surse: http://strabunii.wordpress.com/
deveghepatriei
“România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indoeuropenizate, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”.Marija Gimbutas
Spaţiul sud-est european este considerat vatra vechii civilizaţii europene. În acest areal s-a consolidat un bloc cultural cu identitate şi rădăcini proprii, care a stat la baza unei înfloritoare civilizaţii neolitice, simultană şi echivalentă celei din Mesopotamia, precedând-o, în schimb, pe cea sumeriană. Vechea Civilizaţie Europeană, cum o numeşte Marija Gimbutas, sau civilizaţia danubiană, cum o menţionează André Martinet în studiile sale, a cunoscut scrierea (plăcuţele de la Tărtăria şi figurinele gravate de la Turdaş, vasele cu inscripţii de la Vinča sau alte obiecte de uz casnic cu semne liniare gravate, descoperite la Fafos, Kosovska Mitrovica sau Gradeşniţa, lângă Vraţa), a cunoscut aşezări urbane, a avut temple ornamentate, înainte ca triburile migratoare indoeuropene să pătrundă în acest spaţiu.Dunărea – leagănul civilizaţiei europene
Leagănul civilizaţiei europene se găseşte în arealul marcat de Munţii Carpaţi şi Munţii Balcani, şi este definit după cursul mijlociu şi superior al Dunării. Începând cu mileniul 7 î.Chr., populaţia denumită danubiană înfloreşte în acest areal, iar influenţa ulterioară asupra întregii Europe este imensă. Cursurile marilor fluvii au oferit toate elementele necesare vieţii şi dezvoltării comunităţilor umane. Toate marile civilizaţii au înflorit pe văile unor mari fluvii şi în special la gurile de vărsare ale acestora: cea egipteană pe Nil, cea mesopotamiană, între Tigru şi Eufrat, cea indiană, pe Indus şi Gange, cea chineză, pe Fluviul Galben, iar cea europeană, pe valea Dunării (Istrului, Dunarisului) şi în zona deltei acesteia. Acesta este leagănul adevărat al civilizaţiei protoeuropene, în străvechea vatră tracică a Carpaţilor, a Dunării carpatice. Prima civilizaţie europeană s-a dezvoltat pe ambele maluri ale Dunării, dovadă acestei realităţi constituind-o prezenţa la nord şi sud de Dunăre a tracilor (pelasgilor), care mai târziu au fost numiţi români – dacoromâni sau, mai exact, tracoromâni. De-a lungul neoliticului (mileniile VI-V î.Hr) pe teritoriul românesc sunt numeroase dovezi că factorii perenităţii au devenit tot mai persistenţi.
Mărturii arheologice
În Transilvania, în localitatea Tărtăria din judeţul Alba, între Alba Iulia şi Orăştie (făcând parte din cultura Turda, asemănătoare culturii Vinca), cercetătorul clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în 1961, trei tăbliţe de lut, dintre care două sunt acoperite cu reprezentări stilizate de animale, copaci şi diferite obiecte. Cea de-a treia, de forma discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărţite prin linii. Observând similitudini între tăbliţele găsite la Tărtăria şi scrierile de pe tăbliţele sumeriene de la Uruk şi Djemdet Nasr, cele din urmă datând de la sfârşitul mileniului IV şi începutul mileniului III î.Hr., specialiştii români au luat în considerare ipoteza conform căreia şi tăbliţele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi. Aşadar, tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene, fiind datate din prima jumătate a mileniului IV î.Hr. Astfel, dacă se admite că ele reprezinta într-adevar scrieri, tăbliţele de la Tărtăria sunt cele mai vechi scrieri găsite până în prezent. Tăbliţe asemănătoare au fost găsite în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, într-un nivel neolitic, dar acestea corespund mileniului III î.Hr. Tăbliţele de la Karanovo sunt reprezentate de câteva sigilii de lut dintre care unul – rotund, cu diametrul de 6 cm – are gravate semne pictografice şi este împărţit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăbliţa discoidală de la Tărtăria. Şi la Gracianiţa, localitate din nord-vestul Bulgariei, s-au găsit doua platouri de dimensiuni reduse; pe fundul unuia dintre ele se poate recunoaşte reprezentarea schematică a unei fiinţe omeneşti sau divinităţi, iar cel de-al doilea relevă o decoraţie care ar putea fi o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo şi de una din tăbliţele de la Tărtăria.
La Schela Cladovei a fost descoperită cea mai veche aşezare umană a Europei, cu o vechime de aproximativ 10.000 de ani. Aici au fost construite primele case din Europa, au fost facute primele înmormântări, au fost cultivate primele plante şi au existat primele unelte de lucru. Tot aici cunoastem şi urmările primelor manifestări războinice. Este prima aşezare omenească distrusă prin conflict armat. Cultura Schela Cladovei, aşa cum au numit-o istoricii, este datată în jurul anului 7.200 a Ch. Cultura Hamangia este o cultură a neoliticului mijlociu din Balcani a cărei evoluţie se plasează în a doua jumătate a mileniului VI î.H. Ea s-a dezvoltat în Dobrogea, sud-estul Munteniei şi nord-estul Bulgariei, aparţinând unui curent cultural care cuprinde şi culturile Vinča, Dudeşti şi Karanovo III. Cultura Hamangia se caracterizează printr-un pronunţat conservatorism.
La Parţa (judeţul Timiş), Rast (judeţul Dolj) sau Tărtăria (judeţul Alba) au existat autentice reşedinţe tribale şi de uniuni tribale având trăsături ierarhico-militare, cu tendinţe atât „defensive” (şanţurile de apărare), cât şi „ofensive”, în scopul măririi teritoriilor controlate, folosite pentru cultivarea plantelor sau creşterea animalelor. Uniunea de triburi de la Iclod (judeţul Cluj) şi-a amenajat ateliere proprii pentru realizarea uneltelor din piatră şlefuită ori din aramă, aşa cum este toporul tip „calapod”, mai uşor de folosit datorită perforării şi înmănuşării. Necropolele de inhumaţie de aici erau diferenţiate după poziţia social-economică şi militară a acelor decedaţi dovada fiind inventarele sărace şi bogate, cele din urmă cuprinzând şi obiecte din aur.
În lucrarea „Dacia înainte de Dromihete” (1988) autorii Vladimir Dumitrescu şi Alexandru Vulpe susţin că în neolitic locuitorii din acest spaţiu geo-uman erau organizaţi, din punct de vedere social-administrativ, în ginţi, alcătuite dintr-un număr de familii cu strămoş comun, şi în triburi, compuse din mai multe ginţi înrudite, formând astfel un adevărat sistem preistoric. Asemenea exemple, împreună cu multe altele, reliefează o adevărată „administrare piramidala” numită anterior „dispoziţională”. În cadrul acesteia, drepturile conducătorilor familiilor, ginţilor, triburilor sau uniunilor de triburi au prevalat comparativ cu ceea ce exprimau ceilalţi componenţi ai structurilor social-economice neolitice, impunându-se reguli de convieţuire, obligaţii militare diviziuni ale muncii.
Tracii sunt cei mai vechi locuitori ai spaţiului carpato-balcanic
Prototraci sunt consideraţi purtătorii culturii Cucuteni-Tripolie, cultură care a existat circa 1500 de ani (sfârşitul mileniului V-începutul mileniului III a.Chr ) pe un teritoriu vast de la Carpaţi şi până la Nipru. La cumpăna mileniilor II-I î.Chr., odată cu începutul epocii fierului, în spaţiul Carpato-Balcanic se cristalizează lumea tracă. La prima vârstă a fierului, posibil sub influenţa valurilor Kurgan, de populaţii aşa-zis indoeuropene, s-a produs procesul de individualizare şi consolidare a lumii tracice, care popula spaţiul de la Marea Egee (numită iniţial Marea Tracică) şi peninsula Anatolică – la sud, şi până la râul Nipru – la nord; din Morava – la nord-vest – şi Tisa Superioară – la vest, până la Marea Neagră – la est.
Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc., care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate aparţinând lumii trace. La cumpăna mileniilor II-I î.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale. Ca urmare, pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I î.Chr., tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) – tracii de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi – tracii de nord (septentrionali).
Arborele tracic
Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilor sale, din paragraful 3: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fiuniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”. Aceasta este o mărturie care vine să contrazică afirmaţia unor cercetători bulgari, conform căreia Tracia se întindea doar pe teritoriul Bulgariei de azi şi în sudul României. În realitate, Tracia era un ţinut vast care se întindea de la Carpaţii Păduroşi până la Adriatica şi Marea Egee, şi din Morava până la Nipru.
După Mircea Eliade, arborele tracic număra peste 200 de triburi, cele mai cunoscute fiind cele ale dacilor, geţilor, ramanilor, bessilor (metalurgişti), latinilor etc. Herodot (425 î.d.H.) considera că „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume; tracii au multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi”. La sud de Balcani, autorii antici au menţionat următoarele triburi: odrişii, brianţii, coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii, besii etc. Dintre triburile balcanice, o organizaţie statală au reuşit să formeze odrişii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 î.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkos (440-424 Î.Chr.). Istoricul grec Tucidide (460-398 Î.Chr.) scria că „întemeierea regatului odrid a creat o forţă care nu era întrecută decât de sciţi”. Regatul dispunea de 150.000 de luptători, dintre care o treime erau călăreţi. La nord de Balcani locuiau geţii (pe ambele maluri ale Dunării), dacii, în zona intermontană a Carpaţilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tyrageţii (la gurile Nistrului), carpizii (în centrul şi nordul Moldovei), sciţii (între Bug şi Nipru), panonii (Câmpia Panonică) etc.
La mijlocul mileniului I î.Chr., în viaţa tracilor de nord se produc schimbări esenţiale cu caracter economic, politic şi cultural, generate de factori interni, precum şi de influenţa civilizaţiei eline, a tracilor de sud şi a sciţilor. În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geţilor, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră. În acest spaţiu au fost descoperite 345 de monumente ce le aparţineau, majoritatea cărora (242) erau situate la est de Carpaţi.
Cultură şi civilizaţie
Tipul principal de aşezare a tracilor era satul, alcătuit dintr-un număr restrâns de locuinţe. Casele construite la suprafaţă aveau pereţi din bârne, împletite cu nuiele şi unse cu lut. Mai rar se foloseau locuinţe sub formă de colibi şi bordee. Multe localităţi erau amplasate pe locuri înalte, fiind înconjurate cu şanţuri umplute cu apă. Localităţile întărite serveau drept reşedinţe ale căpeteniilor de triburi (asemenea reşedinţe erau la Butuceni (Orhei), Răcătău (Bacău), Otomani (Bihor), Sărata Monteoru, Babadag etc.)
Tracii, conform izvoarelor istorice, şi mai ales imaginilor de pe Tropeaum Traiani (din Dobrogea), erau oameni de statură potrivită, puternici, aveau un termperament aprins, erau luptători experimentaţi în multe conflicte militare. Mediul natural în care trăiau şi modul de viaţă care îl duceau le asigurau o viaţă lungă. Ei se îmbrăcau în cămăşi lungi încinse cu brâie, purtau pantaloni (iţari) din cânepă sau in şi iarna, cojoace. Persoanele din mediul aristocraţiei tribale (numiţi tarabostes sau, în latină, „pileaţi”) purtau pe cap căciuli de postav, pe când oamenii de rând (numiţi comaţi sau, în latină, „capillati”) erau cu capul descoperit, iar la necesitate îl acopereau cu o glugă. Femeile purtau cămăşi croite din materialul întreg, catrinţe (fuste), iar pe cap o basma. Acest port se aseamănă cu portul naţional al ţăranilor români de astăzi din multe zone ale României,la românii din afara graniţelor ţării, chiar şi la valahii din Cehia.
Tribul era forma principală de conveţuire a tracilor. Fiecare trib avea un teritoriu propriu. Conducătorii războinici şi slujitorii cultelor religioase (sacerdoţii) aveau un rol deosebit în organizarea tribului. Posibil că pe lângă conducătorul tribului exista un sfat al bătrânilor, reprezentanţi ai aristocraţiei tribale. Această parte activă a membrilor comunităţii capătă posibilitate de a acumula bunuri materiale, ceea ce va duce la o stratificare socială. Ocupaţiile tracilor au progresat continuu, având la bază agricultura, creşterea animalelor, meşteşugurile. Agricultura primitivă se practica cu brăzdarul din lemn sau corn de cerb. În secolul al V-lea î.Chr, în agricultură se generalizează unelte de fier. O ocupaţie de bază era şi creşterea animalelor. Spre sfârşitul mileniului al II-lea î.Chr., tracii foloseau calul domestic în activitatea gospodărească şi militară. Dintre meşteşuguri cele mai importante era metalurgia (prelucrarea bronzului, apoi a fierului, a metalelor preţioase) şi ceramica.
Arta tracilor şi-a găsit întruchiparea în ornamentarea ceramicii, în figuri zoomorfe şi antropomorfe din lut ars, în podoabe de bronz, aur, argint, decoruri pe unele arme. Aceste opere mărturisesc despre un gust frumos şi o tendinţă de a reda cu multă fidelitate realitatea. Influenţele externe (greceşti, scitice etc.) se îmbină armonios cu elementele locale.
Getodacii
La sfârşitul mileniului I Î.Chr, izvoarele istorice tot mai des îi pomenesc tracii în rând cu geţii şi pe daci. Pentru prima dată ei sunt menţionaţi de Caesar în lucrarea „De bello galico”, la mijlocul secolului I î.Chr. în istoriografia modernă pentru denumirea tuturor triburilor nord-dunărene este folosită denumirea de getodaci. Această denumire ţine cont de diferenţierea regională a triburilor, deoarece geţii locuiau în regiunea de şes de la sud şi est de Carpaţi şi pe ambele maluri ale Dunării de jos, iar dacii – în regiunea intermontană din Carpaţi. Pe de altă parte, această denumire exprimă unitatea etno-lingvistica şi culturală a acestor triburi. Se presupune că denumirea „dac” provine de la daos – „lup” în limba înrudită a tracilor frigieni, stăpâni ai Troiei. Despre aceasta par să mărturisească stindardele dace de pe Columna lui Traian, care erau prezentate în formă de balaur cu cap de lup în unele izvoare se folosea denumirea de geţi pentru daci de către greci şi de daci pentru geţi, de către romani. Deci, scriitorii greci şi romani au folosit aceste denumiri pentru triburi sau uniuni tribale care etnic nu se deosebeau şi vorbeau aceeaşi limbă.
Tentativele unor istorici de a diviza tracii de nord în două grupuri separate: cei de vest – geţii, şi cei de est – dacii, nu se bazează pe niciun fel de materiale arheologice sau scrise şi se află în contradicţie cu totalitatea izvoarelor istorice şi lingvistice. Unităţii etnoligvistice a getodacilor, mărturisită de scriitorii antici, îi corespunde şi unitatea de cultură materială, răspândită pe întreaga arie a vieţuirii tracilor de nord. Din secolele II-I î.Chr. se consolidează unitatea de cultură geto-dacă, căreia îi corespunde o comunitate unitară etnică, ajungând la o treaptă nouă de organizare politică – cea a constituirii statului. Din punct de vedere spiritual, strămoşii dacogeţi erau practicanţii unui cult al soarelui, al luminii, iar zeitatea supremă era Zalmoxis, care i-a învăţat credinţă în nemurirea sufletului.
Scopul cuceririi Daciei
Considerată un Eldorado al antichităţii, Dacia a atras atenţia Imperiul Roman datorită bogăţiilor pe care le oferea subsolul: aur, argint, sare etc. Astfel, cele două războaie de cucerire duse de împăratul roman Traian împotriva dacilor (101-102 şi 105-106) au avut ca singur scop jefuirea Daciei. Pornirea spre Cetatea Eternă a convoiului greu încărcat cu armele şi aurul dac îl putem vedea înfăţişat şi în una din metopele Columnei înălţate în Forum. Această pradă de război cuprindea pe lângă pepitele mari de aur masiv, lingouri de aur în forma de vârf de săgeata şi numeroase monede dacice, vase ritualice şi podoabe de aur şi argint. Faptul că prada luată de legiunile romane a fost imensă o demonstrează măreţele edificii publice înălţate la Roma şi în alte colţuri ale Imperiului, în anii imediat următori cuceririi Daciei. S-au construit temple şi apeducte, forul ce poartă numele lui Traian, au fost ridicate statui de bronz poleite cu aur. Inscripţii în piatră menţionează cu stăruinţă că toate acestea „din avuţia dacilor învinşi au fost făcute”. După cucerire, Traian hotărăşte suprimarea tuturor datoriilor, scutirea tuturor contribuabililor de impozitul pe un an şi – mai mult decât puteau visa cetăţenii Romei – fiecare cap de familie primeşte 650 de dinari. Jocurile romane („panem et circensis”) au durat 123 de zile în şir, 10.000 de gladiatori înfruntându-se cu arma în mână în circuri.
Aceste imense cheltuieli se făceau după ce, cu puţină vreme înaintea încheierii campaniei din Dacia, se instituise o comisie de notabili în vederea stabilirii unor măsuri de severe economii, tezaurul imperial fiind aproape inexistent.
Tracii alcătuiesc baza etnică a poporului român
Această credinţă o întemeiem pe următoarea argumentare: grosul populaţiei din Dacia Traiană l-au format dacii. Cu toate pierderile suferite în cele două războaie, cu tot numărul însemnat al coloniştilor de limbă latină, ei au păstrat preponderenţa. Fiindcă dacii erau locuitorii satelor şi, oricât de numeroase au fost oraşele din noua provincie, satele le întreceau cu mult. Unii autori antici au catalogat războaiele daco-romane drept războaie fratricide, ipoteză în sprijinul căreia vin afirmaţiile care susţin că latinii erau trib tracic, iar tracii vorbeau limba latină veche, vulgară, latina priscă. Cu siguranţă, au existat influenţe latine asupra limbii tracilor nord sau sud-dunăreni, ţinând cont de diversitatea triburilor acestora şi, implicit, de dialectele vorbite, inclusiv cel latin. Romanii au ocupat aproximativ un sfert din teritoriul dacic, dar limba tracilor şi obiceiurile lor au rămas aceleaşi. Dacoromânii au fiinţat fãrã întrerupere pe teritoriile originare. Poporul român nu este continuator al romanilor – termenul de roman a fost folosit iniţial pentru a-i denumi pe locuitorii Romei, apoi s-a atribuit tuturor cetăţenilor imperiului cu punctul de pornire în aşezarea menţionată mai sus – deoarece se deosebesc de aceştia prin cultura moştenită de la strămoşii traci, folclorul şi porturile populare constituie un exemplu elocvent în acest sens, iar caracterul poporului român este şi a fost întotdeauna unul paşnic, nicidecum cuceritor ca al romanilor. Românii au purtat războaie pentru apărarea pământului strămoşesc, moştenit de la traci, niciodată pentru cucerirea de teritorii care nu le aparţineau.
După retragera aureliană, sec al III-lea e.n., unii aşa-zişi istorici au contestat drepturile românilor de a stăpâni teritoriul pe care se află şi azi, aducând, ca argument principal, inexistenţa documentelor vreme de aproape 900 de ani. Secolele următoare, al IV-lea şi al V-lea, sunt evident marcate de retragerea în munţi şi printr-o îndârjită luptă împotriva barbarilor, dacii fiind organizaţi acum după legile gentilice, care n-au anulat luptele pentru apărarea libertăţii – viaţa, transhumanţa de-o parte şi alta a Carpaţilor n-a încetat. O altă dovadă este faptul că limba română este aceeaşi peste tot, chiar şi în zone care nu au intrat în componenţa Imperiului Roman.
B.P. Haşdeu, în lucrările sale „Strat şi substrat”, „Genealogia
popoarelor balcanice”, vine cu ipoteza prin care arată că în urma amestecului dintre latină şi limbile autohtone din sud-estul Europei, în locul numeroaselor dialecte tracice, s-au constituit trei mari grupe dialecte:
1. dacolatina (în Carpaţi)
2. mesalatinã (în Balcani)
3. ilirolatina (pe teritoriul din apropierea Mării Adriatice)
Şi din studiul lui B.P. Haşdeu, se poate trage concluzia certă că atât tracodacii, cât şi românii, urmaşii celor dintâi, au obârşie comună din punct de vedere cultural-arheologic, antropologic şi lingvistic, dar evenimentele i-au îndepărtat, ca apoi să-i apropie pe un mare spaţiu, după mai bine de 1000 de ani de trăire separatã şi alt mediu, dar care spaţiu nu s-a suprapus decât în parte, deci era firesc ca limba română să fie continuarea limbii latine vulgare vorbite cu 3000 de ani î.e.n. (prototracolatina). În întărirea afirmaţiei savantului român, majoritatea lingviştilor ca: Alf Lombard, profesor la Universitatea „Jean Moulin” din Lyon (Franţa) şi Gaston Iouaillon, profesor la Universitatea din Grenable (Franţa), sunt de părere că limba strămoşilor noştri direcţi -tracodacii – era cea mai apropiată de limba europeană primitivă şi de faptul că din teritoriul lor de formare: Nipru, Vistula, Carpaţii-Nordici, Cadrilaterul
Boemiei, Dunărea de Mijloc, Marea Adriatică, Marea Egee (Tracică), Marea Neagră, au roit popoarele indoeuropene, începând cu sfârşitul mileniului IV î.e.n., în toate direcţiile unde ulterior s-au aşezat.
Care sunt urmele etnice ale acestui mare popor?
Prezentând aria de răspândire a tracodacilor şi evocând întinderea statului în timpul lui Burebista, se pune logic întrebarea: care sunt urmele etnice ale acestui mare popor? Răspunsul poate fi dat de argumentele istoriografice, care atestă continuitatea elementelor autohtone de cultură şi civilizaţie tracodacă în spaţiul carpato-danubiano-pontic, etapă importantă a formării unităţilor statale româneşti, dar şi informaţii despre câteva milioane de etnici români din statele ce fac graniţă cu România şi nu numai. Deci, spaţiul de formare al poporului român a fost în graniţele actuale ale României, dar şi dincolo de aceste graniţe, în unele zone ale statelor vecine, care fac graniţă cu România, iar diferitele forme de manifestare ale vieţii materiale şi spirituale sunt transmise şi continuate până în timpurile noastre, ele formând trăsăturile distincte ale poporului român din acest vast teritoriu european.
Denumirea de vlah
Din antichitate şi până târziu în epoca modernă, vlahii sunt consemnaţi cu denumiri apropiate, în funcţie de aparatul fonator al vecinilor: aviii, lahii, laii volcae balaci, felahi, bolaci, bellovaci belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos şi enumerarea ar mai putea continua. Istoricii şi cercetătorii s-au întrebat care este etimonul comun tuturor acestor etnonime. Unii spun că e imposibil a găsi acesta, alţii se rezumã a declara că termenul se constată pur şi simplu la un moment dat.
V.Kernbach, în „Universul mitic al românilor”, menţionează afirmaţia conform căreia termenul vlah - valah ar fi numele românilor medievali, dinainte de slavi, şi i s-a atribuit etnonimul germanic walach. Mai departe, acelaşi autor declară ferm: „nu ştim cum se autodenumeau străromânii; etnonimul de azi e o generalizare târzie”. O altă ipoteză susţine că originea termenului se găseşte în limba vorbită de protoromâni, limba latina vulgară sau latina priscă, numită sau caracterizată de celelalte popoare ca fiind vlahă. De asemenea, la acestea se adaugă filiaţia slavă a cuvântului vlah – vlac – volc, vâlc (în limbile slave), care se traduce prin lup, animal totemic la tracodaci, reprezentat şi pe stindardul acestora – lupul cu trup de şarpe – păstrat astăzi ca obiect artizanal la aromânii din Pind şi nu numai. Astfel, românilor din Ucraina li se spune şi volohi, celor din Ungaria, şi valahi, celor din Serbia, Croaţia şi Bulgaria, vlahi sau vlasi, iar celor din Grecia, vlahoi. „Valahii” sunt întâlniţi şi în Cehia, în provincia autonomă Valahia, ce numără peste 500.000 de suflete, care păstrează şi azi portul tradiţional românesc, tradiţii, obiceiuri şi multe cuvinte din limba română. Denumirea veche a Ţării Româneşti era Valahia, iar astăzi, termenul este folosit izolat de o comunitate etnică cu origini încă neelucidate, numită rudari (localizată în sudul şi sud-vestul României, judeţele Dolj, Gorj, Caraş Severin şi Mehedinţi), pentru a-i denumi pe români, care pentru ei sunt vlahi. Românii sunt menţionaţi în sec. al VI-lea în vremea împăratului Iustinian – sub denumirile de lai-lahi, termeni înrudiţi cu cel de vlah – pe Muntele Sinai.
În secolul al VIII-lea, mai precis în anii 726-727, sunt menţionaţi într-un document de la Muntele Athos. Există date cuprinse tot într-un manuscris de la acelaşi munte, care se referă la prezenţa vlahilor aici şi în sec al IX-lea, respectiv anul 885. Vorbim, deci, de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea, al X-lea al XI-lea, al XII-lea; în secolele următoare, date despre vlahi găsim în documentele vremii ale bizantinilor, ale ungurilor ori ale slavilor şi nu numai. Aşadar, încercarea unora de a crea o linie falsă de demarcaţie între termenii „român” şi „vlah” este sortită eşecului, ea neavând o bază reală şi argumente care să o ţină în picioare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu