumnezeule, cu ce au gresit Romanii??? Quo Vadis, Doamne ? Inchei acest articol cu versurile unui vechi cantec romanesc: ”E jale mare-n tara ca strainul e stapan, cersetor la el acasa a ajuns bietul roman”.

Au existat si evrei care au spus adevărul

Au existat si evrei care au spus adevărul

                                                                                                                              Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010

Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W. Wilson, în 1961

"Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări.

Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.

Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.

În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-1 iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.

În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus: „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”. La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.

Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar. Evreii nu-1 iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.

Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.

După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.

Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.

Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.

De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.

Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată, într-adevăr, trădare!”.

A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor: „Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…
Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.

Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.

Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.

Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.

Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.

Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.

Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.

Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.

Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).

Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.

După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii…

Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.

În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.

Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.

Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism» (pe care-1 consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.

În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.

În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.

Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.

Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.

Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.

Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.

Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.

În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.

Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.

Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive."

                                                                              Benjamin H. Freedman

Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.

Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de Commori Sense. Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă convingem. E suficient să parcurgeţi cu atenţie discursul său.

                                                                             Prelucrare de Karen Miller

Testamentul Maresalului Ion Antonescu

Testamentul Maresalului Ion Antonescu


    "- Popor roman,sunt mandru ca am facut parte dintr-o natie cu dubla ascendenta:
romana si daca. Am luptat in doua razboaie pentru gloria ta, sunt fericit sa
cobor cu cateva clipe mai devreme langa martirii tai. Toti au luptat pentru dreptatea ta.
    - Unii dintre fostii mei colaboratori au cautat sa se desolidarizeze de mine,eu,
nu ma voi desolidariza de greselile lor. Las tarii tot ce a fost bun in guvernarea mea,
tot ce a fost rau iau asupra mea, in afara de crima.
    - Daca as fi fost invingator as fi avut statui in fiecae oras al Romaniei.
    - Cer sa fiu condamnat la moarte si refuz dinainte orice gratiere.
- Am terminat, dar inainte de a incheia, parafrazand-ul pe Scipiu Africanul, generaul roman
mort in exil, Vreau sa spun poporului Roman: Tie popor ingrat nu iti va ramane nici cenusa
mea
   

   - Domnule Maniu, daca rusii ne vor ocupa eu voi fi impuscat primul,cu atat mai bine
pentru mine, dumneavostra veti fi al doi-lea, cu atat mai rau pentru dumneavoastra.
Persoanele noastre domnule Maniu, nu conteaza , conteaza doar ceea ce ele reprezinta.


   - O enigma si un miracol - popor roman,adevarul va ramane, oricare va fi soarta
celor care l-au scris.

    IUNIE 1941

    "Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii
lupta pentru vetrele si hotarele romanesti din totdeauna.
Ostasi, va ordon: TRECETI PRUTUL. Zdrobiti dusmanul de rasarit si de miaza noapte.
Dezrobiti din jugul rosu al bolesevismului pe fratii nostrii cotropiti.
Reampliniti in trupul sfant al tarii gloria strabuna a basarabilor si codrii voievodali
ai Bucovinei, Ogoarele si plaiurile noastre."

 „Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le sterge memoria. Le distrugi cartile, cultura, istoria si altcineva le scrie alte carti, le da o alta cultura, le inventeaza o noua istorie. Între timp poporul începe sa uite ceea ce este si ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita si mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturala.”
 

(Milan Hubl, istoric ceh)

România este sub asediu (III): DISTRUGEREA ISTORIEI

Sursa:http://adevaruldespredaci.ro/romania-este-sub-asediu-iii-distrugerea-istoriei/

inShare

un articol de Valentin Roman

„Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le șterge memoria. Le distrugi cărțile, cultura, istoria și altcineva le scrie alte cărți, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este și ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita și mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.” (Milan Hubl, istoric ceh)
Pentru a subjuga un popor și a îl ține sub ascultare, este absolut necesar să-i ascunzi istoria, mai ales acele părți ale ei care îi conferă respectivului popor drepturi pe pământul și asupra resurselor din subsol sau de la suprafață. Astfel, un neam căruia i se taie sau i șubrezesc rădăcinile devine docil și tolerant în fața exploatării de orice fel.
În cazul României și românilor, atacul asupra istoriei se dovedește a fi de o violență rar întâlnită. Deja, în prezent, atacatorii nici măcar nu se mai sinchisesc să-și acopere cât de cât stratagemele, le expun în mod direct, sunt vizibile.
Dușmanii sunt, evident, aceeași care urmăresc pământul și resursele, numai că, pentru a reuși acest lucru au nevoie de oameni infiltrați peste tot.
Dacă vorbim de istorie, atunci vorbim de oameni puși prin instituții ce ar trebui să protejeze și să promoveze moștenirea noastră istorică, vorbim de unii istorici și arheologi, de unii politicieni sau așa-ziși activiști ai democrației care mai mult încearcă să îngroape țara decât s-o scoată la liman.

Cu buldozerul prin istoria milenară

Nu voi relua aici descrierea în amănunt a abuzurilor fără precedent asupra istoriei noastre, abuzuri recente, de pildă din 2012, atunci când, pe un tronson al viitoarei autostrăzi Sibiu-Orăștie, situri de o importanță colosală, nu doar în contextul național, dar și în cel internațional, au fost pur și simplu asfaltate. Sibot, Tartaria și Turdas reprezintă doar cele mai cunoscute exemple de locații în care urme milenare de cultură materială autohtonă au fost distruse.
Vina o poartă toți cei implicați: arheologii care au emis avizele de descărcare arheologică, reprezentanții Companiei de Drumuri și Autostrăzi, precum și constructorul. De-a valma, urme geto-dace, romane, dar și neolitice, au fost spulberate de avântul suspect cu care s-a dorit finalizarea acelui tronson. Avem, e drept, nevoie de infrastructură, dar nu cu acest preț. Nu cu prețul istoriei însăși.
În timp ce chiar la graniță noastră vecinii bulgari alocă fonduri însemnate pentru cercetare și protejare a patrimoniului imobil, doar-doar și-or stabili și ei o conexiune cu antichitatea tracă, ai noștri “bravi” istorici și cercetători (cel puțin mare parte dinre ei) nu s-au sinchisit să se opună măcar verbal, public, imporiva acestor distrugeri. Cu stupoare am citit mesajul unei doamne arheolog care îmi spunea că, de pildă, situl de la Sibot, “nu era așa important pentru a fi lăsat intact”.
Ba era, doamnă arheolog, avea toate avantajele pentru a deveni un însemnat loc pe harta turistică a României, fiind în proximitatea unui drum național, fiind un sit complex, cu urme de constructi diverse, de la terme la temple și locuințe civile. Putea, de asemenea, fi folosit că șantier școală pentru studenții de la istorie. Autostrada îl putea ocoli sau “sări”, printr-un pod. Soluții tehnice existau, dar nu s-a vrut. Din acest motiv îmi permit să acuz arheologii de acolo de rea-voința și complicitate la distrugerea acelor situri. Nu este deloc normal ca deciziile cu privire la ce are voie și ce nu să păstreze un popor ca obiecte de patrimoniu imobil să aparțină unui grup restrâns de persoane care, așa cum o arată faptele, acționează numai și numai distructiv.

 Vestigii unice în Europa, lăsate în paragină

Nu mi-ar fi de ajuns un singur articol pentru a enumera vestigiile de pe teritoriul României lăsate într-o stare deplorabilă, ignorate, cercetate superficial sau haotic. Este de ajuns să faceți o vizită la Argedava (Popești), la o aruncătură de băț de București, la Ziridava (Pecica), lângă Arad pentru a vedea cum cetăți și așezări geto-dace, cu o vechime ce depășește 2.000 de ani, sunt ori pășuni comunale ori groapă de gunoi a satului. La Pecica am cules eu însumi oseminte antice, lăsate în mod barbar la suprafața și le-am reînhumat.
Astfel de situri arheologice ar reprezenta, pentru alte țări, descoperiri remarcabile, ar fi îngrijite, cercetate în amănunt și apoi incluse în circuite turistice. Oamenii vor să vadă, la față locului, in situ, parțial sau, unde nu se poate, măcar reconstruit, un bordei antic, un loc de cult, o amforă sau vas pentru cereale, o reconstituire a unui cuptor sau a unui atelier de fierărie.

 Cum se da cultura pe mâna personajelor anti-românești

În urmă cu ceva vreme am scris un articol în care arătam în ce mod domnul Kelemen Hunor, în timpul mandatului său de ministru al Culturii, a decis să aloce fondurile instituției pe parte de investiții în obiective de patrimoniu.  Listele, care sunt publice și pot fi verificate de către oricine, sunt mai mult decât evidente.
Concret, obiective de importanță majoră ale istoriei noastre, precum Cetatea de Scaun a Sucevei sau Cetatea Domnească de la Curtea e Argeș, nu primeau, din banii ministerului, bani strânși de la noi, românii, niciun leu, în timp ce sute de biserici și clădiri din zonele locuite în majoritate de maghiari erau blagoslovite cu sute de mii sau milioane de lei. În mod cert, orice obiectiv de patrimoniu de pe teritoriul României trebuie protejat, indiferent că este geto-dacic, roman, creație a sașilor sau secuilor etc, însă modul în care domnul Hunor a ales să distribuie acele fonduri este unul mai mult decât discriminatoriu la adresa românilor și românismului.
Unde au fost domnii istorici și arheologi când s-a constituit acea listă de investiții? De ce nu au reacționat public? Probabil erau prea ocupați să arunce cu noroi mișcarea dacistă, a cărei reprezentanți suntem și noi, mișcare pe care distinșii domni și doamne de o “înaltă” ținută morală o consideră că fiind adevăratul dușman al istoriei naționale.
Nu, doamnelor și domnilor, adevărații dușmani sunt aceia dintre dumneavoastră care TAC și stau cu mâinile în sân când vestigiile sunt fie distruse, fie lăsate în paragină. Cineva, tot din lumea istoricilor, îmi spunea că “ce vrei, dom’ne, să facem? nu ne putem pune contra celor ce conduc instituțiile de cultură, că dacă am face-o nu mai avem acces la catedre, pe șantiere etc”.
Prin urmare, ni se recunoaște direct că pasiunea și profesionalismul sunt, de multe ori, lăsate în plan secund, întâietate având direcția stabilită de la “centru”. Păi atunci, doamnelor și domnilor, apucați-va de altă meserie, deoarece, prin lașitatea voastră, afectați destinul a milioane de români și al urmașilor lor. Sau strângeți rândurile și urlați cu o voce unică împotriva abuzurilor și distrugerilor, că doar nu v-or concedia pe toți. Ia vedeți, se poate?  Dacă veți face asta, vă vom sprijini și veți câștiga respectul și apecierea tuturor oamenilor de bine. Altfel vă faceți în continuare părtași la tot procesul acesta distructiv. Noroc că mai există, totuși, și unii istorici și arheologi cinstiți, dedicați si profesioniști care mai contrabalansează, atât cât pot și ei, lașitatea voastră.
Dar, dacă vorbim de zona de cultură, lucrurile nu se opresc aici. Recent, studenți ai Facultății de Istorie din București îmi povesteau cum, în bibliografia lor de studiu, sunt incluse cărți ale unor autori maghiari, unii dintre ei susținând că poporul nostru s-a format pe alte meleaguri și ar fi migrat aici prin Evul Mediu.
Evident, dacă vrei să treci examenul, trebuie să înveți aceste lucruri. Aceiași studenți îmi mai relatau cum, încă de pe la primele cursuri, unii profeosri le-au spus clar: “uitați de daci!”. Toate astea se întamplă în timp ce din manualele de liceu a fost pur și simplu scos orice element ce ține de străvechimea și antichitatea noastră, istoria acestor meleaguri începând din 106….
O altă metodă aplicată de cei ce ne falsifica sau ascund istoria este aceea prin care sunt ignorate momente și fapte din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat care nu convin anumitor interese. De pildă, ștergerea numelui Budapeste din lista orașelor eliberate de armata română prezentă pe interiorul Arcului de Triumf din București. Nici astăzi nu am aflat cine a decis înlăturarea acestui nume și de ce nu se resculpteaza la locul său.

 Ce riscăm?

TOTUL! Simplu și direct.Riscăm TOTUL! După cum decurg lucrurile, în câteva zeci de ani sau poate chiar mai devreme nu vom mai avea ce să cercetăm sau să protejăm nici dacă am vrea. Scenariul ăsta va servi de minune drept argument al celor ce ne pândesc pământul și resursele, care, la acel moment, vor putea să ne spună senini: “Nu aveți nicio conexiune cu antichitatea, nu aveți dreptul primordal pe acest pământ”.
Și degeaba s-or da peste cap urmașii noștrii, cel puțin aceia care vor afla de la noi, cei de azi, care încă mai avem acces la situri, vestigii, informații, să le demonstreze străinilor că nu au dreptate, pentru că nu vor mai avea cu ce să demonstreze, nu va mai există nimic care să ne susțină drepturile aici.
Nu vom mai avea rădăcini materiale, ci doar povești și legende, amintiri ale bătrânilor ce au mai apucat să vadă un murus dacicus, un val de pământ neolitic, un vas de Cucuteni sau o necropolă din epocă fierului. Pierderea rădăcinilor va crea dezorientare, poporul va deveni și mai supus decât este în prezent pentru că-și va pierde și dramul de drept istoric pe care încă îl mai are și-l poate invoca. AȘADAR, ATENTIE!!!

Valentin Roman

PĂPĂDIA - magicianul detoxifierii

sursa:http://www.formula-as.ro/2013/1053/medicina-naturii-44/papadia-magicianul-detoxifierii-15998
Din reţetele d-lui farmacist BOBARU

 

Din reţetele d-lui farmacist BOBARU

Este cea dintâi plantă pe care farmacistul Ion Bobaru o recomandă celor care doresc să îşi cureţe organismul de toxine. Deşi ne-am obiş­nuit să o asociem cu razele calde ale soarelui, plan­ta cea firavă ne este de mare folos acum, iarna. Dacă nu aţi recoltat-o din timp, puteţi achiziţiona planta uscată din magazinele tip Plafar sau cele cu produse naturiste.

Acţiune terapeutică

De secole, păpădia este cunoscută drept una dintre cele mai puternice ierburi detoxifiante. Datorită princi­piilor amare, tonifică ficatul obosit, stimulează activi­tatea rinichilor şi a intestinelor. Prin aceste calităţi, are un rol esenţial în eliminarea toxinelor. Este indicată în toate afecţiunile în care există dereglări glan­dulare. Creşte diureza, măreşte secreţia glan­dulară şi norma­lizează circulaţia sângelui.

Remedii din păpădie

Infuzie de păpădie: Preparată corect, in­fuzia reprezintă un adevărat elixir pentru ficat şi rinichi, un depurativ natural al între­gului organism, contribuind eficient la elimi­narea toxinelor. Se obţine amestecând 10 g (2 linguriţe) de plantă uscată (partea aeria­nă alcătuită din frunze) şi 250 ml apă (o ca­nă). După ce a dat în clocot, vasul se acoperă şi preparatul se lasă la infuzat, în repaus, 10 minute. La final, se strecoară şi poate fi băut. Important este să nu îndulcim ceaiul cu za­hăr. Dacă totuşi, gustul ni se pare neplăcut, putem folosi mierea de albine sau zahărul brun.
Doza recomandată este de două căni pe zi, una dimineaţa, pe stomacul gol, şi seara înainte de culcare. O cură de trei săptămâni va avea efecte benefice asupra întregului organism, ac­ţiunea sa fiind vizibilă şi la nivelul pielii, care va de­veni mai fermă şi mai fină.
Completarea farmacistului: Filtrele de detoxifiere ale organismului sunt numeroase: pielea (prin transpi­raţie), plămânii (prin respiraţie), aparatul renal (prin urinare) şi, nu în ultimul rând, tubul digestiv (prin de­fecaţie), care este a patra cale de eliminare a toxinelor din organism. În afecţiunile renale de natură infec­ţioa­să se recomandă cura cu infuzie de păpădie şi admi­nis­trarea de pilule cu albastru de metilen. Pilulele cu al­bastru de metil au reprezentat în trecut principala te­rapie în afecţiunile renale de natură infecţioasă. Din păcate, această terapie a fost înlocuită, nu cu cel mai mare succes, de antibiotice. Farmacia Faltis din Brăila are în portofoliul său, printre alte multe preparate, şi gelule cu albastru de metil.

Decoct din păpădie: La o cană cu apă (250 ml) se pun două linguri (30 g) de rădăcină de păpădie us­cată şi mărunţită. Preparatul se fierbe la foc mic, timp de 15 minute, completându-se treptat apa care se eva­­poră. După ce se filtrează, poate fi păstrat la frigider cel mult două zile.
Doza recomandată este de 30 ml (2 linguri), de trei ori pe zi, înainte de fiecare masă. Cura se ţine vreme de trei săptămâni şi poate fi reluată după o săptămână de pauză.
Alte efecte terapeutice: Cura cu decoct de rădăcină de păpădie contribuie semnificativ la normalizarea circulaţiei sângelui şi a ritmului cardiac şi este un valo­ros tratament adjuvant în ciroza hepatică, cistită şi de­reglări ale glandei tiroide. Decoctul contribuie şi la eli­minarea calculilor renali (cunoscutele pietre la rinichi), fiind un bun diuretic.

Extract fluid din păpădie şi hrean: 100 g rădăcină de păpădie us­cată, 10 g hrean ras, 1 litru de apă.
Mod de preparare şi dozaj: Ră­dăcina de păpădie se fierbe până când volumul apei scade la jumătate (500 ml), apoi se adaugă hreanul. După răcire, se filtrează, iar poţiunea poate fi păstrată la frigider aproximativ 5 zile. Doza optimă este de 60 ml (4 linguri) de trei ori pe zi, timp de o săptămână.
Alte efecte terapeutice: Concen­tratul este indicat mai ales celor care suferă de bronşită cronică, boli intestinale sau afecţiuni reumatice.

Tinctura de păpădie se obţine din: 20 g rădă­cină uscată de păpădie şi 100 ml alcool alimentar de 70 de grade, folosind metoda generală de preparare a tinctu­rilor: componentele se lasă la macerat timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Apoi se filtrează şi se lasă la decantat încă 6 zile. Se păstrează în sticluţe cu dop picurător. Se poate păstra un an de la data preparării.
Farmacia Faltis din Brăila prepară un sirop deto­xifiant pe bază de tinctură de păpădie şi kaolin (bolus alba), acesta fiind un silicat natural de aluminiu, prin­cipala componentă din argilă.

 

Tinctură din păpă­die şi hrean: 20 g rădă­cină de pă­pădie uscată, 10 g hrean ras, 100 ml alcool ali­mentar de 70 de grade.
Mod de preparare şi do­zaj: Plantele se pun într-un borcan cu filet, iar deasupra se toarnă alcoolul. Borcanul se închide ermetic şi prepa­ra­tul se lasă la macerat 10 zile, timp în care trebuie agitat de 3-4 ori pe zi. După această perioadă, se filtrează şi se pune la decantat, în frigider, încă 6 zile. În final, se fil­trea­ză din nou, iar tinctura rezultată se păstrează în sticluţe de culoare închi­să. Preparatul poate fi păstrat un an după obţinere. Pen­tru tratament sunt indicate 20-30 de picături, dizolvate în apă, de 2-3 ori pe zi, înainte de fiecare masă. Cura se ţine două sau trei săptămâni şi, dacă este necesar, se reia ori de câte ori este nevoie.
Efecte terapeutice: Asocierea păpădiei cu hreanul aduce un plus de sănătate organismului, prin desfun­da­rea căilor respiratorii, ceea ce duce la mai mult oxi­gen în sânge şi o mai bună funcţionare a inimii. Astfel, tinctura mixtă are un efect benefic asupra tuturor orga­nelor cheie: plămâni, ficat şi rinichi. Preparatul acţio­nează eficient în stimularea bilei leneşe, atât păpădia, cât şi hreanul, având drept efect mărirea volumului de bilă secretată.
Cu un puternic rol antiinflamator, licoarea are efec­te benefice şi asupra celor care suferă de reumatism sau artrită, fiind totodată şi un antiseptic de elită, care uci­de şi elimină bacteriile, contribuind la regenerarea ţesu­turilor. Este recomandată în curele de slăbire şi mai ales celor care se luptă cu obezitatea, dereglări ale glandei tiroide, indigestie sau retenţie de apă în organism.
Sfatul farmacistului: În afecţiunile renale, tinctura de păpădie şi hrean, uşor de preparat în orice gos­podărie, se poate asocia cu pilulele cu albastru de metil, ambele potenţându-se reciproc.

Poţiune tonifiantă pentru ficat şi rinichi: 15 g rădăcină uscată de păpădie (aproximativ o lin­gură), 30 g rădăcină uscată de cicoare (aproximativ 2 lin­guri), 15 g boabe de ienupăr, 1 litru de apă.
Mod de preparare şi dozaj: Păpădia, cicoarea şi ienupărul se amestecă într-un vas emailat, care se pune pe foc şi peste plante se toarnă apă. Ingredientele se fierb 15 minute, apoi lichidul se strecoară. Licoarea poate fi păstrată în frigider, doza recomandată fiind 30 ml (două linguri) de trei ori pe zi.
Efecte terapeutice: Este indicată mai ales atunci când toxinele din organism s-au concentrat şi cristalizat sub formă de piatră la nivelul ficatului ori rinichilor. Po­ţiunea este recomandată şi celor care suferă de dia­bet, principiile active din ienupăr având rolul de a re­duce nivelul zahărului din sânge şi a stimula diureza.
Avertizarea farmacistului: Preparatul nu este reco­mandat celor care suferă de afecţiuni renale grave, de­oarece ienupărul poate produce iritarea rinichilor.

Elixir din păpădie şi condimente: 30 g rădăci­nă de păpădie, 30 g rădăcină de pătrunjel, 15 g rădă­cină de ghimbir, 15 g rădăcină de lemn dulce, 2 litri de apă.
Mod de preparare şi dozaj: Plantele se amestecă într-un vas emailat, cu o lingură de lemn, deasupra se toarnă 2 litri de apă şi se pune pe foc. Mixtura este lăsa­tă să fiarbă până când cantitatea de apă se reduce la jumătate (1 litru), apoi se strecoară şi este păstrată în frigider. Doza recomandată este de 50 ml (un păhărel), de 3 ori pe zi, cu 15 minute înainte de fiecare masă. Pen­tru efecte optime, cura se ţine 7 zile.
Alte efecte terapeutice: Îmbinarea celor patru plante contribuie la sănătatea întregului organism, de la flui­dizarea sângelui până la tonifierea sistemului nervos şi a sistemului muscular. Elixirul este indicat pentru a combate stările de greaţă şi indigestiile, ameliorând cu succes simptomele inflamaţiilor gastrice.

Preparate pentru uz extern

 

Băi terapeutice
Păpădiile sunt o bună ocazie de relaxare, dar şi de eliminare a toxinelor, pielea fiind unul din­tre filtrele de dezintoxicare ale organismu­lui. Se prepară mai întâi o infuzie concentrată din 300 g de păpădie uscată şi doi litri de apă. După ce a dat în clocot, fiertura se mai lasă la foc mic încă 20 de minute, se filtrează şi poate fi turnată în apa din cadă. Îmbăierea durează aproximativ un sfert de oră şi este recomandată de 2-3 ori pe săptămână.
Băile cu păpădie alină durerile reumatice şi arti­culare, fiind recomandate şi pentru calmarea iritaţiilor pielii, produse de afecţiunile dermato­logice.

Mască de faţă cu argilă şi păpădie
Se obţine amestecând 2 linguri de praf de ar­gilă cu decoct de păpădie (preparat după re­ţe­ta pre­­zentată mai sus), până se obţine o pastă sub­ţire, care poate fi întinsă pe faţă şi gât. Masca este lă­sată să ac­ţioneze vreme de 15 minute, după care poate fi în­depărtată, prin spălare cu infuzie călduţă de muşe­ţel. Pentru tenul uscat este necesar să adău­gaţi, la pre­pa­ra­rea amestecului iniţial, o linguriţă de ulei de măs­line.
Recomandarea farmacis­tu­lui: După îndepărtarea măş­tii de pe faţă e bine să fie folo­sită o cremă antio­xi­­dantă antirid şi o cre­mă vitaminizantă, spe­cifică tenului (ten us­cat, gras sau mixt). Far­macia Faltis din Brăila prepară creme de întreţinere a frumuseţii. Sunt proaspete şi cu efect maxim.
Argila are o puter­nică acţiune antitoxică, antibacteriană şi revita­lizan­tă. Sărurile mine­rale pe care le conţine au un excepţional efect tonifiant asupra pielii şi totodată grăbesc eliminarea toxine­lor şi a celulelor moarte.