Translate

29 ianuarie 2014

Ţara din capul lor

 

 

de Anca SIMINA 
 




A trecut o săptămână de când un avion s-a prăbuşit în munţi. A venit viscolul şi viaţa a mers înainte. Nu-mi ies, totuşi, din cap, vorbele, pentru prima oară în câţiva ani necenzurate, ale câtorva oameni pe care i-am tot căutat ca să înţeleg ce s-a petrecut în seara aceea de luni dincolo de acel omenesc "Vai, ce naşpa!" în care un controlor de trafic a îngheţat întâmplarea.

"Noi am dat de la început un perimetru mult mai restrâns şi mult mai precis. Şi da, puteam face mai mult, dar n-a ţinut de noi", îmi spune un ofiţer SRI fără să ne ştim, neapărat, prea bine. Vorbeşte şoptit şi face, parcă, în mintea lui de om, nu de ofiţer al unui serviciu de informaţii, un calcul tacit că, şi dacă s-ar fi câştigat numai 30 de minute sau o oră, tot ar fi fost ceva.

De la Unitatea Militară din Câmpia Turzii vine un mesaj. În spatele anonimatului, ni se povesteşte că paraşutiştii au primit alerta în nici 20 de minute după ora prăbuşirii, s-au echipat, au pregătit un elicopter capabil să zboare în condiţii meteo dificile cu militari de elită şi au aşteptat, pentru a pleca, un ordin care n-a mai venit.

"Multe aş putea spune şi abia aştept să se încheie ancheta, să pot ieşi si să vă explic exact cum a funcţionat  totul. Aş face-o şi azi, dar a trebuit să dau în scris că nu fac niciun comentariu public până nu e gata ancheta. E fals 90% din ce vedeţi acum în spaţiul public", se apără, cu jumătate de gură, unul dintre cei obligaţi la demisie.

Nu ştiu şi n-am putut să aflu, dată fiind Omerta din jurul acestui accident, câţi dintre ei spun adevărul sau câţi bravează. Instituţiile care ar fi trebuit, măcar ca dovadă a bunei-credinţe, să ne dea cât mai rapid, toate informaţiile pentru a combate intoxicările, refuză să ne spună măcar dacă România avea plătit abonamentul COSPAS-SARSAT de localizare a unui avion civil care s-ar prăbuşi azi, mâine sau peste o lună. Ce ştiu e că am simţit zilele acestea, mai mult ca oricând, frustrare, dezamăgire şi dezgust la oameni din instituţii-cheie de care, ne place ori nu, depindem toţi.

La nici o săptămână, 112 a funcţionat perfect, a localizat gravide şi bătrâni care-au cerut ajutor de sub zăpadă, a trimis pompieri şi medici SMURD care să aducă pacienţi sunaţi că s-a găsit un ficat sau un rinichi bun de transplantat, a chemat militari care să dea la lopată într-un iad îngheţat. Au executat, demoralizaţi şi neîmpăcaţi cu nedreptatea de a nu se putea apăra cu o zi înainte, un ordin şi s-au lăsăt duşi, fără resentimente, de bunul simţ, de gândul că linia dintre viaţă şi moarte e de multe ori prea fină ca să mai fie timp de ezitări.

Care e minunea întâmplată sâmbătă şi nu în acea luni? Comanda la nivel înalt şi asumarea responsabilităţii politice pentru nişte vieţi. Comandamentul televizat pe care vicepremierul Oprea - acelaşi surprins nu demult venind la birou la 10.00 şi plecând la prânz mai multe zile la rând - l-a făcut la Guvern de cinci ori pe zi în week-end putea să existe, discret, şi în lunea aceea. Comanda pe care cei de la SRI, din MApN sau din altă parte au aşteptat-o nu putea veni de la un ISU judeţean, ci de la om politic.

În ţara din capul lor, lucrurile trebuie să fi stat însă cu totul altfel. În ţara lor inventată, viaţa te ia prin surprindere în echipament Paul&Shark sau cu o eşarfă Burberry în sertarul din stânga, lângă revolver, te întrerupe nedrept cu un SMS devastator tocmai când luai masa în tihnă şi vorbeai despre tenis, îţi pune piedică la un pas de un coş de trei puncte.

În accidentul din Apuseni, România nu a pierdut doar doi oameni. Şi-a pierdut coordonatele exacte şi, mai ales, încrederea că aparţine unei lumi care merge precis înainte. Iar 584 de oameni, implicaţi haotic într-o operaţiune de căutare fără busolă, au văzut cu ochii lor cum arată vidul de putere, ce urme lasă nepărasarea sau inconştienţa.

În ţara mea inventată, nu poţi rămâne neutru într-o criză. Cine se încăpăţânează să se declare astfel, nu îşi ascunde decât laşitatea. În ţara mea inventată, încrederea în armată, în serviciile care nu doar spionează, ci mai şi opresc terorişti, în comitetele şi comisiile de urgenţă înţesate la vârf de politruci fără fără vână vorbind propriul lor esperanto, e făcută ţăndări.

Suntem, azi, 19 milioane de inşi înzăpeziţi în 19 milioane de ţări închipuite. Fiecare cu a lui, ca-ntr-o colivie. Cine ne redă nouă încrederea în instituţii şi cine le redă lor, celor reduşi la tăcere, "ca să nu alimenteze isteria", sentimentul că s-a spus adevărul, că s-a făcut măcar parţial dreptate? Cine mai crede, în NATO de exemplu, că funcţionăm ca un stat?

Premierul Ponta s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat rapid în degrabă dătător de stare de alertă pentru că iarna ninge, în renegociator cu FMI, în vicepreşedinte CSAT care cere demisii la vârful STS. Preşedintele Băsescu face verificări paralele, le aşteaptă decuplat de poporul la care s-a tot întors în ultimii nouă ani şi tace, cel puţin încă o săptămână, până la acelaşi CSAT.

Şi unul, şi celălalt mi-au amintit, zilele acestea, de vorbele lui P.P. Carp, când a aflat de România unită: "Ţara asta are atâta noroc, încât nu are nevoie de oameni de stat". Era 1918. Nu pare să fi trecut de atunci nici măcar o zi.

Sursa: http://www.gandul.info/puterea-gandului/tara-din-capul-lor-11982190