Vasili Arhipov, omul care a salvat omenirea de la un război nuclear

 sursa: Descopera.ro

Criza rachetelor cubaneze a marcat un moment decisiv al secolului al XX-lea, acela în care Războiul Rece dintre SUA şi URSS a fost foarte aproape de a se transforma într-o conflagraţie nucleară cu consecinţe devastatoare asupra întregii planete.

Puţini ştiu, însă, cât de aproape s-a aflat omenirea de acest punct critic, conflagraţia nucleară fiind evitată ca urmare a eforturilor depuse de un singur om: Vasili Arhipov.

Rolul jucat de acest ofiţer naval sovietic în timpul crizei rachetelor cubaneze a ieşit la iveală abia la 40 de ani după eveniment, în 2002, în cadrul unei conferinţe a National Security Archive (Departamentul Arhivelor privind Securitatea Naţională din cadrul Universităţii George Washington) dedicate acestui eveniment. După ce povestea incredibilă a lui Arhipov a fost dezvăluită, Thomas Blanton, şefulNational Security Archive a declarat că "Arhipov a salvat lumea".

Un scurt istoric al crizei rachetelor cubaneze

În luna octombrie a anului 1962, un avion de spionaj american a descoperit că URSS asambla în Cuba rachete ce ar fi putut lovi orice oraş american.

Pe 22 octombrie, preşedintele John F. Kennedy a făcut publică descoperirea într-un discurs televizat şi a cerut sovieticilor să-şi retragă armele, sugerând că era gata să declanşeze un război nuclear în cazul unui refuz.

Navele SUA au instituit o blocadă în jurul Cubei, iar bombardierele americane B-52 dotate cu arme nucleare zburau în apropiere de spaţiul aerian sovietic, gata de atac în orice moment.

Criza s-a stins atunci când Hruşciov, liderul URSS, a acceptat să-şi retragă rachetele, iar Kennedy a promis că nu va invada Cuba. După ce vasele sovietice au pornit înapoi spre URSS încărcate cu armele care ameninţau SUA, americanii şi-au retras la rândul lor rachetele cu rază medie de acţiune din Turcia.

Cele două superputeri au fost la un pas de a declanşa un război nuclear. Nici Kennedy, nici Hruşciov nu au ştiut la acea vreme cât de aproape au fost de o astfel de conflagraţie, omenirea urmând să afle mult mai târziu de incidentele de pe B-59, submersibilul sovietic ce putea aduce apocalipsa nucleară.

Submarinul sovietic B-59 - cu el putea începe războiul nuclear

Incidentul a avut loc la scurt timp după ce preşedintele american John F. Kennedy instituise o blocadă în jurul Cubei. În cadrul efortului de a menţine această "carantină", forţele navale ale SUA căutau sistematic submarinele sovietice din jurul insulei. Deşi le considerau un pericol la adresa blocadei navale, la acea vreme ofiţerii navali ai SUA nu ştiau că submarinele sovietice Foxtrot erau dotate cu arme nucleare.

Procedura standard de acţiune stabilită de Secretarul Apărării Robert McNamara era următoarea: după ce submarinele sovietice erau identificate, trebuiau să fie forţate să iasă la suprafaţă şi să se identifice. Deoarece nu ştiau dacă sistemul de comunicare subacvatic era compatibil cu cel sovietic,americanii au decis să folosească grenade antisubmarine de antrenament - aşa-numitelepractice depth charges (PDC) - care ar fi trebuit detonate în apropierea submarinelor pentru a le semnaliza să se ridice la suprafaţă.

Pe 23 octombrie, SUA au făcut publică această procedură, comunicând-o Moscovei şi celorlalte guverne implicate. Ziua următoare, preşedintele Kennedy a adus în discuţie în cadrul şedinţei ExCom(Comitetul Executiv dedicat crizei) ameninţarea reprezentată de submarinele sovietice, expunând riscul unui incident în timpul interacţiunilor cu acestea. Conform relatărilor ulterioare, atunci când Secretarul Apărării, Robert McNamara, a explicat cum urmau să fie folosite grenadele antisubmarine pentru comunicarea cu submersibilele sovietice, Kennedy s-a arătat foarte îngrijorat.

Pe 27 octombrie 1962, criza rachetelor cubaneze atinsese un punct critic: un avion de spionaj U-2 al armatei americane fusese doborât deasupra Cubei, iar preşedintele Kennedy ameninţa tot mai des cu invadarea Cubei, sub presiunea consilierilor militari.

La câteva ore după doborârea avionului american, navele marinei americane au identificat submarine sovietice apropiindu-se de Cuba şi au folosit aparatura din dotare pentru a le urmări mişcările. Când au considerat că submersibilele sovietice riscă să încalce blocada, navele americane au început să lanseze grenade antisubmarine pentru a le obliga să iasă la suprafaţă.

Americanii presupuneau că toţi comandanţii submarinelor sovietice fuseseră informaţi despre metoda neconvenţională prin care li se cerea să iasă la suprafaţă. Presupunerea era greşită. Guvernul sovietic nu a recunoscut niciodată că a recepţionat mesajul americanilor, iar cei 4 comandanţi ai submarinelor sovietice nu fuseseră informaţi.

Situaţia la bordul submarinului B-59, unul dintre submersibilele sovietice urmărite de americani, era critică. Sistemul de ventilaţie se stricase, instalaţiile de răcire erau blocate de sare, mai multe compresoare electrice se defectaseră, iar bateriile erau aproape goale. Temperaturala bord varia între 45 şi 50 de grade Celsius, atingând chiar 60 de grade în camera motoarelor. Căldura infernală, alături de nivelul ridicat de dioxid de carbon din aer, a făcut ca numeroşi membri ai echipajului să leşine.

Comandantul Valentin Savitsky nu reuşise să comunice cu Moscova de mai bine de 24 de ore. La ora stabilită pentru comunicarea radio, Savitsky fusese nevoit să scufunde vasul în regim de urgenţă după apariţia câtorva avioane americane.

Conform regulilor stabilite de Moscova, torpilele nucleare cu care erau dotate submarinele sovietice nu puteau fi lansate decât în urma unui ordin codificat de la Kremlin. În cazul torpilelor convenţionale, ordinul de lansare putea fi dat chiar de comandatul flotilei. Cu toate acestea, torpilele nucleare nu erau dotate cu niciun fel de încuietoare specială care să prevină utilizarea neautorizată - dacă ofiţerul însărcinat cu controlul focosului nuclear şi căpitanul submarinului ar fi decis lansarea armei nucleare, acest lucru ar fi fost posibil.

Pe lângă echipaj, ce număra 78 de persoane, submarinul lui Savitsky găzduia în acea după-amiază câţiva pasageri: o echipă de experţi ce avea rolul de a intercepta şi analiza mesajele navale americane şi adjunctul comandantului flotilei de submarine, comandantul Vasili Arhipov (foto). Deşi Arhipov şi Savitsky erau egali în grad, cel de-al doilea era responsabil de soarta submarinului, fiind căpitanul său.

În acea după-amiază, la bordul submarinului vizibilitatea era minimă. Comandantul decisese ca doar luminile de avarie să fie aprinse, pentru a conserva bateria. Din senin, în jurul vasului au început să se audă explozii puternice şi din ce în ce mai aproape. Ulterior, membrii echipajului au relatat că se simţeau "ca într-un butoi de metal lovit cu barosul".

Comandantul vasului, Valentin Savitsky, se găsea în camera de control a submarinului, alături de Arhipov şi de şeful echipei de informaţii, Vadim Orlov. Ceea ce s-a întâmplat mai târziu a ieşit la iveală abia în 2002, în urma dezvăluirilor făcute de Orlov.

La un pas de catastrofa nucleară

Epuizaţi, cu tot mai puţin oxigen, fără posibilitatea de a comunica cu celelalte submarine sau cu Moscova şi neştiind de ce erau atacaţi de americani, membrii echipajului de pe B-59 aveau nervii întinşi la maxim. Vadim Orlov a relatat în 2002 cum au decurs clipele acelea:

Americanii ne-au atacat cu ceva mai puternic decât o grenadă. Ne gândeam doar că ne găsiserăm sfârşitul. După atacul americanilor, comandatul Savitsky, complet epuizat după două zile petrecute pe oceane, era furios. Savitsky l-a chemat pe ofiţerul responsabil de torpila nucleară şi i-a cerut să o pregătească pentru lansare. «Poate că războiul deja a început la suprafaţă, în timp ce noi pierdem timpul aici, jos», a ţipat comandantul. «Îi vom ataca! Vom pieri, dar îi vom distruge! Nu vom face de râs marina URSS!», şi-a justificat Savitsky ordinul.

Vasili Arhipov a intervenit în situaţia tensionată, opunându-se vehement acestei decizii. În cele din urmă, Arhipov a reuşit să-l convingă pe Savitsky să nu ia o decizie pripită, într-un moment de tensiune şi oboseală. Căpitanul a fost convins de argumentele lui Arhipov şi acceptat sugestia acestuia, ridicând submarinul la suprafaţă.

Ofiţerii sovietici au descoperit că nava era înconjurată de nu mai puţin de patru distrugătoare americane, iar cerul era survolat de numeroase elicoptere ce luminau submersibilul sovietic cu reflectoare. Epuizaţi, murdari şi cu spiritul la pământ, marinarii sovietici savurau aerul proaspăt şi răcoros precum nişte oameni salvaţi de la înec.

Conform datelor marinei SUA, submarinul sovietic a ieşit la suprafaţă la ora 21:52. Savitsky a cerut marinarilor să arboreze steagul roşu al URSS (deşi în mod normal ar fi fost arborat drapelul militar folosit de marină), pentru a sugera americanilor că submarinul său este protejat de o superputere.

La o oră după ce submarinul B-59 a ieşit la suprafaţă, Savitsky a primit un mesaj de la Moscova în care i se cerea să scape de urmăritori şi să se retragă într-o poziţie de rezervă, în apropiere de Insulele Bermuda. În dimineaţa celei de-a doua zi, după ce bateriile submarinului s-au încărcat, Savitsky s-a scufundat la 150 de metri adâncime şi a plecat din punctul ce ar fi putut deveni locul în care a început cel de-al treilea război mondial.

La conferinţa în care Orlov a dezvăluit detaliile incredibile de la bordul B-59 a fost prezent şi Robert McNamara, Secretarul Apărării în timpul crizei rachetelor. Acesta a afirmat că un atac nuclear asupra unui vas american s-ar fi putut transforma cu uşurinţă într-un război nuclear pe scară largă.

Un alt participant la conferinţă, Dino Brugioni, unul din analiştii CIA ce au interpretat primele imagini surprinse de avioanele-spion U-2, ce demonstrau prezenţa rachetelor sovietice în Cuba, a afirmat că "27 octombrie 1962 este o zi pe care nu o voi uita niciodată. Planeta ar fi putut fi distrusă".

Criza rachetelor cubaneze avea să se încheie pe 20 noiembrie 1962, după ce Hruşciov a decis demontarea armelor sovietice ofensive din Cuba. Americanii au ridicat blocada navală, iar la sfârşitul anului au retras la rândul lor rachetele amplasate în Turcia.

În urma acestei crize ce putea avea un final nefericit pentru întreaga planetă, cei doi lideri au agreat instalarea unei linii directe de comunicare între Casa Albă şi Kremlin, aşa-numitul "telefon roşu".

Vasili Arhipov nu a fost singurul erou sovietic care a împiedicat declanşarea unui război total între SUA şi URSS. În 1983, un alt incident a fost aproape de a provoca un holocaust nuclear.

Ar mai fi astăzi posibil un război nuclear?

Conform estimărilor făcute de oamenii de ştiinţă ce editează jurnalul Bulletin of the Atomic Scientists şi care au înfiinţat Ceasul Apocalipsei pentru a atrage atenţia asupra pericolului războiului nuclear, pe Terra există în acest moment aproximativ 19.500 de arme nucleare, arhisuficiente pentru a ucide toţi locuitorii de pe planetă.

Cercetătorii spun că există un risc alarmant ca armele nucleare să fie folosite în conflictele regionale din Orientul Mijlociu, Asia de nord-est şi în Asia de sud.

Există şi semne pozitive: spre exemplu, în 2004, India şi Pakistan au stabilit, sub îndrumarea SUA, o «linie roşie» care să servească la facilitarea dialogului şi la prevenirea unei astfel de conflagraţii.

Chiar şi aşa, un război nuclear ar putea izbucni în regiune: specialiştii se tem de posibilitatea ca armele nucleare pakistaneze să ajungă sub controlul unor grupări teroriste islamiste.

O altă ţară ce ar putea sta la originea unui război nuclear este Coreea de Nord, unde Kim Jong-un a ajuns recent la putere după moartea tatălui său, Kim Jong-Il. În vârstă de 28 de ani, Kim Jong-un este cel mai tânăr lider al unui stat şi totodată cel mai tânăr conducător ce dispune de arme nucleare.

Nu în ultimul rând, Iranul este acuzat de statele occidentale că programul său nuclear nu are în totalitate scopuri civile, precum generarea de energie electrică, statul islamic fiind acuzat că intenţionează să construiască o armă nucleară ce ar destabiliza Orientul Mijlociu. Mai mulţi oameni de ştiinţă iranieni ce activau în domeniul nuclear au fost asasinaţi, iar centrele nucleare au suferit atacuri cibernetice. În decembrie 2011, fostul şef al serviciului de informaţii al Arabiei Saudite, prinţul Turki al-Faisal, a declarat că ţara sa va dori la rândul său să producă arme nucleare în cazul în care Iranul va intra, după Israel, în clubul select al ţărilor care dispun de un arsenal atomic.

Nuclear Threat Initiative, o organizaţie non-guvernamentală care pledează împotriva proliferării armelor nucleare, a dat publicităţii un clasament în care cele 32 de state care deţin cel puţin un kilogram de plutoniu sau de uraniu îmbogăţit sunt clasate în funcţie de condiţiile de siguranţă în care sunt stocate materialele nucleare. Conform rezultatelor, ţările care lasă cel mai mult de dorit în ceea ce priveşte securitatea nucleară sunt Coreea de Nord, Pakistan, Iran, Vietnam, India şi China.

Aşadar, chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat, omenirea este expusă şi în secolul al XXI-lea riscului unei deflagraţii nucleare. Principalul arhitect al politicilor americane în timpul Războiului Rece şi totodată unul dintre cei mai apreciaţi diplomaţi din istoria SUA, George F. Kennan, pleda în anii '80 pentru renunţarea la armele nucleare, transmiţând un mesaj liderilor ţărilor cu arsenal atomic:

"Pentru numele lui Dumnezeu, pentru dragostea pe care o purtaţi copiilor voştri şi civilizaţiei de care aparţineţi, încetaţi această nebunie! Sunteţi muritori. Sunteţi supuşi greşelilor. Nu aveţi niciun drept să ţineţi în mâinile voastre - nu este nimeni suficient de înţelept şi de puternic să facă asta - o putere atât de distructivă încât să pună punct vieţii civilizate pe o mare porţiune din această planetă".

La momentul în care Kennan a scris aceste cuvinte, pledoaria sa a fost ignorată. Rămâne de văzut dacă avertismentul lui va fi luat în serios, totuşi, măcar pe ultima sută de metri.

 Autor: Marius Comper