Pierit-au dacii?

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com

  Drama izvoarelor scrise – Scrieri pierdute cu privire la daci

Din tot ce s-a scris despre daci în antichitate, până la noi nu a ajuns mai mult de 10%! Stranie şi tragică soartă a unor documente distruse din voia destinului sau cu bună-ştiinţă, ori care poate zac încă neştiute, în beciurile vreunor mănăstiri sau biblioteci!

Până la apariţia tiparului în secolul 16, scrierile antice au supravieţuit cu destulă dificultate, prin intermediul copiştilor. Totuşi, din noianul greu de evaluat de scrieri ale eruditei antichităţi, s-a pierdut enorm de mult, fie din pură întâmplare, fie cu reavoinţă, din pricina fanatismului care a dus la incendieri de biblioteci, fie din neglijenţă, ignoranţă sau dezinteres.

  Strabon

Scrierile care mărturiseau despre geţi şi daci au avut, aproape toate, această soartã: nu au reuşit să traverseze veacurile. Ceea ce a ajuns până la noi nu reprezintă, probabil, nici 10% din ce s-a scris despre aceşti neştiuţi locuitori ai pământurilor de la nordul Dunării. Istoricii noştri îi citează adesea pe Herodot, pe Strabon şi pe Dio Cassius, cu puţinele lor fragmente în care se vorbeşte despre geţi şi daci, lăsându-ne impresia că acest neam a fost fie ignorat de marile puteri vecine, fie pur şi simplu prea barbar ca să prezinte interes.

Totuşi, există numeroase mărturii antice despre scrieri care vorbeau de strămoşii noştri, dar care s-au pierdut. Însă câtă vreme aceste mărturii există, trebuie să ţinem cont de ele şi să admitem că s-a scris mult mai mult despre geţi şi daci decât ni s-a spus în cărţile de istorie, că aceştia au stârnit interesul vecinilor lor într-o măsură mare, atât prin modul lor de viaţă şi prin religia şi credinþele lor,cât şi prin relaţiile pe care le-au avut cu cei din jur şi prin războaiele pe care le-au dus. Cu excepţia lui Al. Papadopol-Calimah, un istoric uitat din veacul al XIX-lea, pe care nimeni nu îl citează şi a cărui operă a fost în totalitate ignorată, nimeni nu a încercat până acum să facă o evaluare completă a ceea ce s-a pierdut din documentele despre daci. Conform acestuia, numărul autorilor care au scris sau doar au pomenit în treacăt despre strămoşii noştri este de… aproape trei sute.

Nu ştim dacă pentru alte neamuri s-au făcut astfel de evaluări. Nu ştim dacă soarta izvoarelor privitoare la daci a fost mai vitregă decât a altora. Marele învăţat Posidoniu călătorise la gali şi scrisese o carte despre aceştia, astăzi pierdută. Împăratul Claudiu scrisese şi el o istorie a etruscilor în 20 de volume, din care nimic nu a ajuns până la noi. Totuşi, despre gali ştim multe lucruri din alte izvoare, de la etrusci avem monumente şi inscripţii, doar dacii s-au dovedit mult prea tăcuţi., ori poate noi nu am căutat îndeajuns, căci suntem prea puţin interesaţi de soarta lor…

 Unde s-au ascuns geţii şi dacii?

Pentru antici, în vremurile cele mai îndepărtate, teritoriile de la nordul Dunării reprezentau un loc enigmatic, populat de fiinţe mitice. Cu timpul, pe măsură ce relaţiile comerciale s-au dezvoltat şi sfera de influenţă a lumii greco-romane s-a extins, geţii şi dacii au început să fie mai bine cunoscuţi şi pomeniţi în scrierile grecilor şi ale romanilor. Totuşi, puţini au fost aceia care au scris ceea ce au văzut cu ochii lor, căci puţini au călătorit până pe aceste pământuri. Astfel că majoritatea informaţiilor pe care ni le transmit aceste izvoare sunt informaţii de a doua sau a treia mână, aproximative, deformate, transmise din gură în gură printr-un fel de telefon fără fir.. Au existat şi lucrări ale unor martori oculari care au fost în Dacia şi au descris cu mare exactitate geografia, istoria, organizarea politică şi socială, tradiţiile, poate şi limba dacilor, dar toate aceste scrieri s-au pierdut. Vom reveni mai jos asupra lor. Prin urmare, informaţiile pe care le mai avem sunt adesea confuze. Ba mai mult, anticii nu făceau întotdeauna distincţie clară între sciţi şi geţi sau între traci şi geţi, iar mai târziu, îi confundă pe geţi chiar cu goţii (cu sau fără intenţie) sau cu alte neamuri. Astfel că, nu de puţine ori, sub referinţele la sciţi, traci, goţi etc. se pot ascunde informaţii preţioase despre daci şi geţi.

Ce fel de evenimente consemneazã scrierile vremii? În primul rând, înregistrează numai evenimente politice şi militare importante – războaie, victorii, alianţe, trădări, asasinate, succesiuni la tron, iar o perioadă de pace şi linişte este aproape întotdeauna absentă din documente. Aşadar, cei ce trăiau în pace trăiau într-un fel în afara istoriei. În al doilea rând, istoria scrisă este aproape întotdeauna istoria învingătorilor. De aceea, izvoarele latine nu vor pomeni prea mult despre autohtoni, ci în primul rând despre romanii colonizatori şi, tot de aceea, mai târziu, numele dacilor sedentari şi paşnici dispare din scrieri, în primul plan fiind goţii, gepizii, hunii şi alţi migratori cu o istorie activă.

  Primele informaţii

Putem presupune că primele informaţii despre geţi au fost consemnate de popoarele orientale cu care aceştia au intrat în contact, în primul rând pe calea comerţului. Dar din cronicile orientale nu ni s-a păstrat nicio informaţie cu privire la geţi. Comerţul i-a pus în contact cu sciţii de pe ţărmurile nordice ale Mării Negre, cu perşii, cu fenicienii, cu neamurile din Asia Mică şi chiar cu egiptenii. Documentele acelora îi vor fi pomenit şi pe strămoşii noştri, cel puţin cei dobrogeni.

Herodot

    Cel mai vechi eveniment în care sunt antrenaţi geţii este cel pomenit de Herodot cu referire la campania lui Darius (sec. VI î.Hr.), regele perşilor, împotriva sciţilor, care, înainte de a ajunge la Istru, îi biruie şi pe geţi. Cea de-a doua informaţie ne trimite în timp, două secole mai târziu şi se referă la expediţia lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.Hr.) care, ajuns la Dunãre, înfruntă opoziţia geţilor.

Numărul mare al geografiilor pierdute, în care foarte probabil erau descrise şi teritoriile getice, face ca misterul să fie şi mai adânc. Însuşi marele geograf  Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, astăzi cu desăvârşire pierdută. Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amãnunţime teritoriile locuite de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu a ajuns până la noi, decât într-o palidă măsură, prin intermediul unei prescurtări făcute de Ptolemeu. Una dintre geografiile pierdute aparţinea lui Demetrios din Callatis (actuala Mangalia), iar datele prezentate de el cu privire la teritoriile geţilor trebuie să fi fost foarte exacte. Nici hărţile, nu puţine, care înfăţişau lumea cunoscută în vremea dacilor nu au ajuns până la noi: de la cea mai veche hartă a lumii despre care avem ştiinţă, cea a lui Anaximandru (sec. VI î.Hr., învăţat care a călătorit până la sciţi), şi până la cucerirea romană, nu s-a păstrat absolut nicio hartă care să înfăţişeze Dacia veche. Cele mai vechi hărţi reprezintă Dacia de după cucerire. Un interes aparte au stârnit, cu siguranţă, religia şi credinţele geţilor, mult diferite de ale altor neamuri din Europa, dar, şi în acest aspect, documentele pierdute spuneau de bună seamă mult mai mult decât cele păstrate.

  Un get celebru: regele Dromihete

Grecii aveau o admiraţie faţă de barbari. (cuvânt care înseamnă, în greceşte, bâlbâit, persoană care vorbeşte o limbă de neînţeles, căci aşa le păreau grecilor cei care vorbeau altă limbă decât a lor), pe care şi-i reprezentau ca virtuoşi, curajoşi şi generoşi.

Un celebru model îl constituie regele get Dromihete (sec. III î.Hr.), carel-a învins pe Lisimah, unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Mare. Acesta venise cu oastea macedoneană împotriva geţilor, dar a fost înfrânt şi luat prizonier, împreună cu fiul său, Agatocle. Dromihete i-a dus pe prizonieri la cetatea Helis, reşedinţa sa, i-a ospătat regeşte la o masă scumpă, cu pocaluri şi vase de aur şi argint, în vreme ce el şi geţii săi stăteau la o masă de lemn, modestă. Apoi i-a eliberat, spunându-le că, dacă au acasă atâtea bogăţii, să nu mai râvnească la avutul modest al altora. Campania lui Lisimah şi păţania de la curtea generosului rege get au fost mult preluate şi citate în scrierile vechi, dar tocmai acele scrieri care le prezentau în amănunt s-au pierdut – în primul rând cartea 21 din Biblioteca Istorică a lui Diodor din Sicilia, apoi Istoria universală a lui Polibiu şi altele. Tot ce ştim despre această victorie a geţilor provine din prescurtări şi mărturii mărunte.

Epoca lui Burebista

De la Dromihete la Burebista se întinde o perioadă de mai mult de două secole de mare pustietate documentară. Fie că dacii trăiau în pace şi nu au atras atenţia grecilor şi romanilor, fie că scrierile care se refereau la acea epocă s-au pierdut, noi nu ştim mai nimic despre acele vremuri. De la Strabon avem câteva informaţii preţioase despre epoca lui Burebista, cu care vestitul geograf era contemporan. Dar Strabon, la rândul său, a folosit lucrările lui Posidoniu, cel mai învăţat om al acelei epoci. Din păcate, nicio scriere a lui Posidoniu nu s-a păstrat până astăzi. Dio Cassius scria şi el, în cărţile sale pierdute, despre această epocă. Augustus însuşi, contemporan cu Burebista, a scris despre propria sa viaţă – lucrare şi ea pierdută – unde fără îndoială că pomenea şi de relaţiile cu Dacia.

  Momentul cuceririi Daciei: o imensă gaură neagră

De la Burebista la Decebal avem din nou o mare lacună documentară. Câteva nume de regi daci ne sunt pomenite de către Iordanes, dar mai mult nu ştim. Istoricul Titus Livius includea această perioadă în opera sa uriaşă, dar cărţile 124 şi 125, dedicate Daciei, s-au pierdut. Distrugerea operei marelui istoric se datorează împăratului Domiţian, care a decretat drept crimă de stat citirea acestei lucrări, şi papei Grigore cel Mare, care a dispus arderea cărţii, din pricină că în paginile ei se vorbea despre minuni, înainte de epoca creştină.

Informaţiile despre daci reapar în preajma conflictului cu împăratul Domiţian, când bătrânul rege Duras îi cedează tronul lui Decebal. Evenimentele premergătoare cuceririi Daciei de către romani, campaniile lui Domiţian şi ale lui Traian, înfrângerea dacilor şi întemeierea provinciei Dacia, colonizarea şi organizarea provinciei, prăzile imense luate de la daci – sunt evenimente care au avut parte de numeroase şi detaliate consemnări în scrierile vremii. Ne-am fi aşteptat ca numărul izvoarelor scrise din acea epocă, ajunse până la noi, să fie mult mai mare decât pentru epoci mai îndepărtate şi mai nesigure. Şi totuşi…

O bizară coincidenţă a făcut să se piardă cam tot ce s-a scris despre daci şi războaiele lor cu romanii. Dio Chrysostomos, exilat în Dacia din pricina urii lui Domiţian, rechemat de Nerva şi apoi foarte preţuit de Traian, a scris o istorie a Daciei intitulatã Getica, pierdutã astăzi cu totul. Probabil că scrierea înfăţişa, cu mare precizie, geografia, istoria şi obiceiurile dacilor, precum şi societatea dacică pregătinduse pentru războaiele cu împăratul Domiţian.

O altă Getica a fost scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian şi martor ocular al evenimentelor din Dacia. Această nepreţuită lucrare prezenta, cu siguranţă, campaniile lui Traian şi furniza valoroase informaţii cu privire la daci. Din această scriere avem doar câteva foarte mici fragmente, citate de un autor târziu.

Al treilea martor ocular care a scris despre daci a fost însuşi împăratul Traian. El a compus un jurnal de război intitulat De bello dacico (Despre războiul cu dacii), în care a consemnat cu grijă toate etapele şi aspectele campaniilor sale; şi acesta este pierdut în întregime (au rămas doar cinci cuvinte, citate de un gramatic). După întoarcerea triumfală la Roma, Traian a publicat un edict prin care dădea seama de toate operaţiunile sale în Dacia şi expunea bugetul cheltuielilor de război. Nici acest edict nu a ajuns până la noi. Dar Traian a avut biografii săi care au scris despre viaţa şi faptele sale, deci şi despre cucerirea şi colonizarea Daciei. Cunoaştem numele a cel puţin patru istorici biografi, dar ale căror scrieri astăzi sunt pierdute cu desăvârşire.

Pe lângă aceştia, Tacit însuşi, marele istoric roman contemporan cu Traian, a scris o biografie a împăratului, dar care nu a ajuns până la noi. Mai mult, în Istoriile sale, păstrate doar în parte, Tacit a scris mult despre daci, înfăţişând expediţia lui Traian, însă tocmai capitolele acelea s-au pierdut.

Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, a scris şi el pe larg, într-o istorie a epocii sale, despre cucerirea Daciei şi întemeierea provinciei. E posibil chiar să-l fi însoţit pe ilustrul său prieten în Dacia şi să fi fost martor la evenimente. Dar şi această istorie a pierit în negura vremii.

Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian, poem astăzi pierdut. Appian, un mare istoric care a trăit în vremea împăraţilor Traian, Hadrian şi Antoninus Pius, a scris în douăzeci şi patru de cărţi Istoria Romanilor, din care ne-a rămas numai jumãtate. Cartea 22, care conţinea o istorie a Daciei, se află tocmai între cărţile pierdute.

Marele istoric Dio Cassius a scris şi el o istorie a domniei lui Traian, nimicită cu totul de timpul necruţător. Dar şi lucrarea sa de căpătâi, monumentala Istorie romană, la care a muncit 22 de ani, a ajuns la noi doar fragmentar, mare parte a ei fiindu-ne cunoscută doar din unele rezumate târzii. Între cărţile pierdute se aflã şi întreaga carte 67, care cuprindea expediţia şi războaiele lui Domiţian contra dacilor şi relatări ample etnografice, istorice şi geografice despre Dacia. Tot pierdutã este şi cartea 68, care cuprindea expediţiile lui Traian în Dacia, căderea dacilor sub dominaţia romanilor şi colonizarea Daciei. Din acestea nu avem, ca şi din multe altele, decât o foarte modestă prescurtare târzie, plinã şi aceasta de lipsuri.

Plutarh, celebrul istoric grec, a scris o biografie a lui Traian, care a avut aceeaşi stranie soartă: pierdută cu desăvârşire. Ammianus Marcellinus a scris o istorie de la Nerva până la Valens, dar această importantă scriere ne-a parvenit cu totul ciuntită. Din 31 de cărţi care o alcătuiau, cele dintâi 13 au pierit – şi tocmai acelea în care se trata şi despre Dacia şi în care se scria istoria de la anii 96 până la 350 d.Hr. În sfârşit, Apollodor din Damasc a scris o carte în care descria detaliat construcţia podului lui Traian. Nici aceasta nu a putut străbate veacurile…

  Dacia după Traian şi dispariţia dacilor din izvoare

Informaţiile istoriografice din perioada următoare nu se referă aproape deloc la dacii autohtoni, care continuă sã fie o enigmă: aflăm doar despre organizarea administrativă şi militară a noii provincii Dacia, despre coloniştii aduşi aici, despre viaţa în coloniile întemeiate. Dar niciun document nu ne spune ce s-a întâmplat cu nobilimea şi preoţimea dacă, cu marea masă a dacilor de rând, cu zeii lor, ale căror temple fuseseră făcute una cu pământul de către romani. Cărţile getice, scrise de Polyainos în secolul 2 d.Hr., au fost înghiţite de monştrii întunecaţi ai timpului.

După abandonarea provinciei sub Aurelian, tăcerea este şi mai adâncă. Avem câteva menţiuni ale dacilor liberi, ultimele din secolul IV d.Hr, când carpii din Moldova dau de furcă romanilor. După aceea, tăcere absolută. În Dacia se perindă nenumărate neamuri migratoare, pe care izvoarele vremii le consemneazã cu conştiinciozitate şi curiozitate, dar nu mai aflăm absolut nimic despre oamenii pământului – dacii, deşi prezenţa lor pe vechile teritorii nu poate fi pusă la îndoială, aşa cum ne demonstrează izvoarele arheologice, tradiţiile, folclorul şi chiar lingvistica.

  Cum au dispărut scrierile vechi

O scurtă înşiruire, ameţitoare, de crime culturale ne poate desluşi tragica soartă a scrierilor din antichitate până la apariţia tiparului. Dar chiar şi după Guttenberg, foarte multe manuscrise au rămas necercetate, needitate şi chiar în primejdie de distrugere.

Nabonassar, regele Babilonului, a distrus în anul 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi. Renumita bibliotecă din Alexandria, care număra la un moment dat 700.000 de volume, a pierit cu totul întrun incendiu când Cezar a cucerit Alexandria. Luptele între creştini şi păgâni au fost fatale, şi ele, cărţilor. În zilele Sfântului Apostol Pavel, efesienii şi-au ars în piaţă toate bibliotecile. Papa Grigore cel Mare arde, în anul 604, mii de cărţi păgâne, între altele, pe Titus Livius. Sfântul Grigorie, „Luminatorul Armeniei”, arde în 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, grecilor, geţilor şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.

Năvălirile barbarilor au distrus, la rândul lor, nenumãrate biblioteci. În 640, arabii invadează Alexandria şi îi ard biblioteca. Când musulmanii au cucerit provinciile persane, mai multe biblioteci au căzut în mâinile lor şi au fost distruse. Biblioteca din Cairo, a califilor Egiptului, avea peste 1.600.000 de volume. Dar în anul 1073, turcii au prădat şi distrus această imensă bibliotecă. Biblioteca de la Tripoli (Siria), mai vestită decât cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie! Dar în 1105, Tripoli a cãzut sub stăpânirea francilor comandaţi de Raimond IV şi nepreţuita bibliotecă a fost prefăcută în cenuşă. Matei Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunând cărţi cu cheltuieli enorme, din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice, cu totul pierdute astăzi. În 1526, când sultanul Soliman a cucerit Buda, după bătălia de la Mohacz, a dat foc şi a devastat această bibliotecă. Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi, dar bibliotecile de la acest munte au suferit multe devastări. În 1820, la începutul războiului de independenţă a Greciei, bibliotecile de pe Sfântul Munte au fost silite să furnizeze turcilor manuscrise pentru fitilele tunurilor! Astfel au pierit mii de lucrări de mare preţ. Şi totuşi…

Suntem îndreptăţiţi să sperăm că nu toate scrierile care au pierdut lupta cu timpul sunt dispărute definitiv. În marile biblioteci de manuscrise din lume, cum sunt Biblioteca Vaticanului şi cea a mănãstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, zac încă zeci de mii de manuscrise necercetate. Timpul poate să ne mai rezerve mari surprize.