Golul de 1.000 de ani din istoria românilor, mit sau adevăr?

 sursa:piatza.net

 

  Pentru specialişti, istoria veche a românilor se aseamănă cu un joc de puzzle. Piesele lipsesc sau au contururi înceţoşate, nu se îmbină, iar imaginea de ansamblu se creionează cu greu.
  Drept urmare, s-a vorbit de un adevărat gol de aproape 1000 de ani în istoria românilor, între secolele IV-XIII. Situaţia s-a complicat şi mai mult când toată această poveste a căpătat un substrat politic, în perioada afirmării naţionalismului european, iar argumentul “tăcerii izvoarelor” a devenit coloana vertebrală a teoriei ce susţinea că românii au venit din sudul Dunării. De atunci, teoriile despre formarea poporului român au tot curs, unele de-a dreptul fanteziste.
  „În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri. Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”, explică istoricul Neagu Djuvara.
  Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia odată cu retragerea ordonată de împăratul Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.
  “De ţărani nu se vorbeşte în istorie”
  Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII. În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).
  În privinţa formării poporului român, tocmai din cauza acestei sărăcii a documentelor, s-au emis diferite ipoteze. Dacă unii istorici maghiari sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s-au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într-o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.
Documentele vorbesc, în schimb, de populaţiile migratoare care au trecut pe aici. Istoricul Xenopol spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”, „Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumentează că e normal ca documentele oficiale să-i amintească pe migratori şi nu pe autohtoni deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia, din cauza tulburărilor provocate. Astfel, dacă vlahii nu au luat parte la evenimente politice, nici un apar în documente, iar ţinutul era denumit după numele celor care îl stăpâneau.
„De ţărani nu se vorbeşte în istorie. În istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii. Despre ei se vorbeşte, cei care sunt stăpânii pământului în momentul acela”, explică Djuvara.
  „În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia, care sunt de limbă romanşă. De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti oameni care vorbesc un dialect latin în Elveţia, nu există niciun cuvânt timp de 1000 de ani. Albanezii, de asemenea. Mai mult, vreo 1100 de ani. Or, se ştie că pe vremea romanilor exista acest popor care refuzase romanitatea şi se ascundea prin munţi, deci exista, şi-l regăsim pe la 1200 tot acolo. Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania. Deci cazul cu Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.
  „Dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”
  Arheologic, s-a dovedit că teritoriul a fost populat şi după retragerea legiunilor şi administraţiei romane, iar arheologii români au arătat că nu există nicio dovadă la sud de Dunăre care să ateste că o întreagă populaţie s-a aşezat brusc acolo în secolul III. Însă faptul că un teritoriu era populat nu însemna automat că locuitorii erau latinofoni.
  Când apar pentru prima dată în documentele maghiare, după anul 1200, vlahii sunt localizaţi în păduri şi în regiunea Făgăraşului, denumită „ţara vlahilor”, ceea ce i-a determinat pe mulţi istorici să spună că, odată cu venirea migratorilor ce ocupă văile şi câmpiile libere, succesorii daco-romanilor s-au retras la munte sau în păduri.
  Neagu Djuvara aduce argumentul păstrării numelor latine ale locurilor şi ale apelor: „De unde au putut cunoaşte noii veniţi numele acelor râuri principale care sunt în Transilvania şi care sunt vechi de pe vremea romanilor, şi chiar înainte de vremea romanilor, cum sunt Crişul, Mureşul, Oltul?”.
„Nu numai în Transilvania au rămas vorbitori de latină, dar şi în Muntenia. Slavii s-au aşezat în locuri rodnice, de-a lungul râurilor, le-au dat ei un nume – Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Bistriţa, Milcov – dar acest grupaj de nume slave este înconjurat de râuri mai mari care au păstrat denominaţia cea veche, adică Argeşul, Oltul, Dunărea, Siretul, Prutul, Nistru. Toate astea sunt nume vechi. Slavii s-au băgat între noi, în locuri fertile. Valahii s-au adăpostit în spatele unor imense păduri. Ăsta este adevărul istoric. Deci românii erau în păduri, nu cum zic ei că erau veniţi de la sud de Dunăre, ca nişte păstori, că dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”, continuă el.
  „Aceşti romanizaţi nu s-au mişcat de la noi din ţară”
  Cuvântul „vlah” îl desemna pe cel care vorbeşte latineşte: „În Valahia, adică în Muntenia noastră de astăzi, ai cel puţin vreo două-trei mari regiuni care au fost botezate de slavi, de cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o imensă pădure: Codrul Vlăsiei (codrul în care sunt vlasii, pluralul lui vlahi). Judeţul Vlaşca tot asta înseamnă. Deci aceşti vorbitori de română, adică rămăşiţele colonizării în Dacia, e clar că au rămas pe loc în tot cuprinsul, mai puţin în Moldova”, explică Neagu Djuvara.
„În Moldova cred că e o descindere de la munte în direcţia Nistrului pe vremea descălecatului (secolul XIV – n.r.). Moldova, dacă a fost locuită de daci şi în antichitate, între timp a fost bătută de toate vânturile şi acolo populaţia de limbă română cred că este venită mai târziu. Dar restul ţării este ocupată”, continuă istoricul.
  „Nu-i adevărat să nu fie niciun document rămas din veacurile acelea, din veacul al IV-lea şi al V-lea s-au mai găsit vreo două morminte cu nume daco-romane, prin urmare nu plecase toată lumea”, mai spune el.
  „Eu zic că aceşti ani de la 300 la 1300, nu că sunt foarte plini, dar e suficient de explicit că nu s-au mişcat aceşti romanizaţi de la noi din ţară. Puţini, relativ ascunşi, dar erau”, explică Djuvara.
  Un vid politic de aproape 1000 de ani
Pe de altă parte, există câteva documente care spun că existau români în fostul spaţiu al Daciei de pe la sfârşitul secolului IX. Cel mai important dintre ele este Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela, care scrie în secolul XII şi îl aminteşte pe vlahul Gelu, conducător al unei formaţiuni politice pe care maghiarii au înfrânt-o când au intrat în Transilvania la sfârşitul secolului IX. Notarul spune că vlahii şi slavii, care sunt„oamenii cei mai mizerabili ai pământului”, alcătuiseră un stat sub un duce, Gelu.
  Chiar dacă s-a dovedit că populaţia latinofonă nu plecase, multe întrebări rămâneau fără răspuns: S-a organizat în vreun fel această populaţie? Cum anume? Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într-o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într-un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan.
Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV.
  O republică federativă la Iaşi, în secolul III
Pentru a umple golul, unii istorici, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s-audovedit a fi falsuri. Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.
Astfel, românii ar apărea destul de timpuriu şi în părţile Moldovei, ţinutul despre care avem cele mai puţine informaţii în „mileniul întunecat” şi nici o informaţie privind vreun stat închegat acolo înainte de jumătatea secolului XIV. Istoricii Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga au demonstrat că documentul era un fals.
  Însă începuturile romantice ale istoriografiei nu sunt caracteristice numai românilor: „Nu suntem singurii. Să nu credem că suntem o excepţie că începem să minţim, e destul de firesc. Până şi în Occident, câte legende nu sunt absolut fictive. Şi în Franţa, şi în alte ţări. Deci să nu ne speriem”, spune Djuvara.
  „Aceşti oameni extraordinar de culţi şi de inteligenţi, în anumite domenii de istorie s-au înşelat, adică s-au lansat în câteva ipoteze care s-au dovedit a fi eronate, ca şi chestia asta cu bârlădenii. Nu sunt lucruri dovedite”, continuă el.
Tot pe la mijlocul secolului al XIX-lea a mai apărut un fals: hronica lui Huru, care susţinea că, după retragerea aureliană, în secolul III, în cadrul unei mari adunări la Iaşi, populaţia rămasă ar fi decis proclamarea unei republici federative cu dregători aleşi.
Varianta Partidului Comunist: „statul neorganizat”
Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii   Dacii a rămas un „stat neorganizat”.
„Românii au cunoscut o ciudată întârziere istorică”
„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală. Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă. Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300.Sunt ultimele state din Europa. În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea”,spune istoricul Lucian Boia.
„Sigur că românii sunt acolo, nu sunt în altă parte. Sigur că există anumite structuri, şi politice, şi economice, dar sunt totuşi modeste, când n-ai ajuns încă la crearea unor state, cu instituţiile respective, e un nivel de civilizaţie de tip exclusiv rural. Nu ai intrat în dinamica propriu-zisă a istoriei”, spune el.
În opinia sa, una dintre explicaţii pentru întemeierea târzie a unor state ar putea fi faptul că aici a fost o zonă de trecere, un spaţiu deschis, unde migraţiile s-au prelungit până în secolul al XIII-lea.
„Am avut impresia că parcă ieşim dintr-un neant”
Acest vid politic i-a făcut pe mulţi români să se simtă scoşi din istorie: „Simpla perpetuare a unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluţie convenabilă. Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a naţiunilor vecine”, scrie Lucian Boia, în cartea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.
„Eu cred că dacă există într-adevăr un complex, ăsta nu ne-a venit decât în veacul al XIX-lea, pentru că mai devreme populaţiile sau chiar învăţaţii sau boierimea nu puteau să facă asemenea socoteli că noi am venit mai târziu. Eu cred că nu şi-au făcut un asemenea gând, chiar deloc. În secolul XIX, într-adevăr, până să intrăm în istoria Europei, să fim independenţi, la 1877, să fim relativ uniţi la 1859, atunci am avut noi impresia că parcă ieşim dintr-un neant”, conchide Neagu Djuvara.

Andreea Dogar

Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei?

 sursa:bestbigdeal

      Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.     Istoria sa reală este însă cu totul alta.

     Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. 

     Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. 

       Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. 

       El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

Anul - Eminescu, 120 de ani de la ucidere!

Sursa: bestbigdeal

"Traind in cercul vostru stramt, Norocul va petrece, Caci eu in lumea mea ma simt, Nemuritor si rece."
Nu a fost surprinzator pentru mine, atunci cand, la intrebarea, "ce cunosc tinerii despre activitatea culturala, politico-sociala si istorica a lui Eminescu?", tinerii au vorbit tot timpul despre poezia si despre mondenitatile lui. De restul activitatii nu stiau mai nimic.

Inainte de a ma grabi sa-i discreditez, m-am gandit la modul cum este predat Eminescu in scoala. "Poetul nepereche", "Cel mai mare poet", "Personalitatea completa a culturii romanesti" etc. Daca adaugam la zecile de epitete pe care le rosteste la ora un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sa le inghita cu toptanul fara prea multe intrebari, avem o imagine a modului defectuos in care va fi perceput Eminescu de copii.

Nici un profesor nu mi-a argumentat vreodata de ce Eminescu este un poet atat de mare. Nici unul nu mi-a spus ca jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa natura stiu exact care este adevarul si actioneaza in consecinta.

Dar membrii Academiei Romane stiu si mai bine ce inseamna sa scoti tone de carti despre poezia lui Eminescu, evitand pe cat se poate de dibaci texte la fel de importante in care se pune degetul pe rana societatii romanesti si se dau solutii de vindecare.

Un atentat cultural

Modul defectuos sau intentionat defectuos in care se preda Eminescu echivaleaza cu un atentat asupra culturii si istoriei romanesti. Atentat, care este tot mai minutios elaborat in laboratoare obscure si a carui fata incepem sa o intrezarim in manualele alternative pe care le cunoastem cu totii.

Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai in scoala primara, gimnaziu sau liceu, ci si in universitati. Otrava imprastiata ajunge cu mare usurinta in toate revistele literare si culturale. Marii oameni de cultura cad in capcana acestor denigrari marsave.

Eminescu trebuie prezentat copiilor in cu totul alt mod. Nu de poetul genial are atata nevoie copilul cat mai ales de luptatorul neostenit pentru neam si tara. M-as bucura ca in loc de recitarile papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sa reproduca tot mai mult textele sale politice, sa ia aminte la lupta si la jertfa sa.

Atunci cand vom intelege cu adevarat destinul celor mai mari fii ai acestui neam, si vom urma exemplul lor, Romania va deveni o tara puternica.

Prezenta ziaristului si omului politic Mihai Eminescu in climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice romanesti.

Ne aflam in apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul roman, care pur si simplu nu mai avea loc pentru un Mihai Eminescu. Distrugerea sa nu se putea infaptui insa printr-un procedeu rapid si direct.

Fabricarea nebuniei sale reprezenta singura optiune intrucat se putea invoca ori de cate ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist. Eminescu era nebun asa ca nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat in considerare.

Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza in ziua de 28 iunie 1883. Ziarul Romanul care se afla in polemica cu Eminescu scrie pe 1 iulie: "Aflam cu sincera parere de rau ca d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tanar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decat trecatoare si ca in curand vom putea anunta deplina sa insanatosire".

Semnale in presa vremii

Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. Timpul vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883 in care spunea: "Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului "Timpul" este incredintata d-lui Mihail Paleologu".

Opinia publica intelege astfel ca Eminescu este scos din presa romaneasca. Nicaieri nimeni nu dadea insa nici un motiv, nici o explicatie asupra imbolnavirii sale subite.

Timpul revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: "Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cat de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pana acum".

Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul Timpului era cea de ziarist.

Ziua decisiva este 28 iunie 1883, cand se petrec o suma de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica nebunia eminesciana.
Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: "Domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau". Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul in aplicare.

Un plan pentru Eminescu

Pe de alta parte insa se stie ca Eminescu era in aceea zi la baia Mitrasewschi, langa strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii Carpatii, societate interzisa de oficialitati in aceeasi zi.

Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste. Eminescu isi iese din minti, Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un nebun de la baia Mitrasewschi. Anunta in acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutandu-l pe Eminescu sa isi revina in fire.

Ventura era redactorul ziarului L'Independence roumaine, ziar al carui director Emille Galli, fusese expulzat din Romania in aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat in acea zi, aceeasi soarta a avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului si cu siguranta multi altii.

Sacrificat pe altarul politicii

Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre Romania a tratatului cu Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre Junimisti, condusi de Carp, tratat sustinut in totalitate de Titu Maiorescu.

Sarbatorile nationaliste de la Iasi, de la inceputul lui iunie 1883, cand s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cand Eminescu, perfect sanatos, a citit la Junimea poemul sau, "Doina", au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat.

Se cere umilinta

Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei. Se cere ferm desfiintarea Societatii Carpatii, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara.Rolul central in acesta Societate il avea Eminescu.

Iata ca Romania se supune exigentelor straine, interzice Societatea Carpatii, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni, Petre Gradisteanu impreuna cu D.A. Sturdza pleaca la Viena sa ii ceara personal scuze imparatului pentru discursul de la Iasi. Toate astea se intamplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu.

Manipularea opiniei publice

Nimeni nu lamureste insa opinia publica asupra bolii lui Eminescu, despre care se afirma numai ca este o boala grava. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a strange banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica in facsimil.

In numarul din luna august al revistei Literatorul, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca in aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul:

Un X... pretins poet - acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum...
L-as plange daca-n balamuc
Destinul sau n-ar fi mai bun
Caci pana ieri a fost nauc
Si azi nu e decat nebun.

Este momentul mult asteptat de Ventura care incercase inca din 28 iunie sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci insa cei doi prieteni sositi in graba la baia Mitrasewschi reusisera sa-l salveze pe Eminescu.

Ventura nu voia sa fie el cel care declara deschis nebunia lui Eminescu intrucat fusese deja implicat in evenimentul mai sus mentionat. Asadar epigrama a fost pretextul perfect, imediat dupa aparitia ei Ventura il ataca grav pe Macedonski.

"Nu este nici o indoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu". Iata ca Ventura cel care anuntase politia de existenta nebunului, se retrage acum in ipostaza prietenului indignat aratand spre Macedonski: "Iata cine il face nebun pe bietul Eminescu".

Macedonski la randul sau incearca sa se apere spunand ca este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea sa, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe Eminescu. Exista o logica in argumentatia lui, daca cercetam putin mentalitatea epocii, mai ales dupa presa vom vedea ca innebuneau foarte multi oameni prin anii '80 ai secolului trecut, multi se sinucideau.

Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare (oprobiul public a atras multa lume in aceste evenimente) a fost un spectacol bucurestean pe cinste. Ventura si Macedonski intra intr-o polemica puternica, insa raul era deja facut, Eminescu era in ochii tuturor un nebun tolerat de societate.

In codul de moravuri publice si politice ale epocii, "boala grava" a nebuniei il indeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie.

Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa incepe sa discute deschis problema nebuniei lui Eminescu. Telegraful este primul care anunta ca "Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru intretinerea amicului lor in casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune."

Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfarsitul anului 1883, cand publica un volum de 64 de poezii eminesciene, intre care "Mai am un singur dor", "Se bate miezul noptii" etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician al problemelor societatii romanesti.

Ascunderea operei incomode

Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitand-o la poezie. Din acel moment si pana in zilele noastre Eminescu este cunoscut de toata lumea drept "marele poet", "poetul national al Romaniei", stergandu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, opera cu mult mai valoroasa si mai bogata decat opera sa poetica.

Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care scria: "Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, sa publice: "Mi te da cu totul mie", "Nu zi ba de te-o cuprinde" (...) Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator politic, cum era el atunci: "Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor...". Or, ideea de sinucidere din "Se bate miezul noptii" (...) Nu cumva acum, la maturitate, si cand avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale - nu cumva credea ca nu i-ar fi sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii "usoare" - si unele traduse?"

Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cantate in cafenele si saloane, pierzandu-si profunzimea.

Eminescu este internat intr-o serie de sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: "Repausul medicamentos sustinut cu indarjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos".

Eminescu insusi, viu si dornic sa reintre in presa, isi va asculta "prohodul" in aceasta paranteza a anilor interzisi, 1884-1888.
Cateodata se va revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca in noroi, calcandu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe "insurgent" la politie.

Asa s-a intamplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la Iasi: poetul a fost "impachetat" pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Manastirea Neamt. Pe langa aruncarea in noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia ca "se lua de femei pe strazile Iasilor", le "apuca de turnura rochiilor", le atingea in mers etc.

Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea. Continua sa scrie in ciuda tuturor.

Acolo, la Manastirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia "De ce nu-mi vii?", pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu acest biletel: "Iti trimit deodata cu aceasta mai multe versuri carora, de ti se par acceptabile, le vei face loc in "Convorbiri". Indealtminterelea, ma aflu bine si sanatos in mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea".

Eminescu era perfect sanatos in perioada in care a locuit la Manastirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte in momentele respective, marturie stau si actele de bucatarie ale stabilimentului, intocmite de mana poetului.

Intors in casa Henriettei de la Botosani in 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic: "In urma unei subscrieri, initiata de elevii scoalei artelor frumoase din Botosani, s-au strans 400 lei. De mare ajutor au fost acesti bani, caci au permis sa i se aplice un tratament special multumita caruia starea sanatatii poetului s-a imbunatatit in modul cel mai vadit, caci astazi Eminescu este tot atat de senin cum a fost inainte de boala cea grea de acum patru ani in urma. In 13 Iulie Eminescu, insotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctoral de aice, a sosit in orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, in casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, Col. Dr. Otremba, medic sef al Corpului IV armata, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Desi mai multi din acesti d-ni. medici aveau sa plece din Iasi inca in 13 Iulie, totusi si-au amanat plecarea pentru a-l putea asista pe poetul nostru. In urma unei cercetari minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui nu e deloc alterata si ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifestase la picioare".

Eminescu era deci sanatos psihic si perfect capabil de a crea.

In 1888, Veronica Micle reuseste sa il scoata pe Eminescu din casa surorii sale si il va duce de mana pe poet la Bucuresti, unde el isi va regasi pana de ziarist.

Urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul facandu-l, pentru o clipa, pe Guna Vernescu sa demisioneze rupand o coalitie destul de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este "bietul Eminescu" si repede acesta este cautat, gasit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, in martie 1889.

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor.

Se constituie un consiliu compus din Titu Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces verbal in care sunt de parere ca "Boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si randuirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa poata ingriji de intretinerea interzisului".

Procesul verbal al consiliului este scris in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului.

In conditii normale, in care incidentul cu Poenaru ar fi real, Parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi trebuit interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu exista un asemenea interogatoriu.

Trei zile mai tarziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fata in acel moment, avea sa povesteasca in 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: "Eminescu se aseaza pe pat si peste cateva minute cade intr’o sincopa si moare imediat". Varianta oficiala asupra mortii lui Eminescu este insa dementa paralitica.

Manipularea operei Eminesciene

Inainte de a analiza putin moartea lui Eminescu, sa luam in discutie perioada 1884-1889, perioada numita "de mare intunecime", a creatiei eminesciene. Marturiile din epoca atesta insa contrariul.

Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hartii scrise de catre poet, unele luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar in strada Plantelor, in mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav, vorbesc de maldare de hartii scrise de catre el, aruncate la cos ori maturate de femeia de serviciu.

Argumentul "creativitatii" cade dintr-un condei in fata abundentei de marturii documentare si, cu el, diagnosticul medical.
Intr-adevar, un "paralitic general", un "abulic in ultimul grad", acesta este un pacient care nu mai creeza, nu mai face diferenta intre viata si vis etc.

Alexandru Vlahuta, vizitandu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii.

Ilarie Chendi, care a stat in gazda pe strada Stirbei Voda, nr.72, pe langa Cismigiu, la aceeasi adresa pe care o avusese si Eminescu in anii ‘80 ai secolului XIX, va povesti cum batranele gazde, niste nemti, incep a-si aduce aminte: "Si mi-au spus, intre altele, ca dupa moartea lui Eminescu, care a avut loc in 1889, au venit la dansii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, impachetand toata saracia ramasa in urma lui, au umplut doua cufere cu carti si cu manuscrise si au plecat".

"Legendele" eminesciene vorbesc, insa, pana astazi de "caiete" cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse in aceasta perioada. Biografii sai trec sub tacere pana si faptul ca in buzunarul de la haina in care si-a dat duhul, in 15 iunie 1889, se aflau scrise de mana lui poeziile "Viata" si "Stelele in cer".

Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cand a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, langa Viena, cat si recidiva din 1886-1887, cand a fost internat la Manastirea Neamt, institutul pentru alienati, corespund unei psihoze maniaco-depresive, in amandoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale.

In 1887 medicii din Iasi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorul Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocata de gome sifilitice pe creier si la picioare, incepand un intempestiv tratament antisfilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze enorme cu efecte nule in sifilisul nervos (oare de ce nu stia acest lucru doctorul Izsac?), dar cu urmari catastrofale toxice.

Eliminarea prin otravire

Inca din Renastere se stia, insa cum povesteste Benvenutto Cellini ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral.

Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, interesarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresiune mentala, insomnie si cateodata halucinatii, care dupa cum stim au dominat tabloul simptomatic dupa 1887.

Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate dupa noi prin injectiile de mercur ce le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.

Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat.

Autopsia evidentiaza "o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atat la baza valvulelor aortice, cat si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila". Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cat si modificarile ficatului sunt caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala.

Ascunderea dovezilor

Creierul lui Eminescu este uitat pe fereastra, in soare si, dupa cateva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind incepator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tanarului asistent, ori si aceasta este ipoteza spre care inchinam pe undeva, anumiti oameni, sa nu spun o "intreaga protipendada", se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes.

Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tarziu: "Creierul mi s-a adus dela Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor.
Putrefactia era datorata faptului caldurii celei mari, probabil ca s’a scos prea tarziu dupa moarte... Creierul era in adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori... Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna... Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis in treacat, nu stiu daca s-a facut in bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dansul, au murit de paralizie generala".

Eminescu nu a murit insa de paralizie generala, Gheorghe Marinescu se inselase. Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare.

Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica. In ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra in discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din maneca imposturii si botezat ad-hoc congenital".

Asadar, Eminescu a fost scos din viata publica si declarat nebun pentru ca atitudinea lui pentru unirea tarii-mama cu Ardealul nu era bine vazuta de conducerea de atunci a Romaniei, de junimistii P.P. Carp si Titu Maiorescu, care incercau din rasputeri incheierea unei aliante militare cu Germania si Austro-Ungaria.

De remarcat in acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp catre Titu Maiorescu in care ii atrage atentia: "Si mai potoliti-l pe Eminescu". Iar Maiorescu l-a "potolit", fabricandu-i nebunia si scapand astfel de o voce "periculoasa", care il contrazicea tot mai des.

Astfel, Eminescu a fost scos din viata publica intre 1883 si 1889, anul asasinarii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, marturiile din acea perioada ne arata un Eminescu in plina creatie, lucru care nu ar fi fost posibil daca era nebun, caci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie.

Concluzii

Asadar, creatia artistica din acea perioada, insotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sanatatii sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otravire.

Asasinarea lui Eminescu a continuat si continua si in prezent prin trecerea sub tacere a activitatii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale nationaliste. Continua prin prezentarea sa in scoli in mod voit deformat.

Dar, cel mai mult continua prin lipsa noastra de cinstire a marelui roman Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul romanesc.