Calatorie in Valea regilor traci

SURSA:  Formula-AS

De la Giurgiu la Russe e o aruncatura de bat. Un pod ce separa doua tari, peste o Dunare-granita care in trecut lega, si nu despartea, ca acum, malurile. Si care era o adevarata coloana vertebrala a Europei.
Sunt pentru prima oara in Bulgaria. Pentru mine e o tara straina, cu o limba straina. Si totusi, acum doua mii de ani, de o parte si de alta a apei, traia acelasi neam si se vorbea aceeasi limba. Asa cum de o parte si de alta a Muresului sau pe un mal si altul al Oltului traieste acelasi popor. Oamenii se strigau de pe un mal pe celalalt al Dunarii in acelasi grai. Flacaii mergeau la petit cu barcile, iar pescarii de pe ambele tarmuri se intalneau in mijlocul apei la povesti despre stime si balauri cu sapte capete. Dar ce s-a intamplat? Unde a disparut bucata aceasta de istorie comuna?

Din vremurile indepartate ale neoliticului, Dunarea a fost o singura casa pentru cei de pe ambele sale maluri: aceeasi cultura, aceleasi manifestari artistice, aceleasi traditii si stil de viata. Au intrat apoi in istorie daco-getii, numiti asa la nordul Danubiului si numiti “moesi” la sud. In campia sudica marelui fluviu, pe fasia ce se intinde de la tarmul Dunarii, pana la sirul de munti Stara Planina, numiti odinioara Haemus (Balcani), ce strabat Bulgaria de la vest la est, locuiau acesti moesi sau mysi, de la numele carora teritoriul acesta se va numi Moesia.

Aceasta este tara dacilor de la sud de Dunare, o tara orientata spre fluviu si continent, spre spatii inchise, pamanturi roditoare si clima temperata. In sud, dincolo de muntii Balcani, se aflau insa tracii, inruditi cu dacii, dar puternic influentati de lumea grecilor: o lume orientata catre mare, catre spatii deschise si clima calda, mediteraneana. Bulgarii vorbesc doar despre acei traci. Pe ei ii considera stramosii lor si se mandresc cu mostenirea lor tracica. Cel mai numeros neam dupa inzi, cum spune Herodot despre traci, au lasat in urma lor constructii si tezaure fabuloase, pe care bulgarii au stiut sa le scoata la lumina, sa le conserve si sa le arate intregii lumi. Ceea ce noi, romanii, nu am stiut sa facem cu dacii nostri.

Neam razboinic si mandru, tracii au avut perioade de mare glorie. Homer insusi ii aminteste ca fiind aliati ai troienilor, in razboiul impotriva grecilor. De fapt, insisi troienii se pare ca erau de neam tracic. Negurile istoriei sunt cu atat mai dense, cu cat ne indepartam mai mult in timp, iar peisajul de azi al campiilor bulgare nu mai evoca cu nimic vremurile de altadata. Tracii, care traiau divizati in multe triburi, au reusit in secolul al VI-lea inainte de Hristos sa se adune sub coroana regelui Teres, formand un mare regat, cel al odrisilor. Apogeul acestuia a fost atins in timpul dinastiei Cotizonilor si a regelui Sitalces, in secolul al IV-lea inainte de Hristos.

Dar romanii si-au intins stapanirea si peste Tracia, transformand-o in provincie, in secolul I i.Hr. Cercetatorii considera ca la venirea slavilor, care s-a petrecut in secolul al VI-lea dupa Hristos, tracii isi pierdusera deja identitatea si fusesera romanizati sau grecizati. Asa incat slavii s-ar fi asezat probabil pe un substrat romanic. Totusi, ceva nu e clar in aceasta poveste: exista asemanari mari de structura intre bulgara si romana, care nu au nimic a face cu latina si, ca urmare, sunt socotite de unii lingvisti “coincidente”.

Mai mult, trebuie facuta o distinctie intre daco-moesiana vorbita intre Dunare si Balcani si traca vorbita dincolo de Balcani. Cat despre romanizarea moeso-dacilor sau a tracilor, in absenta probelor e greu de sustinut acest proces. E usor de spus: tracii au fost romanizati, dar apoi au venit slavii care i-au asimilat si nu au mai ramas urme ale romanizarii. Dar nu e argumentabil stiintific. In schimb, nu s-au sters cu totul urmele substratului dacic al limbii bulgare. Iar bulgarii nu se straduiesc sa studieze acest aspect.

Tara de dincolo de Dunare

Am pornit in cautarea dacilor si a tracilor de la sud de Dunare, intr-o zi de vara, strabatand Bulgaria de la Russe spre inima tarii, prin paduri nesfarsite si sate marunte ce par pustii. Russe, Byala, Gorna, Veliko Tarnovo, Dryanovo, Gabrovo, pasul Shipka, Kazanlak – acesta e traseul care duce de la Dunare in renumita Vale a Regilor Traci.

Un traseu initiatic, ce urca brusc dupa Gabrovo, din campie in inima muntelui, unde temperatura scade instantaneu cu 20 de grade, ceturile sunt atat de dense, incat nu se mai vede nici marcajul pe sosea, iar serpentinele ametitoare sunt strajuite de paduri neguroase. Un drum prin pacla, frig si intuneric, bajbaind la limita, care dupa o ora de infern coboara triumfator in lumina, in valea vestitilor trandafiri de Damasc si a mormintelor regale, pictate cu cai si printese.

Ca si acum, in antichitate, acesti munti trebuie sa fi fost o pavaza teribila in fata dusmanilor, o granita de piatra. Nu e o intamplare ca regii traci si-au construit mormintele, dar si capitala, la poalele acestor munti. Iar faptul ca s-au asezat la sud arata ca dominatia lor se intindea spre Grecia, in vreme ce la nord de Balcani e posibil ca neamul daco-moesilor sa-si fi creat o lume oarecum diferita, mai putin influentata de civilizatia grecilor si mai aproape de cea a Carpatilor.

Ca si la noi, nici in Bulgaria nu au existat, dupa 1990, prea multi bani pentru sapaturi arheologice. Fusesera descoperite vestigii tracice imediat dupa al doilea razboi mondial, existau sute de tumuli funerari despre care se banuia ca adaposteau morminte si tainuiau comori, dar nu se facusera investigatii sistematice la scara mai larga.

In 1992, arheologul bulgar Georgi Kitov a planuit o campanie de sapaturi cu vise mari, dar a obtinut bani putini, doar pentru o saptamana de lucru. Si a avut de ales: sa sape la intamplare, intr-unul din tumuli, sperand ca ceea ce gaseste acolo sa convinga autoritatile sa-i dea mai multi bani, sau sa renunte pe moment, incercand sa obtina fonduri mai mari in viitor. A ales prima varianta. A sapat in tumulul Malkata, unde primele trei zile au fost dezamagitoare.

Apoi a inceput sa apara aurul: mormantul fusese dezvelit. Dar si pacea celui adormit fusese tulburata. Ploi teribile si vanturi puternice s-au starnit dintr-o data, spulberand tabara arheologilor. Kitov a mers inainte. A obtinut fonduri si a condus expeditia timp de sapte ani. In acei ani a descoperit comori fabuloase, constructii funerare incredibile, picturi murale impresionante, simboluri si taine de nedescifrat. Intr-un cuvant, o lume intreaga ce parea sa fi fost pierduta pentru totdeauna. Asa a iesit la lumina Valea Regilor Traci.

Cele mai multe dintre mormintele regale ale tracilor se afla la mica departare de Kazanlak. Tumuli exista in Bulgaria cca 1500. Cercetati sunt cateva zeci. Astazi, mormintele sunt incluse in patrimoniul mondial UNESCO si sunt extrem de bine conservate. Mormantul de la Kazanlak are chiar o replica la scara, pe care o pot vizita turistii, pentru ca originalul sa fie cat mai putin expus.

Exista drumuri de acces in stare perfecta pana la aceste morminte, iluminare, ventilare, conditii de conservare, exista indicatoare si ghizi. Autocarele cu turisti se revarsa ritmic, iar blitzurile aparatelor de fotografiat clipesc in mainile japonezilor veniti de peste mari si tari sa viziteze lumea tracilor. (Dar nu si pe cea a dacilor!) Bulgarii au dezvoltat un infloritor turism cultural, bazat pe mostenirea tracica. Vorbesc mereu de traci, se mandresc cu ei, motivul tracic a devenit un fel de amprenta a civilizatiei de azi a bulgarilor.

Mormantul regelui Seuthes

Muzeul din Kazanlak adaposteste multe dintre minunatiile descoperite in Valea Regilor, chiar daca unele sunt replici, caci originalele se afla la Sofia. Dar e minunat sa poti vedea laolalta, chiar la fata locului, obiectele care alcatuiau lumea tracilor. Cel mai incredibil obiect din muzeu il constituie, cu siguranta, coroana regelui Seuthes al III-lea, descoperita in mormantul acestuia din movila Golyama Kosmatka: o cununa din ramuri, frunze de stejar si ghinde din aur, delicata si impunatoare in acelasi timp, o opera de arta fara egal. Alaturi se afla bustul de bronz al regelui Seuthes. Cu parul suvite, barba bogata, nasul puternic, coroiat, si privirea usor incruntata, dar patrunzatoare, regele Seuthes pare sa scruteze viitorul cumva asemenea dacilor de pe arcul lui Constantin. Alaturi, splendide vase de aur si argint, amfore, arme, si toate cele trebuitoare sa-l insoteasca pe cel plecat.

Mormantul regelui, aflat la 15 minute distanta de Kazanlak, se afla in plin camp. Strajuita de ciresi incarcati de rod si de pajisti cu flori multicolore, movila rasare domol din campie, ca un animal garbov. Asfaltul negru duce pana la intrarea in “grobnita”, cum le spun bulgarii acestor morminte. La intrare vorbesc cu ghidul, care imi spune cate in luna si in stele despre traci si Seuthes, dar nu a auzit nici de daci, nici de Decebal. Intru in pantecele cocoasei de pamant, unde ma asteapta lumea celor plecati dincolo. Dupa un coridor de piatra lung de 13 metri, si doua incaperi boltite, urmeaza o a treia, sapata toata intr-un singur bloc de piatra, ce a fost transformata in incapere-sarcofag. Aici a fost inmormantat marele rege Seuthes al III-lea, a carui capitala, Seuthopolis, se afla astazi sub apele lacului de acumulare Koprinka.

Totusi, mormantul acesta nu mi se pare cu mult mai impresionant decat cel din movila Documaci, de langa Mangalia. Cele doua se aseamana foarte mult ca arhitectura si chiar si nuantele de vopsea conservate pe pereti par a fi identice. Dupa mormantul lui Seuthes, mai vizitez movilele Helvetsia si Ostrushka. Acum incep sa inteleg rostul acestor morminte-temple. La Helvetsia, mormantul reprezenta matricea, uterul, iar cel decedat se intorcea inapoi de unde venise, prin tainele si riturile care se practicau asupra lui. Acest mormant chiar are forma si neregularitatile unui uter si multe alte indicii trimit spre aceasta interpretare.

La Ostrushka, s-au conservat cateva picturi splendide, intre care chipul indurerat al unei nobile, probabil sotia decedatului, o femeie frumoasa, distinsa, cu parul roscat. Dar cele mai uluitoare picturi murale se gasesc in mormantul de la Kazanlak. Aici arta tracilor este prezenta in plin apogeul sau, prefigurand arta Europei de mult mai tarziu. Cupola ametitoare e acoperita de cercuri concentrice, cu scene diverse, asemenea unei biserici pagane. Culorile si formele pastrate aievea evoca o lume serena, cu cai frumosi, femei gratioase si mese imbelsugate, un fel de paradis in ocru si albastru, ce converge spre personajul regal ce-si tine soata de mana cu tandrete.

Mormintele tracilor nu par simple morminte. Sunt constructii impresionante, cu coridoare si incaperi boltite, cu usi de marmura strajuite de capete de zei si cu sisteme de inchidere a usilor care si astazi functioneaza. Sunt lumi in sine la scara mai mica, in care se petrec lucruri tainice, la hotarul dintre viata si moarte, lucruri care pentru universul profan in care traim nu mai au nici inteles, nici importanta.

Epoca pe care o acopera este cea a secolelor VI-II inainte de Hristos. Spre deosebire de traci, dacii aveau o alta viziune asupra lumii de dincolo. Exceptand influentele tracice din Dobrogea, lumea dacilor nu cunoaste astfel de “pregatiri” pentru lumea de dincolo, ci trupurile celor decedati erau incinerate. Cenusa era depusa intr-o urna, iar in epoca de varf a regalitatii (sec. II i.Hr. – I d.Hr.), nici urnele nu mai sunt de gasit. Probabil cenusa era imprastiata in patru vanturi sau pe ape, iar spiritul era eliberat de povara trupului.

Cat de mult din lumea aceasta a tracilor ne apartine? Nu stim prea bine. Imi vin in minte unele similitudini, fara sa le pot lega intr-un fir prea solid, din lipsa de alte informatii: o coroana asemanatoare cu cea a lui Seuthes, dar mai putin elaborata, s-a gasit in mormantul cu papirus de la Mangalia, un inel de aur cu broasca testoasa, asemanator cu cel descoperit de bulgari in movila Sineva, s-a descoperit in movila de la Documaci, iar aceasta din urma este extrem de asemanatoare cu mormintele tracice pe care le-am vizitat. Insa la noi nu se accepta ca cele doua morminte – de la Callatis si de la Documaci – sunt tracice. “Nu se stie”, mi s-a spus: pot fi grecesti, scitice, tracice mai putin. Sa vina bulgarii sa ne lamureasca.
Drumul prin Valea Regilor este un drum luminos, chiar daca trece printre morminte. Un drum curat, ce respecta trecutul. Si nu pot sa nu ma gandesc la dacii nostri, la drumurile, muzeele, indicatoarele noastre. La gunoaiele din cetatile dacice, la dezinteresul oficialitatilor, la furturile din situri, la infinitele gropi facute de cautatori, la nepasarea ucigatoare a celor ce ar fi in drept sa faca ceva. Ceva, orice, cat de putin, pentru noi, romanii. Nu neaparat autostrazi, pentru autocarele cu japonezi.

Dacii din sudul Dunarii

Poate ca nu in cautarea tracilor ar fi trebuit sa pornesc, ci in cautarea dacilor de pana la Muntii Balcani. Nu stim prea bine nici astazi care erau raporturile dintre daci si moesi, dintre daci si traci. Stim ca erau inruditi, poate dacii o ramura a tracilor, poate doua ramuri surori.

Dar daca tracii sunt mai departe de lumea noastra, in schimb moesii au fost mereu in contact cu locuitorii de la nordul Dunarii. In vremea lui Augustus au avut loc transbordari uriase de populatie getica, de la nord de Dunare la sud. Multe cetati infloritoare au incetat brusc sa fiinteze, depopulate cu ordin de la Roma. In acest fel romanii incercau sa tina sub control granita de pe Dunare.

Aceste sute de mii de daci adusi in sud au consolidat nucleul de dacism din Moesia. O a doua deplasare majora de daci, de la nord la sud, are loc in perioada retragerii aureliene, dupa anul 271, cand, pe langa armata si administratie, trec in sud si multe familii care doresc sa ramana in imperiu, pentru a fi protejate de invaziile migratorilor. Acolo ii gasesc, fireste, pe oamenii locului, frati de sange cu ei. Probabil ca astfel de treceri de o parte si de alta a apei nu au fost putine de-a lungul timpului.

Nu e deloc intamplator faptul ca Aurelian creeaza in sudul Dunarii o noua provincie, Dacia Aureliana, impartita administrativ, ulterior, in Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea. Daca teritoriul acesta nu ar fi fost locuit de daci, Aurelian nu l-ar fi numit “Dacia”. Ce s-a intamplat cu acesti daci? Cu limba lor? Cu zestrea lor culturala si genetica? Odata cu retragerea aureliana, Dunarea devine granita a imperiului, iar dacii sunt divizati, o parte in imperiu, o parte in afara lui.

Acesta este inceputul sfarsitului in istorie. Insa doar in istorie, caci viata maselor, ce curge dincolo de istoria scrisa de invingatori, si-a urmat cursul neclintita. Asadar, daca din manuale nu putem afla mare lucru despre ce s-a intamplat cu acesti daci si cum de-am ajuns dupa atata timp sa fim doua tari straine pe doua maluri straine, putem incerca sa aflam altfel.

Bulgara si romana – surori nestiute?

Nu inteleg mare lucru din limba bulgara. Asa cum probabil n-as intelege mai nimic nici din limba albaneza. Si totusi, romana, bulgara si albaneza formeaza nucleul a ceea ce lingvistii numesc “uniunea lingvistica balcanica”. Adica aceste limbi, desi apartin unor familii diferite (bulgara e slava, albaneza traco-ilira, iar romana e considerata romanica), au, totusi, in comun, trasaturi foarte importante, care nu se regasesc decat aici, in Balcani. La aceasta “uniune” mai participa partial si greaca.

Unii lingvisti au sustinut, fara prea mult temei, ca trasaturile acestea au aparut independent, in fiecare limba. Cei mai multi insa sunt de acord ca ele provin dintr-un substrat balcanic comun. Desi nu intelegem mare lucru din aceste limbi, pentru ca difera vocabularul, totusi, structura, scheletul lor fundamental, care este mult mai stabil decat cuvintele care adesea vin si pleaca, este asemanator.

Iar aceste lucruri nu se imprumuta, ci se mostenesc. Asta inseamna ca bulgara s-a format pe un substrat asemanator cu romana. Aceasta limba slava sudica, ce difera de celelalte grupe de limbi slave, va fi purtatoarea unei intregi culturi ecleziastice, care va duce si la raspandirea alfabetului chirilic, impreuna cu slavona bisericeasca. Dar cine sa se mai intrebe care este originea reala a alfabetului chirilic, creat pe teritoriul dacic? El are, desigur, la baza, alfabetul grec. Insa bulgarii in nici un caz nu-si vor pune problema de unde au luat Chiril si Metodiu unele semne care nu exista in alfabetul grec si pentru care specialistii nu au gasit o origine.

Noi am luat tot de la toata lumea si nimeni nu a imprumutat nimic de la noi – pare sa fie postulatul preferat al oamenilor de stiinta din domeniul lingvistic. Iar daca e vorba de slava, cu atat mai mult. Exista, totusi, cercetatori straini, precum Giuliano Bonfante sau Mario Enrietti, care sustin ca slava a devenit slava numai in urma contactului cu protoromana, cand si-a conturat principalele caracteristici.

Dar vorbind strict de bulgara, putem spune ca aceasta este un fel de sora cu romana, poate sa-i zicem sora vitrega, caci cele doua surori au un parinte diferit si nu mai seamana la chip. Aici, in aceste trasaturi de limba, precum postpunerea articolului hotarat, formarea viitorului si a perfectului, evitarea infinitivului si altele, in spiritul limbii pe care lingvistii bulgari nu-l cerceteaza, iar cei romani nici atat, se ascund dacii din sudul Dunarii, abandonati de istorie, cu limba lor cu tot.

Imperiul vlaho-bulgar

Au venit apoi vremuri tulburi, in care nu stim ce s-a intamplat cu urmasii dacilor de la sud de Dunare. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, nu a mai ramas nimic din neamul lor. Cand slavii au impanzit Peninsula Balcanica, dupa secolul al VI-lea, au asimiliat ce a mai ramas din urmele tracice, care fusesera expuse romanizarii. De fapt, ce au gasit slavii in actuala Bulgarie? Intre Dunare si Balcani, o populatie de sorginte dacica, ce vorbea ori vechea limba a dacilor, daca romanizarea nu apucase sa se produca, ori o protoromana. Cu alte cuvinte, bulgara este o limba slava cu substrat traco-dacic sau chiar stravechi romanesc. Cu populatia s-a intamplat la fel: slavii nu au exterminat populatia locala. Asa incat actuala etnie a bulgarilor trebuie sa aiba o componenta genetica foarte asemanatoare cu cea de la nordul Dunarii.

Dar ce s-a intamplat mai departe? Cand s-a pierdut, cel putin in memoria colectiva, legatura dintre nordul si sudul Dunarii? Probabil ca niciodata. Chiar daca dacii dispar din istorie, apar vlahii, urmasii acestora, al caror nume poate sa fi insemnat chiar “lupii”. Ei sunt cei care, in numeroase randuri, vor scrie istoria Balcanilor.

Si tot ei sunt cei carora li se va refuza, pana astazi, dreptul la istorie. Si nu este vorba doar de comunitatile compacte de vlasi sau vlahi (aromani, meglenoromani sau istroromani), ci de mase mari ce impanzeau peninsula Balcanica si o parte a Europei Centrale, despre care nimeni nu vorbeste. Ei sunt urmasii dacilor, ai dacilor liberi, ai dacilor din provinciile nord si sud-dunarene, ai dacilor bejeniti, plecati spre apus, dar si spre rasarit, cand urgia romana s-a abatut asupra tarii lor. Ei sunt oierii ce au impanzit Europa cu turmele lor, care au dat atatea nume romanesti muntilor si catunelor prin care si-au gasit adapost.

Acesti vlahi, firi aprige si neinfricate, au scris pagini din istoria Bulgariei. In iarna anilor 1185-1186, birurile Imperiului Bizantin devenisera atat de grele, incat vlahii, impreuna cu bulgarii, s-au rasculat. A luat nastere Imperiul romano-bulgar sau Taratul vlaho-bulgar, cunoscut in istoriografia moderna sub numele de Al II-lea Tarat Bulgar. Intemeietorii acestui tarat au fost trei frati de origine vlaha, din dinastia Asanestilor: Petru, Asan si Ionita Caloian. Toate sursele medievale sustin ca cei trei frati erau de neam vlah. Cu toate acestea, istoricii bulgari nu accepta originea lor vlaha si sustin ca erau bulgari, afirmand ca prin “vlahi”, sursele medievale intelegeau “bulgari”.

Ei insisi s-au autointitulat “imparati ai vlahilor si bulgarilor”. Capitala taratului a fost la Veliko Tarnovo, splendid oras medieval, ce si astazi pastreaza parfumul vremurilor trecute. Dinastia Asanestilor a stralucit timp de un secol si si-a impus dominatia in Balcani, luptand impotriva bizantinilor, a ungurilor si a cruciatilor. S-a stins dupa marea invazie tatara din 1241, dar imperiul a mai dainuit o vreme, destramandu-se spre sfarsitul secolului al XIV-lea, in mai multe state feudale, cucerite apoi de otomani. Bulgarii si-au sters din istorie numele de “vlah”, refuzand sa accepte ca aceasta perioada de maxima glorie, libertate si stralucire ni s-a datorat in mare masura noua, romanilor.

O istorie pierduta

Cat de mult este a noastra lumea tracilor? Poate cea a tracilor de dincolo de Balcani nu este a noastra decat in parte. Dar cea a dacilor dintre Dunare si Balcani este a noastra intru totul. Vremurile ne-au inlaturat-o din istorie si cine stie daca o va mai revendica cineva in manuale sau in constiinta urmasilor nostri. Bulgaria ramane tara de dincolo de Dunare, cu oamenii sai, cu istoria sa, in care regimul trecut nu a vrut sa se amestece, pentru a pastra buna vecinatate. Dunarea a devenit granita prin chiar mijlocul sufletului dac, involburata de un spirit slav potrivnic, ce refuza sa-si recunoasca substratul dacic sau romanesc, precum si stralucirea geniului vlah, fara de care Bulgaria nu ar fi avut istoria pe care o are. Ce avem totusi de invatat de la bulgari: sa pretuim ceea ce avem. Ei o fac. Noi, nu.

articol de Aurora Petan

 Consiliul Europei a hotarat ca Rusia sa NU restituie tezaurul Romaniei

sursa: deveghepatriei

Amendamentul 10 privind restituirea tezaurului românesc de către Rusia a fost respins marți în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Amendamentul, elaborat de parlamentarii români Viorel Badea şi Tudor Panţâru, a fost susţinut de 3 trei parlamentari moldoveni, Liliana Palihovici, Valeriu Ghileţchi şi Ana Guţu, scrie NewsIn.
“Restituirea tezaurului românesc poate începe cu transferarea către Banca Naţională a României, a unui lot de lingouri şi monede de aur, de 93,4 tone”, se arată în amendament.
Tezaurul României, evacuat în Rusia în timpul Primului Război Mondial, includea, pe lângă multe obiecte de patromoniu, 91,2 tone de aur, nerecuperate până acum, şi care sunt evaluate în prezent la 3,2 miliarde de euro. Din această cantitate, circa 90% erau monede de aur, iar 10% aur fin, sub formă de lingouri.
Toate acestea au fost transportate în Rusia Ţaristă cu scopul de a le proteja de armata germană, care ocupase o parte însemnată a României.
După Revoluţia bolşevică din Octombrie 1917, puterea sovietică a sechestrat tezaurul și a refuzat restituirea integrală a acestuia. Cea mai mare parte a rămas la Moscova, iar acest fapt rămâne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre Românie şi Rusia.
“După ce am fost numit Guvernator şi am vizitat Tezaurul, fostul Guvernator a intrat în birou, a încuiat uşa, ceea ce m-a şi speriat puţin, a deschis seiful personal şi a scos un dosar mai învechit. Era dosarul Tezaurului”, a povestit Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, în cadrul Forumului “România Jună”.
“În 1922 s-a întocmit acest dosar cu documentele originale, acordul dintre Guvernul nostru şi cel ţarist. Vreau să vă spun că, din 1922, se predă din mână în mână de la Guvernator la Guvernatorul următor, fiind un jurământ că BNR nu va renunţa niciodată la Tezaur. Să vă aşteptaţi ca, atunci când vi se va preda ştafeta, să primţi şi responsabilităţi”, a spus Mugur Isărescu.
Tezaurul României a fost trimis în Rusia în timpul Primului Război Mondial, cu scopul de a fi adăpostite de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră o parte însemnată a României, şi nu a mai fost niciodată returnat în întregime. El includea tezaurul Băncii Naţionale a României, valori aparţinând unor diverse bănci româneşti private, societăţi comerciale, persoane particulare, colecţii de artă, bijuterii, arhive.

"Povestea sovietelor".

Un film zguduitor [VIDEO]

http://bestbigdeal.com/index.php/un-film-zguduitor-video

Filmul se numeste "Povestea sovietelor". Priviti si va ingroziti pentru ca DOAR CEEA CE NU A MAI FOST POATE NU VA FI, DAR CEEA CE A MAI FOST, TOT VA MAI FI!
Toate teoriile eugenice atat de propagate astazi sub diverse denumiri (euthanasie, controlul populatiei, planificare familiala, etc.) vor conduce la ceea ce veti vedea in acest film.

PERICOL: Siturile de la Turdas si Tartaria ar putea fi aproape distruse

sursa:http://adevaruldespredaci.ro/pericol-siturile-de-la-turdas-si-tartaria-ar-putea-fi-aproape-distruse/

Oct 3, 2012

0
inShare

Daca v-ati fi asteptat ca politica, sistematica si accentuata, de distrugere a istoriei noastre sa se fi sfarsit, noi va spunem ca va inselati. Abia ce incepuseram si noi, alaturi de multi romani, sa ne bucuram de noile descoperiri ale arheologilor, pe care le-am semnalat pe site-ul nostru asa cum au facut-o zeci de alte site-uri, televiziuni si ziare, cand vestile rele au inceput sa soseasca.
Concret, o parte din siturile cu o vechime milenara, unele dintre ele fiind printre cele mai vechi vestigii ale locuirii umane sedentare din Europa si in lume urmeaza sa fie distruse. Da, DISTRUSE, iar asta se va face cu acceptul si cunostinta arheologilor de acolo, a celor din ministerul Culturii si a altor persoane ce ar fi putut impiedica aceasta crima asupra insasi identitatii noastre nationale.
Va redam mai jos un articol al celor din grupul Romania Vie, cu privire la aceasta problema:
“Turdas, Sibot, Tartaria sunt doar cateva din localitatile pe unde, deloc intamplator, a fost stabilit traseul autostrazii Sibiu-Nadlac (A1). Situri arheologice, unele cunoscute de peste 150 de ani, cu asezari stravechi de o importanta colosala, din neolitic pana la epoca romana, vor fi ingropate definitiv sub asfalt si beton.
Peste cateva saptamani se va vedea numai in poze ce a fost odata acolo. Arheologii se grabesc sa fuga din calea “progresului” si dau fara sa clipeasca avizele de descarcare arheologica. Este incredibil sa-l auzi pe directorul Muzeului Brukenthal, Sabin Luca, cel care s-a ocupat de multe din siturile respective, spunand ca nu e cazul sa se devieze autostrada si nici macar sa se intarzie lucrarile. Muzeele si-au luat material cat sa-si umple camarile si nu mai conteaza ce se intampla cu cele mai vechi si mai mari asezari descoperite in sud-estul Europei.
Locurile unde a aparut prima data scrisul in lume se vor “conserva” definitiv in fundatia noii autostrazi. Se stia ca valea Muresului a fost locuita neintrerupt din neoliticul timpuriu si fix pe acolo trebuia sa treaca autostrada, nici un metru mai pe-alaturi. De situl neolitic de la Turdas se stia din 1850, dar autostrada nu si-a gasit loc decat prin cei cativa zeci de metri dintre DN7, calea ferata si Mures. Dupa ce am citit in ziar despre noua descoperire am fost sa vedem cu ochii nostri, dar deja era prea tarziu, fusese turnat chiar si asfaltul in unele locuri. La Sibot, asezarea romana este taiata in doua de DN7, nu se putea sa nu se stie ca e acolo, dar autostrada vine sa o ingroape pe toata lungimea. Culmea e ca A1 merge paralel cu DN7 pana exact in locul unde e situl arheologic, acolo traverseaza drumul national, rade istoria, trece peste raul Cugir si dupa numai 400m se intoarce la sud de DN7.
O fi prostie, rea-vointa, nepasare, interese ascunse, nu stim, cert e ca trebuie construite doua pasaje inutile pentru ca A1 sa se incalece de doua ori cu DN7, pe o distanta de numai 400m, doar pentru ca sa treaca si peste situl arheologic. Credem ca acest caz arata cel mai bine “respectul” de care se bucura istoria acestei tari. In unele cazuri, o deviere de 10-20 de metri ar fi fost de ajuns ca sa se evite distrugerea unor importante situri, dar Ministerul Culturii si muzeele care coordoneaza santierele arheologice se pare ca raspund, ca si in alte cazuri (vezi Rosia Montana), doar la comenzi politice si/sau spagi consistente. Dupa 20 de ani de batut pasul pe loc, se contruieste cu o graba suspecta o autostrada care trece exact prin locurile unde s-a dezvoltat cea mai veche civilizatie din partea asta de lume.”

De ce se tace?

Ne intrebam, mai mult decat pertinent, unde sunt acum acele voci ale “deontologilor” care ne acuzau pe noi ca, prin negarea romanizarii, am contribuit la distrugerea identitatii nationale? De ce tac istoricii neamului cand, in curand, se va turna asfalt peste locurile in care s-a scris poate pentru prima oara in istoria omenirii si peste asezari datate din neolitic,vechi de 6.000-7.000 de ani?
Gata, descarcarea arheologica s-a incheiat la Turdas, sit care se intinde pe 100 de hectare? De unde aceasta graba suspecta de a termina acel tronson pana in noiembrie? De ce nu au fost lasati romanii, opinia publica, presa, organizatiile sa aiba acces acolo, sa vada aceste vestigii, sa ia contact cu istoria nationala? De ce totul se astupa la doar o luna de la anuntarea acestor descoperiri? De ce publicatiile de profil care, de altfel, ii citeaza atat de des pe “deontologii” care arunca cu pietre in “dacomani” si care reproduc orice mizerie de articol in care dacii sunt niste barbari necivilizati, acum tac?
Militam pentru protejarea tuturor vestigiilor de pe teritoriul Romaniei, indiferent ca sunt dacice, romane, medievale romanesti sau medievale turcesti, unguresti etc. Nu noi reprezentam un pericol, stimati domni istorici si stimati reprezentanti ai autoritatilor, doar pentru ca negam romanizarea, ci voi, cei ce acceptati bataia de joc si ascunderea intentionata a trecutului prin distrugerea vestigiilor.
De ce nu luati exemplul vecinilor bulgari, de pilda, care protejeaza orice vestigiu si sunt disperati sa gaseasca o conexiune a lor, istorica, cu poporul trac? Iar noi, cei ce traim pe un pamant atat de bogat in ceea ce priveste mostenirea materiala a proto-istoriei si istoriei distrugem intentionat totul…Asa cum au sesizat si cei de la Romania Vie, despre existanta multor situri in zona se stia de decenii intregi.
Prin urmare, cum au fost date avizele de constructie a acelui tronson stiindu-se de faptul ca siturile in cauza se afla in calea lucrarilor? Si oare anul 2012 nu ne ofera tehnologia si cunostintele ingineresti necesare pentru a fi identificat niste solutii tehnice in urma carora siturile sa fi fost ocolite? Altii construiesc aeroporturi pe mare, tuneluri sau poduri de zeci de kilometri, iar noi nu putem proteja si ocoli cateva hectare cu vestigii vechi de mii de ani? Asta este clar rea-intentie, este o actiune indreptata impotriva poporului roman, a istoriei sale. Timp de 20 de ani nu s-a putut construti acel tronson de autostrada, iar acum se doreste, cu orice pret, finalizarea sa in cateva luni…

Cum se “sucesc” arheologii

Potrivit domnului Sabin Luca, seful santierului arheologic de la Turdas, intr-o declaratie facuta in aceasta vara, “aşezarea de la Turdaş a fost un centru regional de producţie şi distribuţie a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare şi obiecte din ceramică, de la vase, în stilul Turdaşului, unic în Europa, până la statuete antropomorfe, zoomorfe, şi “statuete pe tron”, care exemplifică regalitatea şi care au mai fost găsite doar în două – trei situri din Europa”.

Turdas – traseul autostrazii prin situl arheologic pe harta Google

Potrivit lui Luca, aşezările neolitice descoperite aici erau suspendate, la şase-opt metri înălţime, datorită inundaţii, localnicii dovedind cunoştinţe inginereşti şi datorită sistemului de fortificaţii care a rezistat calamităţilor. De asemenea, s-a putut dovedi existenţa în acea perioadă a “metalurgiei cuprului, lucru ce toată lumea bănuia până acum”. Tot domnul Luca mai afirma, cu doar cateva saptamani in urma, ca “până acum s-a cercetat un eşantion ceramic de doi-trei la sută şi s-a cercetat cam trei-patru la sută din oase. La cea mai mare cercetare din Europa nu poţi să estimezi nimic, decât că la final vom raporta cel mai mare eşantion ceramic cercetat în Europa, cel mai mare eşantion osteologic cercetat în Europa, cel mai mare, pentru că ăsta a fost norocul nostru”.
Prin urmare, de la cei 2-5% de material arheologic cercetat pana acum cateva saptamani, s-ar putea, poate, concluziona ca unele lucruri ar necesita revenire pe teren la un moment dat? Si la ce se va mai reveni? Ce mai conteaza ca rapoartele arheologice vor fi publicate peste 4-5 ani, din moment ce asfaltul se va turna in saptamanile ce vor urma?
Daca lucrurile stau asa precum au fost descrise de arheologi in urma cu cateva saptamani, oare acest sit, de pilda, nu ar fi trebuit conservat in intregimea sa, ingradit, protejat, inclus in circuitul turistic, lasat mostenire si altor expeditii arheologice ale generatiilor ce vin? Cu totii avem nevoie de autostrazi, dar nu cu orice pret. Sau cel putin nu cu pretul mostenirii noastre adunate in mii de ani, de toti cei ce-ai vietuit inainte de noi. Daca noi, cei de astazi, continuam in acest ritm, ce le lasam celor ce vin? Probabil doar fotografii ale vestigiilor care, nedistruse de timp in mii de ani, au fost distruse de cativa oameni, dar indarjiti in “munca” lor….

Petitie catre Ministerul Culturii

Reprezentantii grupului de actiune Romania Vie au inaintat, pe data de 18 septembrie 2012, Ministerului Culturii: urmatorul document, cu scopul de asesiza neregulile care au loc, in prezent, in zona amintita. Reproducem textul mai jos:
Noi, cei din Romania Vie, am constatat o distrugere sistematica a unor foarte importante situri arheologice neolitice si romane pe traseul autostrazii A1, pe sectiunea dintre Sibiu si Orastie, drept pentru care acum circa o saptamana am adresat urmatoarea petitie Ministerului Culturii si Patrimoniului National, unde speram sa obtinem si o audienta la ministrul Puiu Hasotti:
GRUPUL INFORMAL DE GANDIRE SI DE ACTIUNE

ROMANIA VIE

Catre Ministerul Culturii si Patrimoniului National al Romaniei
In atentia domnului Ministru al Cuturii si Patrimoniului National, Puiu Hasotti STIMATE DOMNULE MINISTRU, Noi, Grupul informal de gandire si de actiune ROMANIA VIE, fondat de un grup de protestatari din Bucuresti, Piata Universitatii-zona Arhitectura, prin av. Alexandru Surcel, (…), va atragem atentia asupra situatiei create prin afectarea sitului arheologic de la Turdas, judetul Hunedoara, de catre lucrarile la Autostrada A1 si protestam fata de graba cu care s-a efectuat descarcarea arheologica si constructia autostrazii pana la turnarea asfaltului (in mod suspect, numai in acel tronson, pe toata distanta dintre Sibiu si Orastie). Consideram ca descarcarea arheologica recent acordata de autoritati, dupa sapaturile efectuate de Muzeul National „Bruckenthal” din Sibiu, este si ilegala. Va reamintim ca situl arheologic de la Turdas consta in asezarea eponima a culturii Turdas, una din cele mai importante civilizatii neolitice, asezare care reprezinta unul din cele mai vechi orase din Europa si locul unde, incepand din 1875, baroneasa Szofia Torma a identificat primele inscriptii apartinand acelei scrieri arhaice „danubiene”, la vremea respectiva considerata de influenta summeriana, dar care azi stim ca este cu 1500-2000 de ani mai veche decat primele scrieri din Mesopotomia, constituind astfel cea mai veche forma de scriere cunoscuta in prezent oriunde pe planeta. Ca reputat arheolog suntem convinsi ca stiti foarte bine aceste lucruri.Tragem de asemenea un semnal de alarma fata de siturile arheologice de la Tartaria, un alt loc celebru pentru inscriptiile sale arhaice, Cristian de Sibiu, unde s-a gasit poate cea mai veche asezare neolitica de pe teritoriul tarii noastre, si Sipot, unde autostrada este programata sa treaca chiar peste un sit roman important, aflat inca in cercetare si pe care l-am vizitat, desi acesta ar putea fi usor evitat printr-o mica modificare a traseului A1 sau prin construirea unui viaduct.
 

Prin urmare, va solicitam respectuos, dar ferm, sa luati masurile care se impun in vederea anularii oricarui certificat de descarcare arheologica privind orice portiune din tell-ul neolitic de la Turdas si din celelalte situri mentionate, sa solicitati Guvernului din care faceti parte initierea demersurilor necesare devierii traseului Autostrazii A1 in afara zonei de interes arheologic sau a construirii unor viaducte pe deasupra siturilor arheologice si a restaurarii imediate a vestigiilor deja afectate de lucrarile de constructie in curs.
De asemenea, va rugam sa initiati un proiect de punere in valoare corespunzatoare a ramasitelor orasului preistoric de la Turdas si sa incepeti demersurile necesare declararii acestuia si a celor de la Tartaria si Cristian, ca si a altor situri neolitice si eneolitice de prima importanta din Romania ca si patrimoniu UNESCO. Nu trebuie sa uitam ca teritoriul Romaniei a facut parte din acea Old Europe (Danube) Civilization, ce a cuprins intreg Sud-Estul European si o mare parte din Europa Centrala, careia ii datoram, pe langa cea sau cele mai vechi forme de scriere cunoscute la momentul actual, primele orase sistematizate de pe continent, unele din cele mai vechi temple monumentale si o arta ceramica de o eleganta ce nu-si mai gaseste rival contemporan decat cel mult in neoliticul chinez.
Depunem alaturat materiale fotografice efectuate la fata locului. De asemenea, va solicitam acordarea unei audiente pentru discutarea intregii situatii.
Va multumim anticipat pentru atentia acordata! Data: 18 septembrie 2012

un articol de Valentin Roman (foto si video Grupul Romania Vie, 

Romansii din Elvetia, fratii nostri din Alpi

sursa: FormulaAs

Oct 1, 2012

0
inShare

Sunt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie, “romansi”: oamenii liberi ai muntilor, de alt neam decat vorbitorii de limba germana si italiana care ii inconjoara din toate partile. Candva, tara lor, asezata la aproape 4000 de metri inaltime, se numea Retia. Azi se numeste Engadin si se afla in cantonul elvetian Grison.
Cu toate ca limba lor a fost recunoscuta abia in 1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a patra limba nationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe actualul teritoriu elvetian (germana, franceza si italiana fiind limbi de imprumut, aduse de peste munti).
Nu de mult, romansii si-au sarbatorit, ca si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca sunt, tot ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reti, Nicolae Iorga le spunea “frati mai mici” ai romanilor. In studiul sau “Paralelisme romano-helvetice”, marele istoric ii socotea inruditi cu traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care au mostenit un fond de cuvinte prezente si in limba noastra.
Iorga afirma ca e cel dintai roman care a ajuns pe inaltimile Alpilor, intre romansi. “Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasa la dansii, sa le vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastra si sa se uite in ochii aceia negri, destepti, care lumineaza fata rotunda sub parul des si darz”, marturisindu-si regretul ca nu le poate infatisa romanilor “si vederi din satele lor si nu le pot aduce inainte figurile asa de asemanatoare cu ale oamenilor nostri.”
Intr-o conferinta rostita la Radio, Iorga vorbea chiar despre “o singura unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic si mergea pana la Marea Neagra… Intre noi (romanii), care ne intindem pe amandoua malurile Tisei (…) si intre ceea ce au ramas ei (romansii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singura panza de rasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand elemente sufletesti dominante ale marelui popor iesit din vechea rasa ilirico-traca si din Roma strabuna…”
Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul unui nou secol, decat sa porneasca intr-acolo, incercand sa vada ce-a mai ramas astazi din “fratii” nostri indepartati? Sa le priveasca chipurile, sa le asculte limba, sa se intrebe daca povestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar vanare de vant.
Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici, mi-am dat seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparat dovezi, nu sunt specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce pot spune e ca acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre taranii aceia crescatori de vaci si de oi, acolo m-am simtit cu adevarat Acasa.

Istorie si fan

Pashun Craista (Creasta Pasunilor). Un satuc de vreo opt case, catarat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastra, pereti de stanci acoperiti de zapezi vesnice. In fata, peste o vale colosala, alti munti drepti, nemiscati, unul in spatele celuilalt, umpland cu semetia lor bolta albastra. Engadin, tara romansilor si a padurilor nesfarsite.
Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a binete. Doi tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiecteaza pe muntii din spate. Oprim masina si ne intoarcem mirati. Dupa atatea zile de mers prin Elvetia, e prima oara cand intalnim oameni care ne saluta cu bucurie. Un tata si un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre stanci. Gospodari, stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, un adevarat Fat-Frumos.
Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeste bine frantuzeste – lucru cam rar intalnit in tinuturile astea – si-mi spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romansi “vechi de cinci generatii”, doar ca numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crapate de munca. Pe haine are urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase a fan. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neaparat mai departe.
Pierderea limbii si a obiceiurilor stramosilor a inceput inca din vremuri medievale. Raul a urcat spre romansi dinspre vai. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romansii au urcat tot mai sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemtii din nord. I-au prins ca intr-o menghina. Vreni e mandru ca e romans. Cand vorbeste despre asta, isi pune palma pe inima.
A facut “scoala de tarani” in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce stie. Pe urma s-a intors in satucul lui drag. Desi e frumos ca un print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la oras si chiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai departe in satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la fiecare revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de atata munca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai stralucitoare stele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea sa ramana pana la moarte. In Pashun Craista. Creasta pasunilor.
Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand cei doi rad intre ei, hatri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi, intrebandu-se ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea. La inceput, cei doi nu-si dau seama ca eu pricep cam tot ce vorbesc.
Inteleg o gramada de cuvinte: “plug”, “mos”, “casa”, “munt”, “ram”, “muma”, “frar”, “sour”, “scolar”, “corp”, “alb”, “eu sun”, “el fa”, dar inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, o anumita muzica a graiului, atat de asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai nevoie de cuvinte, parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din inclinarea trupului, din privirile ce insotesc mereu fiecare exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pe care ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca nu vorbesc cu cuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul.

In fata portii

Valchava (Valceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibarit intr-o vale larga, din care pornesc pretutindeni nenumarate fire de drum. E sambata dupa amiaza si romansii ies in fata casoaielor vechi, cu fatade pictate si flori rosii revarsate peste feresti. Se odihnesc, isi trag sufletul dupa o zi de munca. O tihna blanda, aurie, invaluie asezarea. Oamenii sed pe niste bancute vechi, innegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase.
Aceleasi bancute unde au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot neamul. Sporovaiesc intre ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi dau seama ca principalele lor discutii sunt legate de turme, de stani, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu te duca gandul la pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheade aruncate strainilor, aceleasi salutari sugubete strigate vecinului de pe bancuta de-alaturi, aceleasi taifasuri in care pun “tara la cale”, aceeasi pace contemplativa care-i cuprinde uneori pe toti, cand se uita la munti. Bancuta din fata casei e nelipsita in tot Engadinul.
Multe din ele au o scobitura facuta in zid, dinadins pentru a baga acolo o banca de lemn. Din stravechime, locului i se zice “vamporta” (in fata portii), locul unde romansii stau sa vorbeasca sau sa priveasca lumea. Pentru romansi, vecinatatea e mai presus de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-au pastrat traditiile si limba. Prin vecinatate. Prin sate trainice si unite. Oamenii se inteleg, se ajuta, se viziteaza des, fara a-si anunta sosirea dinainte, intra nestingheriti unul in casa altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice. “Un bun vashin vala pu co un paraint”, “un bun vecin valoreaza mai mult decat o ruda”, spune un vechi proverb romans, laudand milenara vecinatate omeneasca, pierduta prin alte parti.

Casa focului

Ma-ndrept spre o batrana care sade pe banca, la poarta, si-i spun fara ocolisuri ca-mi place casa ei inundata de flori. “Casa e bela”, ii zic. Batrana ma iscodeste pe sub sprancene. Apoi imi zambeste. Imi multumeste, putin rusinata, pentru vorbele mele. Si, la fel de brusc… ma pofteste in casa! Deschide larg usa marii bolti sapate in piatra – atat de asemanatoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal.
Strabatem un culoar caruia-i zice “suler” – coridorul prin care intra in casa carutele si animalele -, apoi cotim spre o odaie magica: casa focului (casa da fo), bucataria, “vatra” gospodariei, locul unde focul nu se stinge niciodata. Odaia tihnei si a povestilor batranesti. Chiar deasupra ferestrei, sunt doua “sgraffito”, doua picturi stravechi: un Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran, alaturi de un dragon, de un diavol: dracesc si sfant, paganism si crestinism, cele doua dimensiuni ale vietii romansilor.
Asemeni noua, acesti reti romanizati au fost crestinati cu mare greutate si foarte tarziu, abia prin secolul al Vii-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile credinte populare precrestine, traind – mai ales batranii – inca in plina magie. Ei se incred si acum in povesti cu zane, strigoi, vrajitoare si lupi ce vorbesc cu glas omenesc, in istorii pastoresti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse in munti, pe care trebuie sa le privesti cu teama sau cu evlavie.
Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al clopotelor pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi si vite, sunt agatate peste tot, pe peretii din barne. La romansi, talangile batrane nu se arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodarie romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de clopote. Aproape toate traditiile romanse – nuntile, urcarea si coborarea turmelor din munti, Chalandamarz (calendele lui Martie, cand feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna si spiritele rele), Bauania (tragerea la sorti a ursitului), Tscheiver (jocul cu masti) – sunt insotite de dangatul prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul traditiei, “Fuienetta”, vatra in care focul nu se stinge niciodata.

Romanca din Scuol

Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ tinut romans, in ce priveste limba si traditiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rand nume de munti, de piscuri, de vai sau de ape, realizand un curs de “Toponimie retoromana” la Universitatea din Bucuresti. Ii inteleg incantarea. E mai mare dragul sa-i auzi pe oameni vorbind o limba atat de asemanatoare cu a noastra: “ce faci?”, “dorm bain?” (ai dormit bine?), “buna saira”, “bun di”, “buna not”… Lumea e vesela, gata de vorba, ti se da buna ziua, chiar daca trecatorul habar nu are cine esti.
Daca multumesti cuiva, ti se raspunde “cun plachere” (“cu placere”), intocmai ca in romana. Prin magazine, te poti pomeni ca nu-ti sunt primiti “euro-ii”, de parca vanzatorul n-ar fi vazut in viata lui astfel de bani. In general, oamenii au o antipatie fatisa fata de mititelele bancnote ale vecinilor. Si tot in general, oamenii nici nu vor sa auda de Uniunea Europeana…
Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din… Romania. O adevarata celebritate locala. Aproape nu exista om in Scuol care sa n-o cunoasca, care sa n-aiba incredere deplina in ea. Toti stiu, macar din auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e casatorita cu un barbat romans si traieste de paisprezece ani in Elvetia.
Este – dupa stirea ei – singura romanca din Engadin. A invatat limba in doar doua luni. Fara dictionare, numai prin discutii cu oamenii. Ne da dreptate ca-i foarte asemanatoare cu romana. De altfel, “si oamenii de aici parca sunt la fel”, spune ea. “La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin, despre romansi.
Ma pregatisem pentru o Elvetie rece, “ca ceasul”. Nu mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt de fapt cu totul “altceva”: mai sentimentali, mai calzi, dar totodata si aprigi, dintr-o bucata. Trebuie doar sa le dai importanta pe care-o merita, sa-i mangai, sa-i asculti, sa le vorbesti pe limba lor. Si sa-i vedeti ce cantareti sunt!… Ce dansatori!… Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca asculti corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu stiu cum, dar inca de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce ma ducea mereu cu gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de usor am putut sa ma adaptez. Ca sa le cad la inima n-a trebuit sa fac nimic altceva decat sa fiu eu insami.”

“Noi si voi suntem frati!”

Mihaela e nespus de incantata ca s-a intalnit cu romani. Nici nu sta pe ganduri sa ne pofteasca la ea acasa, unde sotul sau, Plasch Demonti – anuntat prin telefon – ne asteapta cu masa. Mihaela locuieste in Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevarata cetate de case albe, avand in mijloc o piata si o biserica.
Aici a trait ca un pustnic, studiind folclorul si limba neamului sau, mai intai intr-o moara veche, apoi in turnul unei biserici parasite, marele scriitor si luptator romans pentru neatarnare, Peider Lansel, primul traducator al baladei noastre “Miorita”, autor al celebrului dicton “Nici italieni, nici germani, romansi vrem sa ramanem!”, lozinca devenita apoi adevarat imn, “torta culturii retice”, cum s-a spus.
Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin tara, nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare de Carpati, un roman si un romans se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste umarul celuilalt. Plasch (trad. “Placut”) are ceva din mandria gospodarului roman care te “omeneste” acasa la el. In aceste clipe, parca nici nu mai traieste pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai.
Ne indeamna “sa mai servim”, mereu ne intreaba daca avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Si vorbim, mereu vorbim. Cu cele cateva cuvinte romanesti pe care le stie, aproape ca nu mai am nevoie de traducator. A fost si el in Romania, in muntii Fagarasului, pe la Curtea de Arges, si acolo a impartasit deplin credinta sotiei sale: “Noi si voi suntem frati!”. Asa zice, si-mi strange atat de tare palma in pumnul sau ca barosul, ca-mi dau lacrimile.
Plasch e mandru ca e romans. Doar il cheama Demonti (“al muntelui”), “om liber al muntilor”, cum ii place sa-si spuna. Abia asteapta sa treaca cele trei zile pana cand va urca in Alpi, unde va ramane vreme de trei saptamani. “Uite acolo!”, zice, si-mi arata un punct indepartat, intre crestele albe -, singur intr-o cabanuta pastoreasca din pustietati neumblate. Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca. Nu poate trai fara munti. Fara munti, spune el, “ar muri pe picioare”.
Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romansi “foarte vechi”, al caror neam se pierde in negura vremurilor: Stupan Niculin si Giacumina. Sot si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii vad intrand sontac, tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare, abia atunci imi spun ca, intr-adevar, acestea trebuie sa fie chipurile mult laudate de Iorga. Sunt duiosi batranii acestia, cand se aseaza tacticos la masa, putin nedumeriti, nepricepand prea bine ce vrem de la dansii.
El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi, ajungand cu turmele tocmai pana in Elvetia franceza. Desi e unul din cei mai bogati oameni ai Sentului, el se poarta mai departe in sfeterul de lana si pantalonii de costum nitel ponositi, tare modest cu vecinii, iar gandul ii sta tot la stanele din munti si la oile care acum, din pacate, sunt din ce in ce mai putine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a maritat cu romansi, le-a invatat sa fie mandre ca-s romanse. Niculin si Giacumina se iubesc si acum. Se tin mereu de mana pe sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc.
Iar eu stiu ce sa-i intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus oricarui cioban de-al nostru din Carpati. Da, inca mai exista transhumanta in Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara prin mai si se intorc in noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urca mai intai singuri, pana pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina in fata unei pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e “a Maicii” – Mama Dona, Fecioara Maria – si-n fata careia staruie indelung in rugaciune, acoperind-o cu sarutari. Pastorii au credinta ca daca nu saruta aceasta stanca, atunci nu vor avea noroc la pasunat si le va merge rau intreg anul. Si Niculin s-a inchinat la piatra Mamei Dona.
A fost urcat pe brate pana acolo, in varful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins si el cu buzele piatra binecuvantata si a plans. S-a rugat la munti, la paduri, la cerul “clar” al Alpilor, caci in toate acestea se afla ascuns Dumnezeu. “Dumnezeu nu e o persoana. Dumnezeu e natura insasi”, zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin rugaciune, zice. Numai prin rugaciune.
Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla era viata satului altadata, cat de curati si credinciosi erau oamenii. Unele episoade le-au trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost povestite de parinti, de bunici. Mihaela imi traduce fascinata. Nu aflase despre toate acestea pana atunci. Batrana Giacumina reinvie vorbind un sat izolat in munti, care altadata n-avea nevoie de nimic din afara.
Vremuri in care painea si panza se faceau in casa, cu razboaie de tesut si roti de tors, de catre femei stranse intr-o “adunare” (sezatoare), unde se spuneau cele mai frumoase povesti. In capul satului exista si azi un loc numit “El Fourn”, acolo se afla odinioara marele cuptor de paine al satului. In timpul liber, in noptile lungi de iarna, Niculin scrie poezii. Poezii nascute din traditiile satului, din marea dragoste ce i-o poarta Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu ochii lui pe ultima vrajitoare (“stria”) din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci.
Isi aminteste cum au adus-o oamenii in piata satului, imbracata in zdrentele unui strai barbatesc de pastor, cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand a recunoscut ca ea a facut toate blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau multe, maestre in ale descantecului. Un platou inalt, undeva spre Ardez, se numeste si azi “Cuptorul Vrajitoarelor”. In acel loc, oamenii vedeau aparand urme de picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni care sa lase aceste urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munti. Ii momeau cu ispite femeiesti, preschimbandu-se in fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau capitele de fan ori le rasturnau carutele dupa o zi istovitoare de munca.
Mihaela traduce, iar eu ma infior: cum as putea sa nu ma gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu care facusem atatea reportaje prin Carpati? Chiar felul de a povesti e acelasi. Bineinteles, Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a intamplat. Omul statea cu vita pe pajiste si deodata s-a desfacut lantul de la gatul animalului, tras parca de-o putere nevazuta.
Ciobanul i-l lega la loc, strans. Lantul iarasi cadea la pamant. De nenumarate ori. Pe urma, cand ducea vita la apa, lantul se ridica de jos si se prindea singur de gatul ei. N-o lasa sa bea apa. Singur se ridica! Singur! O vrajitoare ii facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, insa omul era gospodar serios, respectat. Nu putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui…

Epilog cu Carpati

Iorga a vizitat Engadinul in anul 1937. Astazi, dupa aproape sapte decenii, reporterul are sansa de-a cunoaste, in acelasi loc, un alt mare istoric, de data aceasta elvetian: pr. dr. Martin Bundi, fost presedinte al Consiliului National al Elvetiei din Chur. Specialistul in istorie antica il confirma pe savantul roman: “Da, se poate vorbi de un paralelism intre noi si voi. Aici au fost colonizati retii, la voi dacii.
Iar intre reti si daci exista multe asemanari. Limbile s-au conservat atat de bine, pentru ca si noi si voi am trait atata amar de vreme izolati: noi, intr-o mare germanica, voi, intr-o mare slava. Desi avem putine marturii despre limba retica ca s-o putem reconstrui – doar cateva inscriptii pe piatra – cu siguranta ca aceasta nu a fost una indo-europeana, asa cum nici limba daca n-a fost…” Retii au fost – s-a scris -, ca si dacii, un popor mare si mandru. La lupta nu se temeau de moarte: “furor raeticus”. Au fost, tot ca si dacii, prin excelenta “oameni ai muntilor”. Pastori si razboinici. Ei hartuiau adesea, cu un curaj nemaivazut, armatele romane din campie, cele din campia Padului mai ales. Au fost infranti cu greu, in ascunzatorile lor din munti. A fost nevoie de doua armate romane, care-au urcat spre ei, pe o parte si pe alta a Alpilor, prinzandu-i ca-ntr-un cleste…
Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat de romansi al popasului nostru elvetian. O masa lunga, alba, cu noi, romanii, in mijloc, inconjurati de localnici: doamna Silvia Casutt, primarita comunei, doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, Ignaz, alti cativa pastori bastinasi. Mancam un fel de sarmale romanse.
Fereastra casei e plina de soare, iar soarele lumineaza o vale verde si o biserica veche. Alaturi, pornind chiar din altarul bisericii, o multime de pietre, megaliti si menhire din epoca bronzului, formeaza un gigantic calendar solar, de o precizie matematica uimitoare. Aflu ca pe o piatra numita “Sageata Lunii” e incrustata pozitia exacta a stelelor atunci cand a avut loc eclipsa totala de soare din 25 decembrie, de “Craciunul” anului 1089 inainte de Cristos.
O grupare de alte trei pietre formeaza un triunghi pythagoreic perfect (a2+b2=c2). Asadar, acesti reti nu erau fistecine… Falera e una din cele mai vechi asezari ale romansilor, atestata documentar si locuita absolut fara nici o intrerupere din anul 3500 i.Hr. Intr-un tarziu, Ignaz Cathomen avea sa-mi spuna ceva care imi va taia respiratia: “E la noi un cuvant foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de batran ca si megalitii astia din piatra pe care-i vedeti.
E vorba de cuvantul “carp”, ceea ce in romansa inseamna “piatra”, “stanca”. Nimeni n-a putut stabili vreodata originea acestui cuvant, ea se pierde in adancul istoriei. Noi insa il avem in numeroase nume de locuri, de munti si de vai: Carp, Carpet, Carppa… Cateva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste Carpats. Da, Carpats, de ce va mirati?…” Mananc sarmale romanse si zambesc. Acum am, intr-adevar, toate motivele ca sa ma simt aici ca acasa.

sursa: Formula-AS

LEGEA COJOCARU

 

sursa:http://www.variantacojocaru.ro/

privind construcţia economiei democratice
(Proiect)


Noi, Poporul Român,
Ştiind, că, atât în România, cât şi în alte state ale lumii, grupuri minoritare s-au organizat în reţele politico-financiare, de tip mafiot, care controlează capitalurile, precum şi instituţiile statelor şi pe cele mediatice, pe care le folosesc pentru a-i înşela şi jefui pe cei mulţi, cei care, prin munca lor,  produc avuţia,
Ştiind că numai economia  bazată, concomitent, pe proprietatea privată asupra capitalului şi pe principiul fundamental al solidaritaţii dintre oameni, poate asigura nu numai realizarea plenară a personalităţii fiecărei fiinţe umane, dar şi maxima valorificare a aptitudinilor tuturor oamenilor,  ca şi a resurselor economice de care dispunem,
Ştiind că singura soluţie, prin care noi, poporul român, ca şi alte popoare, ne putem câştiga şi păstra libertatea, bunăstarea şi demnitatea, prin care putem opri mafiile politco-financiare să ne deposedeze de avuţia pe care am creat-o şi pe care o creem, este construcţia economiei democratice, prin împroprietărirea cu capital a tuturor cetăţenilor, astfel încât majoritatea capitalului să rămână, pentru totdeauna, în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor, această majoritate a cetăţenilor constituind clasa mijlocie a societăţii, aceea care,  deţinând puterea economică, va controla şi puterea politică, adică statul, cu toate componentele sale – legislativă, executivă, juridică, financiară, mediatică – şi îşi va impune şi propriile sale valori morale: munca, cinstea, competenţa, curajul, spiritul de iniţiativă, de solidaritate socială şi naţională, dragostea faţă de Dumnezeu, de familie, de neam şi de ţară,

Prin voinţa noastră suverană, adoptăm prezenta lege:
Art.1. Se constituie Fondul de Investiţii al Poporului, care se alimentează din următoarele surse:
a) impozitul progresiv pe marile averi;
b) sumele încasate de stat prin aplicarea prevederilor legii controlului averilor;
c) profiturile şi dividendele încasate de stat pentru capitalul aflat în proprietatea   sa;
d) veniturile încasate de stat din vânzarea capitalului aflat în proprietatea sa;
e) alte surse prevăzute de lege.
Art.2. Impozitul progresiv pe avere se stabileşte astfel încât să se asigure preluarea la Fondul de Investiţii al Poporului a echivalentului a 20% din PIB, în fiecare an.
Art.3. În termen de 60 zile, Guvernul va prezenta Parlamentului proiectul legii impozitului progresiv pe avere, proiectul legii privind controlul averilor şi proiectul legii privind revizuirea Constituţiei.
Art.4. Fondul  de Investiţii al Poporului este folosit pentru finanţarea de proiecte de investiţii, elaborate în conformitate cu prevederile Planului Naţional de Dezvoltare şi cu prevederile Programelor Operaţionale Sectoriale.
Art.5. Proiectele de investiţii sunt elaborate, gratuit, de către Agenţia Naţională de Consultanţă pentru Investiţii şi sunt selectate, pentru finanţare, prin concursuri de proiecte, organizate de către autorităţile de management ale Programelor Operaţionale Sectoriale, în limita disponibilităţilor alocate de la Fondul Naţional de Solidaritate şi Dezvoltare.
Art.6. În termen de 60 de zile, Guvernul va prezenta Parlamentului proiectul legii privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Consultanţă pentru Investiţii.
Art.7. Sunt finanţate cu bani de la Fondul  de Investiţii al Poporului proiectele de investiţii prezentate de cetăţeni români, ca persoane fizice autorizate, sau de persoane juridice române, care au ca asociaţi, sau acţionari, numai cetăţeni români: asociaţii familiale, societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, cooperative, etc.
Art.8. Capitalul rezultat din realizarea proiectelor de investiţii intră, gratuit, în proprietatea privată a celor care au solicitat finanţarea.
Art.9. Activele achiziţionate cu bani primiţi de la Fondul de Investiţii al Poporului nu pot fi înstrăinate. Ele pot fi lăsate moştenire, conform legii.
Art.10. În primii 10 ani de aplicare a prezentei legi, fiecare cetăţean major al României este îndreptăţit să primească, de la Fondul de Investiţii al Poporului, echivalentul sumei de 20.000 de euro, pentru finanţarea de proiecte de investiţii elaborate şi aprobate  conform prezentei legi.
Acest drept poate fi exercitat timp de 10 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, de către persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani înainte de sau la data intrării în vigoare a legii, respectiv, timp de 10 ani de la data când au împlinit vârsta de 18 ani, de către persoanele care vor împlini vârsta de 18 ani după data intrării în vigoare a prezentei legi.
Art.11. Începând cu anul al 11-lea de aplicare a prezentei legi, fiecare cetăţean, după împlinirea vârstei de 18 ani, este îndreptăţit să primească, de la Fondul de Investiţii al Poporului, o sumă egală cu produsul dintre procentul de 10% şi PIB-ul din anul respectiv, împărţit la numărul cetăţenilor care împlinesc vârsta de 18 ani, în anul în cauză, sumă care va fi folosită pentru finanţarea de proiecte de investiţii elaborate şi aprobate  conform prezentei legi.
Acest drept poate fi exercitat de către persoanele în cauză timp de 10 ani de la data la care au împlinit vârsta de 18 ani.
Art.12. Tinerii, în vârstă de până la 35 de ani, care nu au şi nu au avut o locuinţă în proprietate, pot opta ca jumătate din sumele cuvenite lor, conform art.10 şi art.11, să fie folosite pentru plata parţială sau integrală a preţului primei lor locuinţe.
Art.13. Pe perioada aplicării prezentei legi:
a) Masa monetară nu poate creşte într-un ritm mai mare decât cel al creşterii Produsului Intern Brut;
b) Statul român nu poate contracta împrumuturi decât dacă ţara este în stare de mobilizare, de război, de asediu, sau de urgenţă;
c) Cheltuielile bugetului general consolidat al statului român nu pot fi mai mari decât veniturile acestui buget, cu excepţia cazurilor în care ţara este în stare de mobilizare, de război, de asediu, sau de urgenţă.
d) Persoanele fizice şi juridice române nu pot emite valori mobiliare decât contra aporturi în natură şi în numerar;
e) Până la adoptarea monedei euro, persoanele fizice şi juridice române nu pot efectua operaţiuni de încasări şi plăţi, sau de creditare, decât în moneda naţională, leul.
Art.14. Prezenta lege nu poate fi abrogată, completată, sau modificată, decât prin referendum, prin voinţa noastră suverană, a poporului român.


Ianuarie 2012
Autor: Dr. Constantin Cojocaru