Translate

22 septembrie 2012



Douglas Reed – 

Controversa Sionului. A doua parte

Capitolul 38: Tãrisoara de departe
Balfour a murit în 1930, luându-si un duios ramas bun de la Dr. Weizmann pe patul de moarte si lasând în Palestina razmerita si distrugere si moarte cu care guvernatorii britanici nu mai stiau ce sa faca; arabii se opuneau la jaful la care erau supusi si când mandatarii britanici încercau sa faca dreptate, primeau ordine de la Londra sa faca strâmbatate. Li se ordona sa oprime pe cei pe care-ar fi trebuit sa-i protejeze si sa-i favorizeze pe invadatorii din Rusia. Coruptia care domneste în guvernul britanic de la Balfour încoace face posibil acest lucru; daca pâna acum traditia civilizatiei occidentale a fost ca forta civila e deasupra celei militare, în Palestina forta suprema a fost o armata pusa la dispozitia unor interese straine de tara si de locuitorii ei, a unor dusmani ai locuitorilor tarii.
Prim Ministru britanic în anii 1930 era Ramsay Macdonald si fiul lui, Malcolm Macdonald, era Secretar al Coloniilor. Dupa atâtea pierderi din rândurile soldatilor britanici în razmeritele din Palestina, Ramsay Macdonald a anuntat ca va suspenda imigratia sionista, va reglementa cumparaturile de pamânt palestinian si va pedepsi pe toti cei vinovati de rascoala si distrugeri. Imediat au început atacurile împotriva lui la Londra. Dr. Weizmann cu trei asociati de-ai lui l-au vizitat acuzându-l ca nu recunoaste “implicatiile morale ale promisiunilor facute evreilor” (cuvintele lui Weizmann). Politicienii britanici, americani si sudafricani au început o campanie furioasa împotriva lui. Intimidat, a convocat un comitet special pentru problema Palestinei, din care faceau parte fiul lui, un ministru socialist, Arthur Henderson, Dr. Weizmann si 6 sionisti de frunte – si, bineînteles, nici un palestinian. Dr. Weizmann a atacat cu violenta ideea de a pedepsi razmeritele si distrugerile indiferent cine e autorul, sustinând ca bineînteles numai arabii pot fi pasibili de pedeapsa, fiindca numai ei pot fi vinovati. Ramsay Macdonald a capitulat si în 1934-35 imigratia hazarilor din Rusia în Palestina a înregistrat cifre record. Satisfacut, Dr. Weizmann a întreprins un tur în Africa de Sud, Turcia, Franta, Italia, Belgia si alte tari; în Franta s-a gasit în deplin acord cu coreligionarul sau Léon Blum, si-a fost multumit de Aristide Briand, ministrul de externe francez, desi acesta “era cam încetosat si nu prea stia ce se întâmpla” (asa-i descria Dr. Weizmann pe toti cei care executau ordinele lui). Pe Mussolini l-a vizitat de trei ori. În discursurile lui, Chaim Weizmann insista asupra “responsabilitatii” pe care o are lumea civilizata de a goli Palestina de arabi pentru el. Cu toate acestea arabii se cramponau de patria lor si daca n-ar fi fost cel de-al doilea razboi mondial ar fi înca acolo.
În 1936 arabii se rasculau cu vehementa; britanicii refuzau sa le permita alegeri libere, caci Dr. Weizmann sustinea ca democratia nu permite alegeri libere în Palestina, dar cu din ce în ce mai putin succes de public. Succesorul lui Macdonald, primul ministru Baldwin, temporiza: a mai trimis o comisie “sa investigheze,” – care comisie – ce surpriza! – a fost primita si instruita de nimeni altul decât Dr. Chaim Weizmann, care trecea ca fulgerul de la Londra la Ierusalim si înapoi si era la amândoua capetele firului în orice consultare. Astfel Dr. Weizmann dadea dispozitii guvernului britanic ce sa faca, comisiei ce sa raporteze si din nou guvernului britanic ce sa faca cu raportul primit. Si s-a repezit si pâna la New York ca sa dea instructiuni si acolo. Comisia a înaintat propunerea sa împarta Palestina în state separate; ceea ce însemna ca evreii vor avea un stat cu teritoriu separat smuls de la locuitorii Palestinei, care vor fi izgoniti de pe pamântul stramosilor lor. Asta înca nu îndraznise sa propuna nimeni. Si aici autorul gaseste admirabila viclenia asiatica a lui Chaim Weizmann; caci Weizmann a insistat asupra separarii Palestinei în parti distincte dar fara granite precise, caci Iehova în promisiunile lui catre leviti n-a indicat granite precise. Iata cuvintele lui Chaim Weizmann: “Arabii se tem ca le vom rapi întreaga Palestina. Orice-am zice noi despre garantarea drepturilor lor, ei sunt cuprinsi de teama si nu vor sa asculte de ratiune. Un stat evreiesc cu granite teritoriale stabilite si garantate international ar fi ceva final; depasirea acestor granite ar fi un act de razboi de care evreii nu s-ar face vinovati, nu numai din cauza implicatiilor morale, dar si din cauza ca toata lumea ar fi împotriva lor”. Apoi, Dr. Weizmann mai sustinea si ca statul evreiesc ar fi un aliat în Palestina, un agent stabilizator în caz de razboi. Asa trebuia prezentata marelui public înarmarea hazarilor contra palestinienilor. În 1938 a propus secretarului britanic al coloniilor, Ormsby-Gore, sa se formeze o forta militara sionista de 40.000 de oameni. S-ar parea ca toti erau de acord sa faca razboi si se pregateau de pe-atunci. Apoi, dupa dezordinea care a urmat asasinarii lui von Rath, Chaim Weizmann a început sa agite despre felul în care Hitler persecuta evreii – celelalte peste 90 % din victime au fost total trecute sub tacere: “Daca un guvern are voie sa distruga o întreaga comunitate care nu e vinovata de nimic… asta e începutul anarhiei si distrugerea bazei civilizatiei,” i-a spus Dr. Weizmann lui Anthony Eden, în timp ce evreii se înarmau ca sa distruga întreaga comunitate a arabilor din Palestina care nu erau vinovati de nimic. Evreii cereau sa fie înarmati de puterile occidentale în acest scop – si-au fost.
Astfel occidentul se pregatea de razboi: Roosevelt era gata, dar era tinut în culise pentru mai târziu; în Anglia însa ascensiunea lui Neville Chamberlain aducea complicatii. Când Chamberlain a acceptat ca Hitler sa invadeze Cehoslovacia, ziarele si opinia publica din Anglia ziceau ca astfel a salvat lumea de razboi. Autorul era la Praga si la Budapesta atunci si descrie senzatia pe care-a avut-o prin cuvintele lui Thomas Jefferson, care scrie: “Ma uit cu mila la majoritatea concetatenilor mei care, citind ziarele, traiesc si mor în credinta ca astfel au aflat ceva din ce s-a întâmplat în lume în viata lor”. Autorul crede ca Chamberlain a gresit dar nu cu buna stiinta, caci generalii germani erau pregatiti sa-l debarce pe Hitler atunci. Ceea ce autorul îi reproseaza lui Chamberlain este ca a declarat ca dictatul de la München era justificat din punct de vedere moral. Dar sfârsitul lui Chamberlain s-a datorat faptului ca a încercat sa disocieze Anglia de aventura sionista din Palestina. Autorul crede ca a fost înlaturat din aceleasi motive ca Asquith în 1916.
Fragmentarea Palestinei s-a ventilat în 1938, an în care numarul victimelor arabe ajunsese la 1500; din nou s-a trimis o comisie sa investigheze, comisia Woodhead, care a raportat în Octombrie 1938 ca nu gaseste nici o solutie practica; în Noiembrie a fost asasinat von Rath si dezordinile legate de evrei care au avut loc în Germania au fost imediat folosite de sionisti ca sa intensifice distrugerea arabilor din Palestina. Atunci Chamberlain a facut ceva nemaiauzit – a convocat o conferinta la Londra unde pentru prima data din 1919 au fost admisi si arabii. Rezultatul a fost rezolutia britanica de a “stabili în decurs de 10 ani un stat palestinian independent” si “de a termina mandatul britanic”. Atât arabii cât si imigrantii sionisti urmau sa guverneze acest stat, imigratia sionista trebuia sa nu depaseasca 75.000 pe an timp de 5 ani si pamânturile cumparate de la arabi trebuiau sa fie accesibile în parte si arabilor la revânzare, limitând deposedarea arabilor. Asta ar fi adus pace în Palestina dar n-ar fi creat statul Israel ca stat separat evreiesc. Atunci a intervenit Winston Churchill. El fusese boicotat în presa si avusese o eclipsa politica de 10 ani din cauza aceasta. Era deprimat si se considera un om sfârsit. În 1939 i-a scris lui Bernard Baruch: “Vine razboiul. Si noi si voi vom participa în razboi. Tu si-ai tai veti conduce lucrurile de-acolo, dar eu voi sta pe margine aici”. Imediat dupa ce-a scris aceasta scrisoare, cariera politica a lui Churchill s-a redresat mult si (ca si în cazul lui Lloyd George în 1916) atitudinea lui fata de sionism a fost una din cauzele principale, daca studiem documentele. El fusese un suporter al sionismului în public în 1906, astfel încât un vorbitor sionist zicea ca ar fi o tradare ca evreii sa nu-l voteze. Dar în primul razboi mondial nici n-a prea aparut si Dr. Weizmann îl mentioneaza doar o singura data si nu ca “prieten”. Apoi ca Secretar pentru Colonii i-a suparat pe sionisti, caci raportul lui, zice Dr. Weizmann, “reducea din puterea declaratiei Balfour”, propunând ca în Palestina “Consiliul Legislativ sa aiba majoritatea membrilor alesi”, ceea ce însemna alegeri libere în Palestina. Dar Dr. Weizmann interzicea alegerile libere în Palestina, caci asta ar fi însemnat ca arabii sa poata sa-si conduca propria tara. Timp de 10 ani, între 1929 si 1939, Churchill n-a fost “prietenul” sionistilor si a avut esec în cariera sa, pâna a fost “redescoperit” în 1939 ca un sustinator fervent al sionismului. Înca în Octombrie 1938 el vorbea de “a da… arabilor asigurari solemne… ca imigratia evreiasca anuala nu va depasi anumite limite timp de cel putin 10 ani”. Curând dupa aceea el si Weizmann au cazut de acord în particular ca imigratia sa fie de milioane. Si dintr-o data Weizmann scrie cum “l-am întâlnit pe Dl. Winston Churchill care mi-a spus ca bineînteles ca va fi împotriva propunerii” de a permite arabilor sa aiba acces la guvernul propriei lor tari, asa cum chiar Churchill propusese cu 17 ani în urma. În ziua când urma sa aiba loc dezbaterile în parlament, Weizmann a prânzit cu Churchill care i-a citit discursul ce urma sa-l tina în parlament si i l-a supus spre aprobare, întrebându-l (scrie Dr. Weizmann) ce altceva sa mai adauge sau schimbe. Exact asa faceau si marile ziare Times si Manchester Guardian cu editorialele lor. În America si în toata lumea Churchill era admirat pentru discursurile lui, pe care chipurile “le redacta singur”.
Totusi propunerea lui Chamberlain a câstigat cu 268 voturi contra 179, dar politicienii englezi au început sa raspunda la presiunile sioniste si 110 sau abtinut de la vot. Asa a început sa fie rasturnat Chamberlain, membrii partidului sau abandonându-l, în timp ce partidul care era în opozitie avea sionismul ca principal scop. “Socialistii” din opozitie uitasera demult de “suferintele clasei muncitoare”, de cei “exploatati” si se preocupau acum doar de victoria invadatorilor din Palestina: Herbert Morrison, conducator socialist, îl ataca pe Malcolm Macdonald care ca “fost socialist” decazuse si nu sustinea agresiunea sionista din Palestina; caci a fi socialist de-acum însemna a-i izgoni pe palestinieni din tara lor.
În acest moment a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, în care Roosevelt “se dedicase în public si în particular” sa sprijine sionismul (zice Harry Hopkins), iar în Anglia Chamberlain era pe cale de-a fi înlocuit cu Churchill, foarte iubit de publicul care nu stia ca Dr. Weizmann îi spunea ce sa faca.
Capitolul 39: Sionul se înarmeaza
Sase ani a durat acest razboi care, vorba lui Wilson, “avea cauze obscure”. Popoarele care-au sângerat din cauza lui nu vedeau nici o deosebire între comunism si nazism. Când s-a rupt alianta dintre aceste doua forme de “revolutie” si-au devenit inamice, conducatorii sionisti ca atotputernicul Brandeis din America erau în fond de acord cu Hitler desi de cealalta parte a frontului: atât ei cât si Hitler vroiau sa-i desparta pe evrei de restul omenirii, sa-i faca o rasa aparte. Brandeis a decretat: “Nici un evreu nu are voie sa traiasca în Germania”. Churchill cerea ca “trei sau patru milioane de evrei” sa fie transplantati în Palestina. Rusia bolsevica, desi facea de forma propaganda antisionista, a furnizat evreii care-au fost transplantati în Palestina. La sfârsitul macelului s-au vazut rezultatele si scopurile, care fusesera ascunse: revolutia mondiala (bolsevismul) a avansat cu ajutorul occidentului pâna în mijlocul Europei; sionismul a fost înarmat ca sa ocupe si stapâneasca Palestina cu forta; si guvernul mondial, pentru instaurarea caruia lucreaza atât sionismul cât si bolsevismul, fusese din nou nascut, de data asta la New York. Dupa cel de-al doilea razboi mondial a aparut clar în viata internationala conturul planului descris de Weishaupt si de Protocoalele Sionului.
Cum trupele britanice n-au expulzat palestinienii din propria lor tara cu forta armelor, sionistii au obtinut acum armele ca s-o faca ei însisi. Fara stirea maselor de 33 de ani Dr. Weizmann dadea ordine guvernelor din Anglia si America, desigur nu ca persoana particulara ci ca reprezentant al fortei pe care Dr. Kastein o numeste “internationala evreiasca” si Neville Chamberlain o numeste “evreimea internationala”. Acum a aparut în cabinetul lui Churchill care ca sef al marinei ar fi trebuit sa se ocupe de flota de razboi, dar în loc de aceasta el si Weizmann s-au ocupat de Palestina: “trebuie sa instauram un stat de 3 sau 4 milioane de evrei în Palestina” a zis Weizmann si Churchill i-a raspuns: “Sunt întru totul de acord” – dupa ce cu un an în urma daduse asigurari solemne arabilor ca imigratia evreilor în Palestina va fi limitata. Nici macar în 1956 nu erau mai mult de 1.600.000 evrei în Palestina. Din cauza invaziei lor varsarea de sânge si suferinta nu se mai termina în Palestina; dublarea numarului lor va duce la dublarea masacrelor si suferintelor si Churchill stia aceasta. De ce trata Weizmann cu Churchill, care era seful amiralitatii si n-avea jurisdictie peste Palestina? Probabil stia ca Churchill va fi facut prim ministru. Apoi Weizmann a aparut în America si l-a instruit pe Roosevelt care arata “interes” dar înca nu s-a declarat pe fata fiind înainte de alegeri. Weizmann s-a întors în Anglia unde Churchill a devenit prim ministru în locul lui Chamberlain. Unde în 1916 Weizmann ceruse armata britanica ca sa cucereasca Palestina, acum el cerea armament de la Churchill, care, dupa cum scrie chiar el însusi în memoriile sale, timp de 5 luni de zile, pâna la urmatoarea întrevedere cu Weizmann, s-a straduit sa deturneze armamentul destinat trupelor engleze catre sionistii din Palestina.
Churchill a devenit prim ministru în 1940 când s-a prabusit Franta, la 10 Mai. La 23 Mai i-a dat ordin Lordului Lloyd, Secretar pentru Colonii, sa retraga armata britanica din Palestina si “sa înarmeze pe evreii de acolo si sa-i organizeze pentru lupta de aparare cât mai curând posibil”. A repetat acest ordin la 29 Mai si la 2 Iunie; la 6 Iunie se plângea ca armata, în special Lordul Lloyd, facea greutati: “eu doream sa înarmez pe colonistii evrei; el era un anti-sionist convins si un pro-arab,” scrie Churchill. Churchill nu mai avea ochi pentru interesele Angliei; el vedea totul numai ca pro-sionism sau anti-sionism. Continua sa preseze pentru înarmarea colonistilor din Palestina, acuzând politica sa proprie din 1922 (fara s-o recunoasca) si zicând ca daca evreii ar fi înarmati bine de tot trupele britanice ar putea reveni sa apere Anglia, “caci nu exista nici un pericol ca evreii vor ataca pe arabi”, zicea el. Refuza sa-l lase pe Secretarul pentru Colonii sa-si prezinte raportul în Parlament sau sa-l faca public, pe motiv ca “nu se poate în nici un caz asocia cu raspunsul [continut în raport]“. In timp ce Churchill deturna armele englezesti pentru colonistii sionisti, trupele engleze salvate din Franta erau dezarmate. Chiar Churchill scrie ca aveau doar 500 de tunuri si 200 de tancuri, vechi si noi; dupa luni de zile înca cerea de la Roosevelt 250.000 de pusti caci englezii n-aveau. Autorul acestei carti cutreiera satele personal ca sa dezgroape pistoale si orice fel de arme pentru front. În timpul acesta Churchill declama la radio ca daca inamicul invadeaza Anglia vor lupta cu totii pe plaja si pe strada dar convingea doar pe cei naivi si ignoranti, caci autorul stia bine ca cine nu are nici macar pusti nu poate lupta împotriva tancurilor.
Dar când Weizmann l-a vizitat din nou pe Churchill în August 1940, nu mai era pericol sa fie Anglia invadata si Weizmann avea pregatit planul unei armate sioniste de 50.000 de soldati. În Septembrie avea un plan detailat de 5 puncte cum sa se înarmeze aceasta armata sionista din Palestina. Lordul Lloyd, ca si William Robertson în primul razboi mondial, a încercat sa-si faca datoria fata de tara, opunându-se si a patit ca toti oamenii integri ai secolului nostru: a murit în anul urmator, la numai 62 de ani. Dar au mai fost oameni integri în armata. Caci Chaim Weizmann se plângea ca desi Churchill facea tot ce-i spunea, “au trecut exact patru ani pâna când s-a format oficial Brigada Evreiasca în Septembrie 1944″, din cauza “expertilor” (cuvântul îi apartine). La fel se plânge Churchill în Iulie 1940, chiar când a început atacul împotriva Angliei: “Am vrut sa-i înarmez pe evreii din Tel-Aviv… am întâmpinat rezistenta”.
Weizmann s-a dus în primavara lui 1941 în America, ca sa termine cu “rezistenta” asta, unde-a spus ca el sprijina “efortul britanic în razboi” ca chimist al isoprenului. Altii nu puteau trece Atlanticul pe timp de în razboi; el fiind Chaim Weizmann n-a avut nici o dificultate. În America rabinul Stephen Wise îl instruia pe presedintele Roosevelt ce sa faca. Zice rabinul Wise: “La 13 Mai 1941 am gasit cu cale sa-i trimit presedintelui rapoarte de la o sursa din Palestina si sa-i scriu despre pericolul faptului ca evreii sunt neînarmati… Guvernul britanic trebuie sa fie facut sa înteleaga cât de mare ar fi socul si cât de mult i-ar dauna cauzei democratice, daca ar avea loc un masacru general pentru ca nu au fost înarmati cum trebuie evreii si n-a fost întarita apararea Palestinei cu tunuri, tancuri si avioane”. Roosevelt a raspuns imediat într-o scrisoare ca este cu totul de acord, ca-l intereseaza profund Palestina, ca va da fortelor britanice materialele necesare pentru apararea evreilor din Palestina. Cu aceasta scrisoare în mâna rabinul Stephen Wise a aparut la Washington, si-a conferit cu functionarii înalti ai guvernului american, pe care i-a parasit cu convingerea ca, scrie el, “englezii vor fi facuti sa înteleaga ca armament adecvat (tunuri, tancuri, avioane) trebuie sa fie date alor nostri din Palestina”… Si datorita interventiilor D-lui Roosevelt, s-a renuntat în mare masura la ideea egalitatii [dintre evrei si arabi]“. Aceasta “idee” era a administratorilor britanici din Palestina care sustineau ca trebuie sa se înarmeze la fel si evreii invadatori si si arabii bastinasi. Astfel se sincroniza “presiunea irezistibila asupra politicienilor” (vorba Protocoalelor Sionului); când se lasau greu unii, îi presau altii, toti manipulati ca niste marionete de Chaim Weizmann si fortele obscure care-i erau stapâne. Pe când a sosit Weizmann înapoi la Londra, rotile fusesera unse si, zice el, “conducatorii politici” îsi aratau “adevarata lor simpatie pentru aspiratiile noastre sioniste”.
Si la Washinton, zice el, “totdeauna aveam de furca când vorbeau expertii de la Departamentul de Stat”. Scrie Weizmann : “Seful Diviziei Orientale a Departamentului de Stat era un anti-sionist recunoscut si un pro-arab”. Acestea sunt cuvintele lui Churchill: iata de unde învata politicienii care conduc popoarele vocabularul lor politic. Din 1942 Weizmann s-a mutat la Washington, care a devenit teatrul presiunilor politice; munca “stiintifica” care, chipurile, îl absorbise la Londra, s-a evaporat si nu i-a pus obstacole. Roosevelt a descoperit ca America avea urgenta nevoie de Chaim Weizmann ca expert în cauciucul sintetic. Ambasadorul american la Londra, John Winant, probabil stiind ceva, l-a “sfatuit din toate puterile” pe Weizmann ca în America “sa se dedice cât mai complet posibil stiintei”, si-a murit în mod tragic la scurt timp dupa aceasta rugaminte. Dr. Weizmann scrie ca “de fapt, mi-am împartit timpul în mod egal între stiinta si sionism”, dar autorul crede ca stiinta n-a prea avut parte de Dr. Weizmann în America. La plecare a “trecut” pe la primul ministru Churchill, pe unde “trecea” în mod obisnuit, care i-a spus: “Dupa razboi as vrea sa-l vad pe Ibn Saud stapân peste Orientul Mijlociu, cu conditia sa va satisfaca pe voi… Desigur c-am sa va ajut. Nu spune nimanui de ce vorbim acuma, dar poti sa-i spui lui Roosevelt. Eu si cu el putem face orice, numai sa vrem”. (Dr. Weizmann a pus pe hârtie convorbirea de care nu trebuia sa spuna nimanui si i-a dat-o secretarului politic al sionismului cu ordinul s-o transmita urmatorului executiv sionist daca el ar pati ceva; si-a publicat-o apoi în cartea sa). Dar Churchill îsi facea iluzii când credea ca sionismul va rabda un sef arab în Orientul Mijlociu. De aceea lui Roosevelt Weizmann nu i-a spus ce-a zis Churchill, doar i-a cerut ca “numarul maxim de avioane si tancuri” sa fie trimise în Africa, unde sa fie la îndemâna evreilor din Palestina. Acum a început colaborarea lui strânsa cu Henry Morgenthau Jr. din cercul intim al lui Roosevelt. Nu întâmpina opozitie “la vârfurile statului”, povesteste el, “caci acestea, în majoritatea lor, totdeauna ne-au înteles aspiratiile”, dar “toate informatiile primite din Orientul Mijlociu la Washington erau împotriva noastra”.
Timp de 40 de ani Chaim Weizmann lucrase din umbra, în secret, manipulând guvernele. S-a întâlnit din nou în secret cu Roosevelt si i-a transmis, nu ce-a zis Churchill, cum povesteste chiar el, ci un alt mesaj ca venind de la Churchill si anume ca “la sfârsitul razboiului alta va fi situatia Patriei Nationale Evreiesti”; apoi i-a descris ceea ce el zicea ca e planul lui Churchill, din care însa lipsea cu desavârsire Ibn Saud. În memoriile sale Weizmann spune ca Roosevelt s-a declarat total de acord, ceea ce însemna ca “patria nationala a evreilor” devenea “statul Israel”, dar a introdus numele regelui Ibn Saud zicând ca exista o problema araba, la care Weizmann nu i-a pomenit ca si Churchill vorbise despre el (asa povesteste chiar Weizmann), ci i-a raspuns lui Roosevelt ca “nu putem lasa cauza noastra sa depinda de consimtamântul arabilor”. Asta era exact invers de ce credea Churchill c-a stabilit cu el si însemna razboi împotriva arabilor în patria lor, cu sprijinul Americii. Roosevelt, zice Weizmann, “l-a asigurat de toata simpatia lui”. Dar Roosevelt mentionase totusi “problema araba” si poate ca am fi aflat la ce se gândea daca n-ar fi murit doi ani mai târziu, imediat dupa ce s-a întâlnit cu regele Ibn Saud. Dar deja nu mai conta ce zicea el în 1943, caci armele, sub pretextul ca razboiul facea ravagii în Europa, erau livrate evreilor colonisti din Palestina; si Chaim Weizmann s-a reîntors la Londra.
Capitolul 40: Invadarea Americii
În timp ce armatele invadau si contra-invadau Europa, o alta invazie mai sinistra pentru viitorul omenirii avea loc pe ascuns si pe tacute în America, unde guvernul si republica Statelor Unite a fost invadata de agenti straini ei care-o domina de atunci încoace si care au facut ca din cel de-al doilea razboi mondial singurii câstigatori sa fie sionismul în Arabia si revolutia mondiala (bolsevismul) în Europa. Trei lucruri a realizat Roosevelt în viata lui: periclitându-si propria tara cu fiecare din ele, a înarmat sionismul, a înarmat revolutia bolsevica de la Moscova si a deschis larg portile Americii pentru agentii revolutiei mondiale comuniste.
Si-a început presedintia recunoscând sovietele, satisfacut de promisiunea ambasadorului sovietic Litvinov ca sovietele nu vor prejudicia Statele Unite, de parca agentii sovietici ar fi oameni integri, de onoare si de cuvânt. Când Congresul american a încercat sa stavileasca importul de revolutionari comunisti în America, Roosevelt a demolat efortul Congresului ordonând agentilor de la imigratie sa nu mai puna întrebari imigrantilor despre apartenenta la organizatii comuniste si revolutionare imigrantilor si le-a interzis sa mai noteze ca imigrantii erau evrei. Presa îi cânta la unison osanale pentru ca “pune capat discriminarii împotriva celor nascuti în alte tari”. Nu se stie cine si câti au intrat în Statele Unite atunci. În 1952 Senatorul Pat McCarran aprecia ca numai ilegal au intrat 5 milioane, afara de cei imigrati legal si ca între acestia erau foarte multi “comunisti militanti, banditi sicilieni si alti criminali”. Numai la frontiera cu Mexicul s-au interceptat “peste jumatate de milion anual” de imigranti ilegali atunci când au început autoritatile sa-i intercepteze mai târziu. Li s-a interzis Asigurarilor Sociale, care împart cartile de munca, sa raporteze numarul si componenta masivei invazii de imigranti. Aceasta invazie masiva aducea si un vot masiv pe care se baza Roosevelt ca sa fie reales, rasplatindu-l pentru ca i-a favorizat. Sub Roosevelt s-au deschis larg portile guvernului si administratiei tarii celor ce apartineau la organizatii revolutionare, subversive si comuniste, caci Roosevelt a interzis declaratia de loialitate la statul american. Când au început sa se dezvaluie actele de tradare si de subminare a tarii care aveau loc în întregul occident drept urmare a imigratiei din leaganele ghetourilor în tari ca Anglia, Canada si Australia, numai în Canada s-au întreprins cercetari, restul actelor de tradare au ramas nepedepsite si ramân nepedepsite pâna în ziua de azi. Acesti agenti comunisti ai revolutiei mondiale au infiltrat guvernul american la cel mai înalt nivel; au ocupat pozitiile intermediare, de salariati ai guvernului; si au pus stapânire pe mass-media si pe opinia publica. Dr. Weizmann, care în tinerete fusese bine instruit pentru treaba asta, o numeste “tehnica propagandei si de apropriere a maselor”. Iata tehnica în actiune:
Organizatia B’nai B’rith, care în mod public zicea ca scopul ei era ca si cel al organizatiilor de tipul Asociatiei Tinerilor Crestini sau Cavalerilor lui Columb, sa “ajute pe cei saraci, bolnavi si orfani” si sa faca bine în general, nascuse în 1913 “Liga Anti-Defaimarii”. Aceasta “Liga” în anul 1947 devenise o politie secreta formidabila în America. În limbajul pervertit politic contemporan, “anti-defaimator” înseamna tocmai “de defaimare”; aceasta “Liga Anti-Defaimatoare” are ca principala activitate calomnia, folosind termeni ca: “antisemit, fascist, atâtator la dezordine, dusman al evreilor, anti-comunist, paranoic, nebun, dement, reactionar, bigot, conservator” si asa mai departe. Acest vocabular este fix si poate fi urmarit în toate actiunile împotriva unor victime ca Barruel, Robison, Morse dupa Revolutia Franceza; si cine e curios sa afle ce hram poarta un ziar n-are decât sa numere de câte ori apar aceste cuvinte în paginile lui. Aceasta organizatie, cunoscuta azi în Statele Unite ca ADL, a reusit ca tot repetând aceste cuvinte sa le transforme într-un fel de fetis de care se sperie politicienii de moarte. Orice dezbatere la subiect este de-acum imposibila, caci aceste cuvinte apar imediat ca niste incantatii magice si astupa gura oricarui combatant; astfel ca întreaga viata publica si politica americana este condusa dupa principiul incantatiilor vrajitorilor din Asia.
În 1913 când s-a nascut ADL avea doar o camera la B’nai B’rith si un buget mic; în 1933 Bernard J. Brown scrie: “Prin interventia ADL am reusit sa punem calus presei ne-evreiesti astfel încât ziarele din America se opresc de la a scrie despre cineva ca este evreu, daca este o persoana criticabila”. In 1948 ziarul evreiesc Menorah Journal din New York scrie: “Daca vreun pasaj dintr-un clasic literar retiparit arunca o lumina nefavorabila asupra evreilor, ADL imediat îl ataca pe saracul editor nevinovat pâna când el schimba textul respectiv. Daca vreun cineast nevinovat aduce pe ecran vreun prototip evreiesc, oricât de inofensiv, ADL asa scandal face ca bietul om blestema ziua în care a auzit de evrei. Dar când evreii sunt în mod subtil influentati si li se baga în cap sa accepte doctrina comunista… ADL tace din gura. Nici un cuvânt, nici un gest, nici o aluzie si nici un îndemn la prevedere, dar mi-te demascare sau condamnare: desi exista oameni sus pusi în conducerea organizatiei care ar trebui sa stie din propria experienta cum ‘infiltreaza’ comunistii” (Menorah Journal se referea la felul în care ADL îi ataca pe anti-comunisti si “antisemiti”.) In 35 de ani asa a crescut puterea ADL-ului încât a impus în America legea împotriva ereticilor: ereticii sunt toti cei care îndraznesc sa critice sau sa se îndoiasca de sionism; si critica comunismului este permisa numai în masura în care razboiul împotriva comunismului va avea drept rezultat guvernul mondial; caci, zice primarul sionist al Ierusalimului în 1952, “Ierusalimul nu este numai capitala Israelului ci a întregii lumi”.
Au mai ramas o mâna de scriitori independenti în America care însa nici ei nu îndraznesc sa se atinga de sionism. La întrebarile autorului puse la patru din cei mai importanti, ei au raspuns cu totii la fel ca nu se poate. Cei care erau salariati ar fi fost imediat dati afara de peste tot. Cei independenti n-ar gasi pe nimeni dispus sa le publice scrierile si pe nimeni dispus sa le recenzeze cartile decât cu epitetele prescrise de ADL, însirate mai sus. ADL în 1948 avea un buget de 3 milioane de dolari si era doar una din multiplele organizatii sioniste din America, toate bine finantate. Ziarul Menorah Journal scrie: “Lupta împotriva antisemitismului este afacere grasa, cu bugete anuale de milioane de dolari”. Scopul ei, continua ziarul, este “sa bata toba antisemita… sa sperie pe cei carora li se cer contributii” cu tactici ca: “direct santaj comercial: daca nu ne poti da $10.000 pentru cauza noastra, n-ai ce cauta în afaceri”; zice ziarul ca evreii americani “sunt asmutiti pâna la o stare de isterie colectiva de catre cei care-si zic ca sunt, chipurile, aparatorii lor”. (Ziarele evreiesti, scrise pentru evrei, contin mai mult adevar decât presa goimilor careia i s-a pus calusul în gura, caci ‘între noi’ n-avem nevoie sa ascundem asa de mult adevarul; cine cumpara ziare scrise pentru evrei afla de obicei mai mult). Menorah Journal atrage atentia si asupra falsificarii stirilor în mass-media de catre agentiile de stiri întretinute de marile organizatii. Astfel, o rafuiala de cartier între huligani a fost prezentata ca “un pogrom ca pe vremea tarismului”, ca atunci când rabinul Stephen Wise raspândea prin lume rapoarte despre pogromuri inventate de el care nu avusesera loc niciodata. A urmat o manifestatie de masa la Madison Garden, unde un politician în ascensiune a declarat ca “este înspaimântat de valul de antisemitism” etc. etc.
O alta isterie de masa produsa astfel este cea din mintile oamenilor bine intentionati de tip “liberal”, cum a fost George Orwell, care era un om bun doritor sa-i ajute pe asupriti si s-a dus în Spania sa lupte în razboiul civil. Acolo a descoperit ca comunismul pe care venise sa-l ajute era mai rau decât partida adversa comunismului. A murit înainte de-a apuca sa mearga în Palestina sa mai ajute niste oprimati si sa vada adevarul, asa ca ce-a scris despre “antisemitism” nu era decât lectia învatata de la ADL. George Orwell este un exemplu asa de perfect de om cinstit care serveste o cauza ticaloasa repetând ce i se picura în ureche si crezând ca judeca cu puterea mintii lui, încât autorul îl descrie aici.
În 1945 George Orwell a studiat “antisemitismul britanic” si-a gasit ca Chaucer, Hilaire Belloc, G.K. Chesterton (acestia doi, zice el, sunt ‘atâtatori împotriva evreilor’), Shakespeare, Smollett, Thackeray, Shaw, T.S.Eliot, Aldous Huxley si altii sunt vinovati de a fi scris lucruri “care daca s-ar scrie azi ar fi stigmatizate ca antisemitism”, zice el (si are dreptate). Si mai zice Orwell: “singurii scriitori englezi care-mi vin în minte ca au facut un efort clar de a lua apararea evreilor înainte de venirea lui Hitler la putere sunt Dickens si Charles Reade” – tocmai cei doi scriitori pe care ADL îi stigmatiza ca fiind “atâtatori antisemiti”, caci tocmai filmul dupa Oliver Twist al lui Dickens fusese interzis în America (si admis numai dupa ce ADL l-a cenzurat si-a operat 72 de taieturi în film, dupa cum relateaza Arnold Foster, ofiterul ADL-ului) din cauza personajului Fagin! In Germania ADL a ordonat autoritatilor engleze de ocupatie sa dispuna ca Dickens sa fie retras de pe rafturile librariilor.
Într-o carte autorul de fata scrisese în 1943 ca Chaucer, Shakespeare si Dickens vor fi curând defaimati ca niste “antisemiti” si pe când era în America a vazut cum se împlineste prezicerea lui: la New York i s-a interzis unei companii actoricesti sa puna în scena Negutatorul din Venetia, Dickens a fost pus la index si eliminat din librarii si la fel Chaucer a ajuns pe lista neagra. Desigur organizatia care are asa rezultate are si putere ca nimeni altul. Vincent Sheehan scria în 1949: “In toata America nici o voce nu se ridica îndraznind sa apere drepturile arabilor, cât de mici; dar orice critica cât de minora a sionismului este imediat acuzata de antisemitism”. La fel a zis si scriitoarea Dorothy Thompson, ale carei articole apareau în sute de reviste si ziare. Imediat Vincent Sheehan si-a pierdut reputatia si nimeni n-a mai publicat ce scria Dorothy Thompson.
Cum au fost hipnotizati americanii astfel încât nimeni care are o cariera cât de cât publica nu îndrazneste nici sa respire în America pâna nu s-a închinat sionismului? Cum ajung candidatii la presedintie si prim ministrii sa se întreaca unii pe altii ca sa vada care e mai lingau si mai abject supus sionismului? Autorul crede ca e puterea banului si puterea de a influenta rezultatul alegerilor, dar mai puternica decât acestea e puterea de a controla adevarul despre evenimente care ajunge la mintile oamenilor, adica puterea de a publica numai ce convine, de a ponegri necontrazis, de a elimina la voie, de a face un înger sau un diavol dintr-un om dupa bunul plac al celor ce detin mass-media. Caci asa se controleaza “gloata”, vorba Protocoalelor Sionului. Dr. Weizmann o numeste “tehnica propagandei si de apropriere a maselor,” dar este o arta asiatica antica de care s-au folosit, zice evanghelistul, marii preoti si fariseii când “au convins masele sa ceara” moartea lui Hristos (vezi Evanghelia dupa Matei si Marcu). În 40 de ani (de la 1913 la 1953) ADL a perfectionat masina de spalare a creierelor maselor. Marea masa de oameni este perfect controlata, perfect inconstienta si ucide sau distruge orice la ordin. Unul dintre cei pe care i-a distrus a fost seful Comitetului pentru Activitatile Anti-americane, Martin Dies, caruia i-au cerut sa defineasca “actele subservive” ca fiind în întregime numai acele acte care sunt “fasciste” si ca numai acele acte sunt “fasciste” care sunt “antisemite”. A refuzat si-a fost defaimat si eliminat din viata publica. Exact asa cum prescriu Protocoalele Sionului din 1905, care arata ca guvernele vor deveni incapabile sa lupte împotriva subversiunii.
ADL si Comitetul Evreiesc American s-au apucat “sa deschida ochii americanilor despre antisemitism” si i-au informat pe evrei ca “25 % din americani sunt infectati de antisemitism,” si alti 50 % pot face si ei boala. În 1945 aveau un program de “educatie” prin presa, radio, reclame comerciale, cartile copiilor, manuale scolare, conferinte, filme, ‘biserici’ si sindicate, menita sa influenteze “fiecare barbat, femeie sau copil” si care cuprindea “219 de emisiuni radiodifuzate zilnic”, câte o pagina întreaga în 397 ziare, afise în 130 de orase si lozinci tiparite pe hârtiile sugativa, pe cutiile de chibrituri, pe plicuri. Întreaga presa nationala (“1900 ziare cu 43 milioane de cititori”), presa provinciala, a negrilor, a nationalitatilor imigrantilor, a muncitorilor primeau “si foloseau” materialele de la ADL sub forma de “stiri, material divers, ilustratii, glume”. Apoi ADL a distribuit în 1945 “peste 330.000 exemplare din carti importante care transmit mesajul nostru tuturor bibliotecilor si institutiilor”. Apoi a furnizat scriitorilor “material si idei de ce sa scrie”, a distribuit 9 milioane de brosuri “toate scrise exact pentru persoana careia i se punea în mâna”. ADL a gasit ca “cartile de umor ilustrat” sunt foarte eficace la tineret, marinari, soldati si piloti, si-a distribuit “milioane de exemplare” de propaganda sub aceasta forma. De-acum ADL avea centru national, comitete pentru public în 150 de orase, 11 centre regionale si “2.000 oameni cheie în 1.000 de orase”. Dar publicul niciodata n-a stiut cine spala asa de total creierul natiunii americane, caci dupa 1940 sistemul “scriitorilor sindicati” de la New York si Washington s-a generalizat si ce scria unul aici putea sa apara într-o mie de ziare diferite peste tot. Ziarele au acceptat cu bucurie, caci economiseau salarii si astfel metoda descrisa în Protocoalele Sionului s-a adeverit: o mâna de oameni distribuie tot ce se scrie si se citeste de catre sute de milioane. Astfel nici în Anglia nici în America nu mai poate nimeni afla ori scrie nimic despre adevarata fata a sionismului, strânsa lui legatura cu comunismul si cum ambele cladesc guvernul mondial peste o lume înrobita. La început a fost oarecare opozitie, dar în doua decenii ea a fost zdrobita (s-a vazut cum, în Anglia, cu exemplul Lordului Northcliffe) cumparându-se ziare împinse la faliment, dar mai adesea prin santaj organizat. În America santajul începe cu retragerea reclamelor platite; apoi continua cu boicotul “scriitorilor sindicati”. Iata un exemplu: ziarul Chicago Tribune a scris în 1950 ca un înalt functionar de la Departamentul de Stat este dirijat de un “guvern secret” format din Henry Morgenthau Jr., Felix Frankfurter si Herbert Lehman, fosti intimi ai lui Roosevelt. Nu s-a pronuntat deloc cuvântul “evreu”. Toate ziarele sioniste si evreiesti din lume au facut imediat un scandal enorm si celelalte ziare nu s-au sesizat deloc. ADL s-a prezentat imediat la Chicago Tribune pretinzând sa i se ceara scuze . Nu le-a primit, caci pe vremea aceea acel ziar era unicul supravietuitor al ziaristicii independente – si nu era un ziar cu adevarat antisemit, caci tocmai ziaristul care scrisese articolul în cauza se luptase pentru eliberarea unui evreu condamnat pentru asasinat, pe care-o cerea pe motiv ca evreul îsi ispasise vina prin cei câtiva ani de închisoare. Autorul a vazut cum toata presa si viata publica, toata politica si administratia Statelor Unite este plecat supusa acestei ADL, o organizatie mica într-o natiune de peste 200 de milioane condusa în mod formal înca de un presedinte ales si de un Senat si un Congres. În realitate centrele si birourile acestei ADL sunt o vasta retea mai perfecta decât politia secreta comunista, atotvazatoare si atotstiutoare cu spioni peste tot, cum s-a convins autorul pe propria piele. Fiind necunoscut când a sosit în Statele Unite în 1949, caci cartile lui fusesera puse la index si nu se gaseau în librarii, autorul a vazut totusi cum nu este neglijat nici o clipa. A cunoscut “din întâmplare” pe un “var” al unui prieten de-al unei cunostinte care-i citise o carte si-au cinat împreuna, ca sa afle ulterior ca acel “var” era de fapt seful ADL-ului din New York si ca el comandase cina pentru a-l trage de limba pe autor si a strânge material pentru o campanie de santaj si calomnie, de tipul celei duse de ADL în 1956 în volumul Cross-Currents unde sunt calomniati diversi “antisemiti” cu scrisori confidentiale si conversatii intime, despre care nu se spune nicaieri cum au fost obtinute. Autorul însa stie cum au fost obtinute, caci “varul” care fusese fermecator si glumet toata seara la o petrecere l-a întrebat din senin ce crede despre antisemitismul din America. Autorul nu stia ce agent este “varul”, dar i-a raspuns cu aceleasi cuvinte pe care le-ar fi folosit dac-ar fi stiut si anume ca a vizitat 30 de state americane si n-a auzit nici o singura data pronuntându-se cuvântul “evreu”. Dar “varul” stia ce studia si ce scria autorul, caci când cartea a fost scrisa, a fost tot “varul” cel care a aparut în biroul unui editor care publicase alta carte de-a autorului întrebându-l daca are de gând sa-i publice si aceasta carte; editorul avizat însa a zis ca nu. Dupa 3 ani, în 1952 când aparuse prima editie a cartii în Anglia, revista Legiunii Americane din Hollywood a publicat câteva pagini din ea si ADL a pretins imediat comandantului Legiunii Americane sa retracteze; acesta l-a trimis la redactor. Nimic din ce se tiparise nu era neadevarat, dar ADL sustinea ca e o carte “antisemita”. Redactorul a zis ca el poate retracta numai ce e neadevarat si numai bazat pe motive reale si si-a dat demisia când comandantul Legiunii a publicat peste capul lui retractarea pretinsa sub amenintarea ca “toti evreii” vor boicota stadionul din Hollywood, administrat de Legiune. Demisionând redactorul a zis ca ce-a patit el e dovada ca cartea spune adevarul. Cu toata umilinta la care s-a pretat comandantul Legiunii Americane, televiziunea ABC, American Broadcasting Company, si-a renegat contractul cu stadionul si-a televizat evenimentele unui competitor, dând curs santajului economic.
La urmatoarea vizita a autorului în America alt american i-a cerut sa scrie articole pentru presa, refuzând sa creada ca aceste lucruri se întâmpla cu adevarat si zicând ca un articol bun cu alt subiect în afara de sionism va fi publicat. I-a scris unui redactor propunându-i acel articol, ca sa afle spre surprinderea lui ca în Statele Unite orice scrie acest autor este pus pe lista neagra si nu se va publica nicaieri. Când amicul binevoitor a propus sa fie publicat articolul fara numele autorului, redactorul a raspuns ca anonimatul nu ajuta, caci “probabil avem în birourile noastre pe cineva de la ADL” (autorul mai are si azi scrisorile). Alt cunoscut, director al unei mari librarii, a cerut sa i se cumpere cartea autorului din Canada si i s-a raspuns ca distribuitorul din Toronto nu poate furniza cartea. Autorul s-a interesat la Toronto si-a aflat ca nu numai ca distribuitorul nu zisese asa, dar distribuitorul nici nu primise cererea directorului. Directorul care ceruse cartea a cercetat dar n-a putut afla niciodata cine anume din propriul sau birou confiscase scrisoarea lui si-o distrusese; dar de-acum directorul stia ca autorul e pus pe lista neagra. Acestea nu sunt decât exemple personale, care însa arata ca în proportii de masa informatiile sunt interceptate, contrafacute, ascunse si masele sunt astfel tinute în cea mai adânca ignoranta de catre “cea mai libera presa din lume” cu privire la tot ce influenteaza soarta lor.
O alta metoda folosita de ADL este isteria colectiva provocata de fals antisemitism înscenat de agenti provocatori sionisti de tipul “varului” din povestea de mai sus. O metoda este distribuirea unor “documente” care dezvaluie “complotul mondial” atribuit de obicei unei adunari de rabini. Dar cine a studiat într-adevar afacerile talmudiste recunoaste imediat când este vorba de o înscenare. Un “admirator” de-al autorului i-a trimis odata un astfel de “document” gasit, chipurile, într-un sertar secret dintr-un dulap vechi de-al familiei ce nu mai fusese deschis de-o suta de ani. Autorul a analizat hârtia si-apoi l-a-ntrebat pe admirator cum a reusit bunicul lui sa gaseasca hârtie fabricata în 1940. N-a primit raspuns.
Iata metoda “antisemitismului provocator” folosita de ADL, recunoscuta chiar de ADL. Un autor fecund de carti care ataca “antisemitismul” din America este un armean american numit Avedis Boghos Derounian, care-si zice John Roy Carlson (si alte nume). Dat în judecata pentru calomnie, s-a vazut ca, vorba judecatorului, era “o persoana iresponsabila capabila sa spuna orice pentru bani, care nu poate fi crezut nici sub juramânt”. În Noiembrie 1952 la un interviu radiodifuzat corespondentul american Ray Brook l-a confruntat pe Carlson aratând ca acesta fusese redactorul responsabil al unei publicatii “de un antisemitism acerb si furibund numita The Christian Defender”. Carlson a recunoscut, caci nu putea altfel în fata dovezilor, dar s-a aparat aratând ca “a facut acel lucru cu aprobare de la ADL”. Era adevarat, a confirmat moderatorul care se interesase de la ADL; de altfel ADL recunoscuse catre Chicago Tribune în 1947 ca acest Carlson lucra pentru ADL si ADL era “multumita de serviciile lui”. Si totusi acest Carlson a mai publicat înca o carte în 1952 atacând “antisemitii”, mult laudata de critica literara din New York. Iata cum un mincinos dovedit, un om care inventeaza si creaza pentru public dovezile “antisemitismului” de tipul The Christian Defender, ca apoi sa atace oameni onorabili si nevinovati în mod mincinos ca sunt “antisemiti” – este un mare literat al poporului american. Aceasta este opera ADL-ului de la 1930 încoace [situatia s-a înrautatit si mai mult dupa aparitia cartii, în cei 20 de ani ce-au urmat]. Si ciuma asta s-a întins peste tot ce se scrie si se publica în toate tarile din vest, cum a aflat autorul – din nou din proprie experienta.
În Martie 1952 revista Truth, înca nesubjugata, a aflat ca Congresul Evreiesc din Canada a cerut unui librar sa elimine din librarie o carte de-a autorului. Acelasi lucru l-a cerut tuturor librariilor si multe din ele s-au supus. Si în Africa de Sud un ziar sionist scria ca “nici o librarie nu are voie sa spuna ca va vinde carti… ca unele din cartile lui Reed câta vreme anumite grupuri rasiale nu sunt protejate prin lege”. “Grupurile rasiale care trebuiau protejate prin lege” se refera la Conventia Genocidului a Natiunilor Unite care prevede pedepse pentru cei care zic ceva ce “ar putea cauza detriment psihic” cuiva; aceasta Conventie legalizeaza cizma de fier a cenzurii ADL-ului. Un senator din Australia, unde autorul n-a calcat niciodata, a atacat o organizatie chipurile “antisemita” de care autorul nu auzise în viata lui sustinând ca “este în strânsa legatura” cu autorul. Ziarele din Australia au publicat aceasta minciuna calomniatoare dar au refuzat s-o corecteze si sa publice adevarul când le-a fost aratat. La o biblioteca din Toronto, un bibliotecar sef lipea notite defaimatoare care “avertizau” cititorii pe copertile cartilor autorului si nu-i pasa când lumea protesta.
Astfel s-a lasat o grea cortina de otel între adevar si mintile maselor de oameni. Politicienii erau de-acum sub calcâiul sionistilor si masele la fel.
Mai ramasese o singura patura care înca nu era total aservita si anume oamenii educati în diverse profesii si expertii de care se plângea Dr. Weizmann. de la început, acestia, împreuna cu “amestecuri din afara, care vin exclusiv din partea evreilor” de care Dr. Weizmann se plângea de asemenea, au fost cei care s-au opus cel mai mult pervertirii societatii de catre sionism. Administratorii de cariera care nu depindeau de alegeri, expertii priceputi în probleme tehnice, soldatii de profesie, n-au putut fi facuti sa minta. Acestia au fost total subjugati si facuti sa actioneze împotriva constiintei lor doar dupa ce aparatul de stat a fost total capturat, astfel încât salariatul poate fi dat afara, poate muri de foame nemaifiind angajat nicaieri, poate fi arestat daca nu se supune ADL-ului. Autorul a vazut în 1943 o încercare a ADL-ului de acest fel. În acel an s-a initiat o lista neagra secreta unde sa fie notati cei cu constiinta care nu puteau fi folositi în scopuri subversive si care trebuiau eliminati din aparatul de stat american. Lista a devenit curând foarte lunga, bazat pe dosarele pe care le alcatuia ADL si care erau apoi introduse în fisa de cadre a salariatilor guvernului american. Astfel s-a cladit baza de operatie a unei politii secrete ca cea din comunism, cu dosare si delatiuni gata pregatite. ADL-ul este, cum zice Martin Dies, “o organizatie terorista care nu-si foloseste fortele ca sa apere renumele evreilor ci ca sa forteze si sa supuna pe altii scopurilor lor prin metode teroriste: de fapt nu este o liga a Anti-Defaimarii ci o Liga a Defaimarii”. Dar în 1956 presedintele Eisenhower a trimis la conventia anuala a acestei Ligi mesajul lingusitor ca “ea reaminteste natiunii ca idealurile religioase trebuie sa domine toate aspectele vietii”.
Unii functionari vazând listele negre si dosarele cu delatiunile pe care ADL-ul le introducea în fisele de cadre ale tuturor functionarilor guvernului american s-au plâns unor membri ai Congresului. Dar guvernul prin cei mai sus pusi se straduia sa le astupe gura si sa acopere totul si nici plângerile la Congress n-ar fi dus la nimic daca n-ar fi aflat chiar membrii Congresului ca si ei erau pe lista neagra! Roosevelt si administratia lui lucrasera asa de bine la regulamente încât ADL-ul n-a putut fi împiedecat sa faca ce vrea cu dosarele de cadre ale guvernului Statelor Unite si singura vina ce s-a putut gasi a fost ca “s-au folosit în acest scop fonduri ce nu fusesera initial prevazute pentru aceasta activitate”, deci era ceva de jurisdictia controlului cheltuielilor. O comisie de investigatie a cheltuielilor s-a întrunit sub congresmanul Clare E. Hoffman la 3, 6 si 7 Octombrie 1947. Atunci vreo suta de senatori si congresmeni americani au aflat ca ei si sotiile lor erau descrisi în dosarele lor de cadre de la guvern ca “nazisti” si ca aceasta informatie provenea de la ADL si Comitetul Evreiesc American printr-o firma de avocati sionisti. Când seful Departamentului de Cadre al Salariatilor Guvernului Statelor Unite a depus în fata comisiei de ancheta, a aratat ca existau vreo “750.000 de fise” ale unor oameni care trebuiau respinsi si nu trebuiau lasati sa lucreze pentru guvernul american, pregatite de o firma din New York si ca copii ale acestor fise au fost facute si trimise fiecarei ramuri a guvernului american pe întreg cuprinsul Statelor Unite, la fiecare birou si ca el n-avea putere sa arate aceste fise, caci numai cei trei sefi ai Comisiei Salariatilor Guvernului, care raportau direct la presedintele Statelor Unite, aveau caderea sa dezvaluie fisele. Cei trei sefi, Mitchell, Flemming si D-ra Perkins, au refuzat sa arate fisele zicând ca nu-i lasa presedintele (fisele au fost introduse în dosarele de cadre de catre Roosevelt, dar acum presedintele care se opunea dezvaluirii lor era Truman). Hoffman a spus ca “afla pentru prima data de existenta Gestapo-ului în America”, si-a întrebat daca lista neagra-i cuprinde si pe cei care n-au facut niciodata cerere sa lucreze la guvern. Mitchell a raspuns ca da, listele negre sunt nelimitate si cuprind absolut pe oricine care traieste pe continent. “Cum, pe oricine si pe toti din toata tara?” s-a mirat Hoffman si cei trei sefi au raspuns afirmativ. Astfel, doar în 1943 se adaugasera 487.033 de fise în dosarele secrete cu delatiunile ADL-ului si operatiunea asta cerea munca a zeci de oameni. Dar exact când acesti zeci de oameni introduceau denunturi secrete în fisele de cadre ale tuturor oamenilor, Comisia Functionarilor Guvernului American interzisese sa mai fie întrebat cineva daca este comunist (la initiativa lui Roosevelt). Sefii serviciului de cadre s-au ferit din toate puterile sa auda sau sa vorbeasca despre rolul ADL-ului si amuteau imediat ce auzeau de acest ADL. Raportul oficial, surprinzator de sincer, a aratat ca ADL-ul are puterea sa introduca denunturi defaimatoare în dosarele oficiale secrete ale salariatilor si tuturor oamenilor fara stirea acestora, dosare care sunt apoi cu usurinta convertite în dosare ale politiei secrete care are astfel control asupra tuturor locuitorilor tarii. Dar cum nu s-a luat nici o masura dupa aceste dezvaluiri, totul a continuat fara întrerupere si dosarele de politie secreta cu denunturile defaimatoare ale ADL-ului continua si-n clipa de fata.
Deja în 1951 si 1952 s-a vazut cum vor fi folosite aceste liste negre, când armata a descins dintr-odata în orasele din California, statul New York si Texas si le-a ocupat în numele “Natiunilor Unite” sau “Guvernului Militar”, ocupând primaria, telefoanele si politia si arestând primarii, functionarii si pe unii cetateni, pe care apoi i-au purtat într-o mascarada prin oras costumati cu forta în uniforme “fasciste” aduse de armata. Apoi armata a organizat curti martiale unde-au fost “judecati” acesti “dusmani”, a construit lagare de concentrare si-a dat proclamatii împotriva “bandelor de rezistenta” si “conspiratorilor”. Acest proces, bine cunoscut celor care-au fost cotropiti de catre trupele sovietice de ocupatie când cu “eliberarea” Europei, i se pare autorului o repetitie generala pentru când guvernul “noii ordini mondiale” pe care-o proclama presedintele Bush va ocupa Statele Unite. Când oamenii revoltati au cerut explicatii de la Pentagon, li s-a raspuns ca “este un eveniment politic asupra caruia armata nu are nici un fel de control”! Presedintele si guvernul Statelor Unite însa au refuzat sa raspunda oricaror întrebari cu privire la acele cotropiri militare.
În 1945, la sfârsitul razboiului, guvernul Statelor Unite era deja asa de total infiltrat si cuprins de cancerul sionist încât slabiciunea si prabusirea Statelor Unite vor veni din interior, de la coruptia generala si totala a republicii, cu toata împotrivirea unei parti a populatiei care înca n-a învatat sa renunte la tara pe care-au construit-o bunicii ei.
Capitolul 41: Se întinde revolutia
Cel de-al doilea razboi mondial, ca si primul, a fost exact cum l-au prescris Protocoalele Sionului din 1905: mase de oameni au suferit macelarindu-se, înfometându-se si asuprindu-se reciproc pentru ca sa construiasca o lume fara granite nationale condusa de un guvern mondial stapânit de o secta atotputernica si stapâna pe toata bogatia lumii. Dar masele de oameni s-au macelarit reciproc si-au murit în numele “eliberarii si libertatii”, luptând “ca sa distruga militarismul, nazismul, fascismul, dictaturile totalitare” si asa mai departe. Lenin scria (vezi Opere Complete): “Razboiul mondial (1914-1918) va aduce instaurarea comunismului în Rusia; un al doilea razboi mondial îl va întinde în toata Europa; al treilea razboi mondial este necesar ca sa faca întregul glob comunist”. E de prisos sa se explice cum a fost “eliberata” Europa rasariteana si-a fost împinsa sub calcâiul sovietic în 1945; dar si restul Europei e în discutie; în 1956 Generalul Gruenther, Commandant Suprem al Fortelor Aliate (nu e prea clar ce forte erau aliate în 1956, dar presedintele american a creat acel rang atunci pentru el, probabil în vederea “noii ordini mondiale”) preconiza ca nu se va rezista avansului sovietic în Europa de Vest, zicând: “Desigur ca nu suntem destul de puternici sa tinem piept pe frontul actual din Europa”. In 1956 de 10 ani popoarele din vestul Europei erau îndoctrinate ca razboiul cu Rusia e inevitabil, drept rezultat al celui de-al doilea razboi mondial. Deci averea, forta, viata tineretului american au fost puse în joc în cel de-al doilea razboi mondial – ca sa-l pregateasca pe cel de-al treilea. George Washington le spunea americanilor în ultimul lui discurs ca presedinte în 1796, când Domnia Teroarei a aratat adevarata fata a revolutiei franceze si când s-au descoperit primii agenti ai revolutiei mondiale în America: “Va implor sa ma credeti, concetateni, ca vigilenta unui popor liber trebuie sa fie mereu treaza împotriva infiltrarii insidioase a unei influente straine, caci istoria si experienta trecutului dovedesc ca influenta straina este unul dintre cei mai mari dusmani ai guvernului unei republici”. Dar la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial conspiratia influentei straine avea puterea sa dicteze hotarârile majore în politica Statelor Unite, cursul operatiilor militare si cui si unde se vor livra arme, munitii, alimente si fonduri. Agentii influentei straine dusmanoase sunt plasati în functii înalte si sunt numerosi; ceilalti politicieni si functionari îi servesc, unii din ticalosie, altii din nestiinta.
America a intrat în razboi în 1941 cum a intrat si-n 1898: printr-o mascarada tragica, o lovitura de teatru pregatita mârsav cu jertfe de vieti pentru a convinge publicul si Congresul ca trebuie declarat razboiul. În 1898 a fost scufundat vasul Maine în portul Havanei, din Cuba, chipurile “de o mina spaniola” si Statele Unite au declarat razboi imediat; dar când a fost adus vasul la suprafata dupa multi ani s-a vazut ca explozia care-a scufundat vasul a fost dinauntru înspre înafara, adica mina a fost pusa de cineva de pe bordul vasului. La fel în 1941, atacul japonez de la Pearl Harbour i-a dat lui Roosevelt posibilitatea sa declare ca tara lui se afla în stare de razboi prin acest atac japonez chipurile neasteptat care “va trai în istoria infamiei”, recita el duios în fata maselor; dar s-a dovedit ca guvernul american era anuntat din vreme ca va avea loc atacul de la Pearl Harbour si a ascuns aceasta informatie de trupele plasate acolo ca victime expuse la moarte cu buna stiinta de catre Roosevelt ca sa-i furnizeze pretextul razboiului. Când publicul a aflat de cele doua înselatorii care au declansat cele doua razboaie, a ramas, ca totdeauna, apatic.
În timpul primului razboi mondial masele l-au ales pe Wilson presedinte pentru ca a promis “sa ne tina departe de razboi” si primul lucru pe care Wilson l-a facut dupa alegeri a fost sa declare ca “suntem în stare de razboi,” dar publicul american nu s-a suparat. În 1940 Roosevelt a fost reales presedinte pentru ca a promis ca “fiii vostri nu vor fi trimisi sa lupte pe fronturi din alte tari” si apoi trupele americane au fost trimise imediat pe front în Europa si Asia, dar publicul american nu s-a suparat nici de data aceasta. Solutia consta în cele cinci cuvinte adaugate de senatorul James F. Byrnes, alter ego-ul lui Bernard Baruch care, zice Rosenblum, biograful lui Baruch, “era asa de intim cu Baruch ca uneori nu se poate sti care din doi a dat ideea pe care-o enunta amândoi”. La programul electoral al lui Roosevelt, care zicea: “nu vom trimite armata, flota, forta aeriana sa lupte în razboaie în alte tari”, Byrnes-Baruch a adaugat: “decât în caz de atac”. De aceea a fost nevoie de înscenarea de la Pearl Harbour.
Japonezii au atacat Pearl Harbour la 7 Decembrie 1941 si cu 12 zile înainte, la 25 Noiembrie, Henry L. Stimson, Secretarul de Razboi al Statelor Unite, scria în jurnalul sau: “De vazut cum sa-i manipulam [pe japonezi] ca sa-i facem sa traga primul foc fara sa ne periclitam prea mult – nu e usor”. Dar cu 11 luni mai înainte, la 27 Ianuarie 1941, ambasadorul Statelor Unite la Tokyo anuntase guvernul american ca “daca vor fi necazuri între Statele Unite si Japonia, japonezii intentioneaza sa atace Pearl Harbour prin surprindere”. Dr. Richard Sorge, ambasadorul sovietic, si-a anuntat guvernul în Octombrie 1941 ca “japonezii intentioneaza sa atace Pearl Harbour în 60 de zile”, si-a fost anuntat ca guvernul sau a transmis aceasta informatie imediat lui Roosevelt. Apoi Roosevelt a dat un ultimatum japonezilor la 26 Noiembrie 1941. Guvernul american intercepta si descifra toate mesajele secrete japoneze despre acel atac înca din Septembrie 1941, dar le ascundea de comandantii americani de la Pearl Harbour. La 1 Decembrie seful serviciului de informatii din extremul orient a telegrafiat sefului flotei americane din Pacific ca “razboiul cu Japonia e iminent”, dar aceasta telegrama a fost suprimata de cineva de mai sus. La 5 Decembrie Colonelul Sadtler de la telegrafia americana a telegrafiat tuturor comandantilor “razboi cu Japonia iminent; sa nu lasati sa fie ca la Port Arthur” (alt “atac-surpriza” care-a declansat razboiul ruso-japonez), dar si aceasta telegrama a fost suprimata de mai-mari. La 6 Decembrie 1941 Roosevelt a primit raspunsul japonez la ultimatul lui care era ca o declaratie de razboi – dar cei de la Pearl Harbour au fost tot timpul tinuti în întuneric si nu li s-a suflat nici o vorba. În fine, la circa 6-8 ore dupa atacul japonez de la Pearl Harbour, la 7 Decembrie 1947, adica cu o întârziere de 24 de ore, li s-a înmânat comandantilor de acolo mesajul guvernului lor ca “japonezii prezinta azi [6 Decembrie] la 1 dupa prânz un ultimatum… fiti în stare de alerta”. Deci tot universul stia ca japonezii vor ataca Pearl Harbour în afara de americanii din Pearl Harbour, tinuti în ignoranta în mod deliberat de catre guvernul lor. Americanii au pierdut acolo doua nave de razboi, doua crucisatoare, 177 avioane si 4575 de tineri americani. Englezii au pierdut ca o urmare navele Prince of Wales si Renown si multe vieti omenesti în Malaya.
Deci asa a regizat Roosevelt un atac ca sa-si împinga tara în razboi. S-au facut 8 investigatii, 7 navale sau militare si una din partea Congresului, nici una publica sau cinstita, toate sub firma partidului lui Roosevelt si adevarul, cum ca guvernul american detinea si descifrase comenzile de atac ale japonezilor la Pearl Harbour si stia exact cum va avea loc atacul cu mult înainte, a fost tot timpul ascuns. Presa bine cenzurata din Statele Unite a prezentat publicului timp de 6 luni povesti încurcate si contradictorii si dovezile cele mai concludente n-au fost admise sa apara la investigatii (de ex. jurnalul lui Stimson). Dar amiralii americani au iesit la pensie si si-au publicat memoriile. Admiralul Kimmel, comandant sef al flotei Pacificului la vremea aceea, scrie: “Planul presedintelui Roosevelt a cerut ca sa nu se spuna nici o vorba [despre atacul iminent] flotei din Hawaii [unde e Pearl Harbour]“… “mai marii din Washington care în mod intentionat n-au alertat fortele noastre de la Pearl Harbour n-au nici o scuza… li s-a ascuns cu desavârsire comandantilor armatei si marinei ca mesaje vitale japoneze au fost interceptate, descifrate si înmânate celor în masura din Washington la 6 si 7 Decembrie 1941″. Amiralul Halsey, comandant sub Kimmel, zice ca dimpotriva, erau dezinformati de catre propriul lor guvern: “majoritatea informatiilor care ni se serveau indicau alte directii de atac. Daca am fi stiut ca Japonia urmarea în amanuntime miscarile noastre la Pearl Harbour [asa cum stiau la Washington]… ne-am fi pregatit pentru certitudinea unui atac la Pearl Harbour”. Amiralul Theobald care comanda vase de razboi la Pearl Harbour scrie în 1954: “dictate de tactica militara… nu se aplica aici, caci în epoca noastra atomica e de neconceput sa facilitam un atac-surpriza a inamicului ca sa începem astfel un razboi… adevarata istorie a atacului de la Pearl Harbour e ca Amiralului Kimmel si Generalului Short li s-a ascuns informatia” (acestia doi comandau la Pearl Harbour, si-au fost apoi facuti tapi ispasitori ai ticalosiei lui Roosevelt). Apoi Theobald îl citeaza pe Amiralul Stark care era sef al operatiilor militare la Washintgon si care i-a spus ca atunci când le-a ascuns lui Kimmel si Short informatia despre atacul japonez iminent, a primit ordin ‘de mai sus’ s-o faca, ceea ce, scrie Theobald, “înseamna de la Presedintele Roosevelt. Cel mai mare lucru pe care l-a facut atunci a fost c-a ascuns Amiralului Kimmel adevarul”. Amiralul Halsey îi descrie pe Kimmel si Short în 1953 ca pe “marii nostri martiri militari”. Dar ei n-au fost decât primii dintr-o lunga lista de comandanti militari americani care traiesc ceva nou în istoria tarii lor: si anume, daca lupta pentru victorie si ca sa salveze vietile concetatenilor lor aplicând cea mai buna strategie, sau daca obiecteaza la masuri luate peste capul lor pentru a pierde razboaiele duse de ei si pentru a ucide cât mai multi dintre soldatii lor, atunci se trezesc afara din armata sau retrogradati. Operatiile militare americane se conformeaza unui plan deasupra natiunii, în care interesul national si datoria militarului de a-si apara patria nu mai au loc.
Carui plan supranational i-a servit atacul de la Pearl Harbour? Lenin a spus-o. El stia mai bine decât oricine cum l-au ajutat Statele Unite sa distruga Rusia si sa instaureze comunismul acolo (dovezile sunt însa greu de obtinut caci tranzactiile financiare din vest în favoarea revolutiei bolsevice erau secrete). Lenin scria Angelicai Balabanov care era emisarul lui la Stockholm în timpul revolutiei bolsevice: “Cheltuieste milioane, zeci de milioane, avem bani berechet la dispozitie”. Exista dovezi despre marile sume de bani cu care împaratul Germaniei l-a ajutat pe Lenin sa ia puterea: raportul lui von Kuehlman, ministru de externe, din 3 Decembrie 1916 despre “un transfer continuu de fonduri catre bolsevici… ca sa-si construiasca organul de presa, Pravda, sa faca propaganda energica si sa-si înmulteasca cu mult numarul mic de membri din partidul lor”. Ambasadorul german la Copenhaga, contele Brockdorff-Rantzau, raporteaza cum expertul lor, Dr. Helphand (alias Parvus) care ajuta la organizarea conspiratiei bolsevice, “le-a dat o suma de bani sa-si acopere cheltuielile”. Acestea, zicea Helphand, se ridicau la “circa 20 milioane ruble” ca sa “organizeze complet revolutia”. Brockdorff-Rantzau a primit autorizatia sa livreze banii si chitanta lui Helphand înca exista: “Primit de la ambasada germana din Copenhaga la 29 Decembrie 1915 un milion ruble în bancnote rusesti ca sa promovam miscarea revolutionara în Rusia; iscalit Dr. A. Helphand”. Dupa ce si-a atacat Hitler prietenul si aliatul sovietic, Statele Unite dadeau sprijin “financiar, industrial si moral” mai întâi si militar apoi, sovietelor. În Junie 1942 Harry Hopkins, intimul lui Roosevelt, spunea sovietelor într-un discurs tinut la un miting de masa la Madison Garden: “Nimic nu ne va împiedeca sa împartim cu voi tot ce avem si tot ce suntem”. La 7 Martie 1942 Roosevelt ordonase sa se livreze trupelor sovietice mai întâi tot ce vor, înaintea trupelor altor aliati si înaintea trupelor americane. Generalul Maior John R. Deane descrie cum s-a stors America ca sa se întareasca forta statului comunist sovietic. Masele credeau ca trupele americane lupta sa “elibereze” Polonia si asa mai departe; Roosevelt le trimitea sa lupte ca sa extinda comunismul, sa distruga statele nationale si sa instaureze guvernul mondial.
În 1932 Roosevelt a fost ales presedinte ca sa “puna capat deficitului bugetar” si primul lucru pe care l-a facut a fost sa înceapa un transfer gigantic de avutie americana sovietelor, în timp ce deficitul bugetar american a crescut (si continua sa creasca) încât cifra lui totala nu mai încape pe un singur rând. În dolarii de-atunci, Roosevelt a daruit sovietelor 9 miliarde si jumatate de dolari (cât bugetul a 2-3 tari), în operatii supravegheate de Harry Hopkins, care juca acum rolul pe care-l jucase Bernard Baruch în 1917, asigurând continuitatea metodelor de manipulare politica si economica a presedintelui si poporului american din 1916 încoace. Bernard Baruch insistase ca un singur om trebuia sa supravegheze distributiile pe timp de razboi si astfel s-a creat pentru el “Comitetul Industriilor de Razboi” al carui sef era el, provenit din “Consiliul Apararii” de pe lânga presedinte. William J. Graham scrie ca acesta era “guvernul secret al Statelor Unite… 7 oameni alesi de presedinte planificau întregul sistem de furnizari de razboi, cenzura presei, sistemul de control asupra alimentatiei populatiei… într-un cuvânt elaborau fiecare masura luata apoi de Congres pentru razboi si faceau asta în secret cu usile închise cu saptamâni si chiar luni înainte de a declara Congresul razboi Germaniei”. Chiar Baruch spunea ca el avea puteri depline si lua toate hotarârile, la început pe ascuns, lasând publicul sa creada ca presedintele Wilson hotaraste, dar dupa ramolismentul total al lui Wilson din 1919, pe fata, pe motivul bolii presedintelui. Acum Roosevelt a reinstaurat consiliul de razboi al lui Wilson sub titlul de “Comisia Consultativa” din 1940, care în 1942 a devenit “Comitetul Productiei de Razboi”. Baruch din nou a cerut ca un singur om sa aiba puterea suprema în acest comitet, dar n-a fost el cel ales; biograful lui, Rosenbloom, zice ca “Baruch a fost dezamagit”, dar autorul crede mai degraba ca era de acord cu aranjamentele care l-au numit pe Harry Hopkins. Baruch fusese cel mai puternic si influent om, dirijând si influentând din umbra absolut toti presedintii Statelor Unite, indiferent daca erau democrati sau republicani, din 1916 încoace; în 1952 el înca îl “sfatuia” pe Eisenhower. Dar puterea lui Hopkins de a apropia catastrofa civilizatiei occidentale a fost mai mare pentru ca teatrul de actiune a fost mai mare.
Atotputernicul Harry Hopkins, seful Comitetului Productiei de Razboi si al Comisiei de Protocol Sovietic al lui Roosevelt, n-ar fi putut ajunge asa sus în nici un alt secol caci era un om de origine obscura, total lipsit de pregatire, de pricepere, de capacitate pentru a administra treburile unei tari si singurul lui talent s-a vazut când a gasit femei de moravuri usoare pentru Molotov când acesta vizita America. Autorul n-a putut afla cine l-a ales pe Hopkins sa-l dirijeze pe Roosevelt, dar a aflat ca Hopkins crescuse la scoala ideilor lui Louis Blanc si-a comunistilor de la 1848, ca si House. Harry Hopkins si-a învatat ideile de la scoala socialistilor Fabiani din Londra, care propovaduiesc disparitia statelor nationale si instaurarea “Statelor Unite ale Lumii” si de la un mentor de-al lui, evreu de origine ruseasca din Boemia, discipol al lui Tolstoy, eroul bolsevicilor. Fusese cunoscut în cercurile electorale ale lui Roosevelt ca un “bisnitar” (fixer) care “ajusta” fondurile electorale. Universitatea din Oxford i-a dat un doctorat de tipul celor conferite lui Elena si Nicolae Ceausescu.
Imediat ce-a fost instaurat ca sef al Comitetului pentru Protocolul Sovietic al lui Roosevelt a anuntat ca s-a decis ca Statele Unite sa serveasca Uniunea Sovietica fara a cere nici un fel de informatii asa cum nici o alta tara nu va fi servita si ca aceasta decizie “nu va fi rediscutata” (1942). Ca si la ministrii britanici care serveau sionismul, politica “era stabilita” si “nu mai încapea discutie”; nu s-a stiut niciodata cine-a stabilit-o. Senatorul Taft, liderul republican, a protestat si-a fost urmarit pâna la moarte de o campanie virulenta de calomnii si insulte publice. America i-a daruit lui Stalin 15.000 avioane, 7.000 de tancuri, 581 nave de razboi (127 au fost returnate dupa multi ani si sovietele s-au oferit sa plateasca pentru 31, zicând ca restul s-au pierdut sau s-au stricat) si o întreaga flota comerciala. Asta e cea mai mica parte din averile daruite de americani lui Stalin. Guvernul american n-a publicat niciodata datele transferului de avere catre Stalin din timpul si de dupa terminarea razboiului si presa corupta din Statele Unite nici nu s-a interesat. Printr-un accident doar s-au pastrat documente prin care se poate aprecia o mica parte din felul în care guvernul american îsi jefuieste poporul ca sa-i îmbuibe pe tartorii bolsevici. Iata cum:
Capitanul Jordan, veteran din primul razboi mondial, unde fusese instruit ca tânar recrut sa-si tina “ochii deschisi, gura închisa si o copie dupa absolut orice”, a fost trimis la “Depozitul Natiunilor Unite nr. 8″ de la Newark (Natiunile Unite nici nu existau înca, urmau sa fie înfiintate peste 3 ani, dar aveau deja depozite de marfuri). Curând a vazut cât de atotputernic este guvernul sovietic în Statele Unite, când un avion civil american a trecut prea aproape de un bombardier american care era daruit lui Stalin si ofiterul sovietic furios a cerut sa fie eliminate avioanele americane de pe pista. Comandamentul aeroportului a refuzat si sovieticul a spus: “am sa-i telefonez lui Hopkins”. Dupa câteva zile a venit un ordin de la Comisia Aeronautica Americana interzicând avioanelor civile americane accesul, exact cum ceruse sovieticul. Atunci Capitanul Jordan a început sa tina un jurnal, cu ajutorul caruia a aratat mai târziu lumii ca înca din 1942 materialele necesare construirii bombei atomice (grafit, tuburi de aluminiu, cadmiu, toriu) erau trimise prin aeroportul Newark în Uniunea Sovietica – si în acest rastimp Roosevelt facea mare caz de “secretul bombei atomice”, “proiectul Manhattan”. Dar când Capitanul Jordan nota aceste transporturi în jurnalul sau, nici el nici poporul american habar n-aveau de bomba atomica si nici la ce-ar putea fi bune aceste materiale; el nota absolut toate transporturile. Si-a observat ca multe din ele nu erau, cum ziceau acordurile de colaborare militara, articole de “aparare”, ci articole de construire a regimului comunist, ca de pilda “tractoare si masini agricole, o fabrica de aluminiu, fabrici de locomotive si vagoane, masini de prelucrat otelul” etc. etc. Acestea intra în totalul Presedintelui Truman de produse agricole în valoare de $1.674.586.000 si produse industriale în valoare de $3.040.423.000 (în dolarii de atunci, mult mai puternici ca cei de-acum) trimise în Uniunea Sovietica în acel an în cadrul “acordului de împrumut-ajutor”. În 1943 s-au pierdut multe nave de transport si s-a mai deschis un aeroport la Great Falls, în Montana, pentru transferul de avere din America la Stalin si Capitanul Jordan a fost trimis acolo, din nou ca “reprezentant al Natiunilor Unite” care înca nu existau, si-a gasit acolo primul lui ordin de la presedintele tarii si anume: “prima prioritate o au… avioanele sovietice, chiar înaintea celor militare ale Statelor Unite”. Ofiterul sovietic cu care colabora s-a ofensat ca trebuia sa colaboreze cu un biet capitan si Capitanul Jordan a fost facut imediat maior al Statelor Unite, dar epoletii i-au fost pusi de Colonelul Kotikov, ofiter sovietic; autorul nu stie dac-au mai fost vreodata ofiteri americani în armata Statelor Unite facuti de alte tari. Jordan a observat foarte multe geamantane negre sigilate bine cu frânghii care treceau spre Uniunea Sovietica si cum nu avea nici o putere decât cea de a dirija traficul din Montana spre Moscova prin Alaska, s-a suit într-un avion unde a desfacut câteva din ele si si-a notat continutul. A gasit în ele o imensitate de documente, corespondenta, planuri si desene tehnice. Printre ele erau doua pachete de dosare ale Departamentului de Stat american. Pe unul eticheta zicea: “De la Hiss”; pe celalalt: “De la Sayre”. Aceste dosare, s-a dovedit ulterior în procesele de spionaj si tradare din 1948-56, contineau rapoartele secrete ale atasatilor americani din Moscova, trimise în valiza diplomatica la Washington, unde Hiss si Sayre le fotocopiau si le trimiteau înapoi la Moscova la cei de care erau, chipurile, tinute secrete. Cea mai importanta hârtie pe care-a vazut-o Maiorul Jordan în valizele ce zburau spre Moscova a fost o scrisoare semnata de “H.H”. (Harry Hoppkins) catre Mikoyan, Comisarul Sovietic pentru Comert Exterior, în care-i explica “ce greu mi-a fost sa obtin acestea de la Groves [seful proiectului ultra-secret al bombei atomice]“. Atasate la scrisoare erau planul uzinei atomice de la Oak Ridge din Tennessee si o copie a unui raport care purta stampila “Harry Hopkins” si care era plin de cuvinte stranii pe care Jordan necunoscându-le le-a copiat întocmai în jurnalul sau, cu intentia sa se uite mai târziu în dictionar sa vada ce înseamna, cuvinte ca: “ciclotron, proton, deuteron, energie de fisiune” si expresii ca “pereti de 5 picioare grosime de apa si plumb sa controleze zborul neutronilor”. Asta în timp ce masele din Anglia si America aveau creierul spalat cu lozinca ca cea mai buna aparare împotriva agresiunii sovietice e bomba atomica.
La 23 Septembrie 1949 Uniunea Sovietica a explodat prima bomba atomica. Maiorul Jordan nu s-a mai putut stapâni si s-a plâns unui senator care l-a determinat pe un vorbitor de la radio, Fulton Lewis, sa povesteasca astea la radio. Acest program radio si cartea lui ulterioara au facut public scandalul care a dus la investigatiile Congresului din Decembrie 1949 si Martie 1950. Dar presa a falsificat faptele când le-a difuzat public si investigatiile n-au dus la nimic.
În 1944 Maiorul Jordan era îngrijorat si-a încercat sa se consulte cu seful lui din Departamentul de Stat, unde un tinerel i-a spus ca “ofiterii care-s prea corecti se pot trezi pe undeva pe-o insula din mijlocul Marilor Sudului”. Dupa scurt timp a fost înlocuit. Cartea lui contine lista tuturor transporturilor pe care le-a putut vedea; este inclusa lista tuturor ingredientelor pentru bomba atomica si bomba cu hidrogen: beril, cadmiu, cobalt (33.6000 livre minereu si concentrat), metal si fragmente de cobalt (806.941 livre), uraniu metal (2.2 livre), tuburi de aluminiu (12.766.472 livre), grafit (7.384.482 livre), toriu, nitrat de uraniu, oxid si oxid urano-uranic, aluminiu si aliaje (124.052.618 livre), lingouri de arama si bronz (76.545.000 livre), sârma, placi, sârma izolata de arama si bronz, etc. Apoi o uzina petrolifera, masini si piese de prelucrarea fierului, masini de tot felul pentru industria grea si usoara, turnatorii, statii electrice, instrumentaj si statii telefonice, generatoare, instalatii de cinematografie, de radiodifuziune, 9.594 vagoane de cale ferata, 1.168 locomotive, nave comerciale în valoare de $123.803.879, camioane si tot asa fara sfârsit. Apoi o uzina de mare precizie, 2 fabrici de produse alimentare, trei generatoare de gaz, o rafinarie petrolifera cu masini si utilaj, 17 uzine cu aburi si 3 uzine hidroelectrice. Maiorul Jordan începuse sa creada ca Hopkins si amicii lui înnebunisera, caci îi trimiteau lui Stalin cantitati imense de tot felul de lucruri, utile sau nu – unele care nu stie la ce le-ar fi trebuit: ochelari, dinti falsi, 9.126 ceasuri cu pietre pretioase, 6.222 livre de sapun de toaleta, rujuri de buze în valoare de $400, 373 galoane de bauturi spirtoase, momele pentru pescuit cu undita în valoare de $57.444, lanterne magice pentru copii în valoare de $161.046, tichii de hârtie si nasuri de carton de $4.352, 13.256 livre de hârtie de copiat, doua piane noi, instrumente muzicale de $60.000, si, probabil o atentie speciala pentru dragul lor “tatuc Stalin”, o pipa de $10.
Harry Hopkins i-a mai trimis lui Stalin si bani pesin, între altele “$88.701.103 pentru saraci”; cine-a trait sub comunism stie cum se “împarte la saracii” comunismului. În 1944 Henry Morgenthau Jr., Secretarul Trezoreriei lui Roosevelt, cu secretarul sau Harry Dexter White (dovedit ulterior agent sovietic) au trimis lui Stalin copii ale placilor cu care se tipareau banii ce urmau sa fie folositi în Germania dupa razboi. Astfel publicul american înghitea un deficit cauzat de plata trupelor americane cu note tiparite – de un alt guvern în alta tara, dar aceste note erau onorate în Statele Unite. La protestul publicului, notele nu s-au mai tiparit din 1946; dar sovietele deja pusesera în circulatie peste 250 milioane de dolari tipariti de ele, si-au refuzat sa plateasca suma neglijabila de $18.000 pentru placile si hârtia cu care-au jecmanit cele 250 milioane luate direct din trezoreria americana.
În afara de transferul averii natiunii americane în Uniunea Sovietica, mai erau doua cai de îmbogatire a bolsevicilor si saracire a americanilor. Una era organizarea luptelor de asa maniera încât americanii sa aiba pierderi si comunistii nu. Asa au si facut membrii “guvernului din umbra” al Statelor Unite – nu de la început, dupa atacul de la Pearl Harbour, cum intentionasera, ci mai târziu, prin George C. Marshall, Sef de Stat Major, pe care Senatorul Joseph McCarthy l-a acuzat ulterior pe buna dreptate si în mod absolut veridic si documentat ca a “planuit cu minutiozitate o retragere continua care a cedat mereu victoria si care a început cu mult înainte de a se termina cel de-al doilea razboi mondial… totdeauna sustinând numai frontul rusesc” dupa instructiunile lui Churchill si Stalin.
Generalul Marshall fusese promovat de Roosevelt peste capul a 20 de generali si 14 brigadieri toti mai bine pregatiti si calificati si cu mai multa vechime, dupa ce fusese numit general în ciuda faptului ca a fost gasit incompetent pentru acel rang de catre comandantul de-atunci. Dintru început Marshall i-a cerut Senatorului James F. Byrnes (alter ego-ul lui Bernard Baruch) sa introduca prin Congres o decizie ca sa nu se mai tina cont de vechime si procedura la promovare în armata si acesta a facut-o, dându-i lui Marshall posibilitatea sa opereze imediat 4.088 de promovari neregulamentare, una dintre ele fiind a Colonelului Dwight Eisenhower, care nu vazuse câmpul de lupta în viata lui dar a devenit în trei ani Comandantul Suprem al Fortelor Aliate. Tandemul Marshall – Eisenhower a dat forma lumii dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Imediat dupa atacul de la Pearl Harbour propaganda sovietica a început sa ceara ca englezii si americanii sa invadeze Europa numai decât; desi Churchill spunea ca trupele engleze nu pot s-o faca înainte de 1943, Eisenhower instruit de Generalul Marshall a facut planul invaziei în 1942 si Roosevelt i-a telegrafiat lui Churchill asta; apoi Generalul Marshall si Harry Hopkins s-au dus la Londra unde Churchill le-a spus ca o invazie pripita ar duce la pierderea razboiului, ca va transforma Canalul Mânecii într-o “mare de sânge aliat”, de fapt trei sferturi englez. Întrebat cu ce poate contribui, comandantul american din Insulele Britanice, Generalul Clark, a aratat ca n-are decât o divizie (a 34-a) fara artilerie antiaeriana, fara tancuri si neinstruita (când a fost trimisa în lupta în Africa mai târziu s-a vazut ca aceasta divizie nu era gata de lupta). Totusi Generalul Marshall i-a cerut lui Roosevelt sa santajeze guvernul britanic sa intre în lupta amenintând ca altfel America se retrage din razboi (vezi marturia lui Stimson). Desi n-a reusit sa santajeze Anglia ale carei trupe nu erau nici echipate nici instruite, acesta a ramas tonul si procedeul Statelor Unite tot timpul razboiului.
Mai târziu, în 1943, trupele engleze si americane au zdrobit trupele germane în Africa si Germania a început sa piarda; aliatii erau gata de lupta; din nou Generalul Marshall a intervenit, hotarând unde vor ataca aliatii si schimbând soarta natiunilor Europei. Churchill nu vroia ca cei care începusera razboiul, adica Uniunea Sovietica care a provocat cel de-al doilea razboi mondial atacând Polonia împreuna cu Hitler, sa iasa din razboi cucerind teritorii mari (cum s-a si întâmplat) si vroia sa atace din nord si din sud si sa ocupe statele balcanice cu trupe anglo-americane. Dar Generalul Marshall, care conducea razboiul în locul lui Roosevelt care era bolnav si incapacitat (sau poate prizonierul celor din jurul lui; în orice caz nu mai avea nici o putere) insista ca aceste trupe vor debarca numai în Franta si vor lasa trupele sovietice sa patrunda adânc în Europa. Apoi Roosevelt, lucid sau nu, a perseverat în a darui Europa de est, centrala si balcanica bolsevicilor. Timp de 18 luni s-a dezbatut abandonarea Europei trupelor revolutiei bolsevice, caci trupele engleze si americane terminasera cucerirea Africii si izgoneau nemtii din Italia, si-ar fi putut înainta pâna la Viena, Budapesta si Praga, dar Generalul Marshall a insistat sa se limiteze la o a doua invazie a Frantei, total inutila si a prescris ca “pozitia Rusiei dupa razboi va fi dominanta în Europa… trebuie sa-i dam tot sprijinul si sa facem orice efort sa ne-o facem prietena… fara nici o îndoiala ea va domina Europa…” (analiza Generalului Marshall la Conferinta de la Quebec din August 1943). Stalin ceruse ca trupele anglo-americane sa invadeze Franta si sa nu se apropie de Europa Centrala si de Est; Generalul Marshall a facut întocmai. Razboiul avea sa mai faca ravagii înca doi ani, când Stalin si cu Generalul Marshall hotarâsera ca Rusia va domina Europa si va cuceri teritorii vaste dupa razboi. Generalul Mark Clark, care era în 1943 comandantul trupelor americane din Italia, scria în 1950 ca deturnând trupele din Italia spre Franta, când puteau trece prin Iugoslavia si Ungaria pâna în Cehoslovacia si Austria, s-a comis “una din greselile politice cele mai mari ale razboiului”, caci s-a abandonat Europa Centrala lui Stalin; Generalul Clark, stralucit strateg pus pe linie moarta care ulterior si-a dat demisia, zice “greseala politica” dar de fapt n-a fost nici o greseala ci o politica intentionat aplicata de grupul din jurul presedintelui american care subordona interesele patriei lor, propagarii revolutiei comuniste în lume. Astfel în loc sa se termine razboiul în 1944 cu o victorie care sa lase sovietele în limitele teritoriului lor si sa lase natiunile europene libere, s-a prelungit razboiul înca doi ani pentru a da sovietelor ocazia sa invadeze si sa ocupe jumatate din Europa. Aceasta prelungire a fost dictata de soviete si impusa de ele prin agentul lor din guvernul american, Harry Dexter White, autorul asa-numitului plan Morgenthau. Conform acestui plan trupele aliate au înaintat încet-încet pâna la granita Germaniei, unde Churchill care s-a opus acestui plan tot timpul a încercat sa mai salveze ceva ocupând Berlinul, dupa cum povestesc si el si Eisenhower în memoriile lor. Chiar Eisenhower spune cum s-a opus când Feldmaresalul Montgomery a propus sa înainteze decisiv în 1944 spre Berlin, zicând ca Montgomery risca prea mult – dar câteva pagini mai înainte spusese ca Montgomery era prea cumpanit si nu vroia sa riste nimic. Eisenhower a continuat sa-si împrastie trupele prin Franta asteptând ca sovieticii sa patrunda adânc în Europa si în Martie 1945 (dupa Conferinta de la Ialta când era clar ca sovietele au anexat România si Polonia si Roosevelt trimitea telegrame de protest lui Stalin), Eisenhower i-a telegrafiat direct lui Stalin planul lui fara sa se consulte cu nimeni, ceea ce l-a facut pe Churchill, care vroia sa salveze cel putin Viena, Praga si Berlinul, sa protesteze vehement – dar degeaba, caci Generalul Marshall din Washington a declarat ca aproba întru totul si planul si procedura lui Eisenhower. De atunci încolo nici o miscare n-au mai facut trupele aliate în vest fara sa obtina aprobare de la Stalin si nimeni nu asculta ce zicea Churchill. Eisenhower i-a comunicat direct lui Stalin la 28 Martie ca se va opri în fata Vienei. În 14 Aprilie a comunicat sefului Statului Major ca se va opri în fata Berlinului, pe Elba, încheind cu cuvintele: “daca esti de acord, am sa-l informez pe Maresalul Stalin”, dar de fapt nu-i pasa daca e sau nu de acord caci deja trecuse peste protestele englezilor. Mai ramânea Praga, în Cehoslovacia, unde Stalin i-a cerut lui Eisenhower la 9 Mai 1945 sa nu intre dincolo de linia Karlsbad, Pilsen si Budweis si Eisenhower, care avea trupe americane stând degeaba la granita ceha, i-a ordonat Generalului Patton sa se opreasca imediat unde-a zis Stalin. Cinci ani mai târziu, la 3 Martie 1949, la un dineu de gala la Asociatia Avocatilor din New York, Generalul Eisenhower s-a laudat ca el a fost singurul care a luat hotarârile ce-au abandonat jumatate din Europa bolsevismului. Dar chiar daca credea ca el a luat acele decizii, n-a fost Eisenhower cel care le-a luat, ci erau parte din politica de demolare a tarilor occidentale în folosul revolutiei bolsevice din care facuse parte si transferul averii americane catre bolsevici. Capitanul Harry C. Butcher mentioneaza ca atunci când Generalul Eisenhower în ciuda protestelor lui Churchill îi comunica lui Stalin direct despre cum se opreau si asteptau trupele anglo-americane ca sa invadeze trupele sovietice Europa, “granitele si ariile de ocupatie deja nu se mai dezbateau la nivel de conducere militara”. Churchill a spus (la 11 Mai 1953) ca el cerea ca trupele anglo-americane sa nu se retraga pâna nu s-a ajuns la un acord cu Rusia, dar nu s-a tinut cont de cerintele lui si s-a abandonat jumatate din Germania sovietelor fara sa se stabileasca absolut nimic.
Guvernele occidentale au mai gasit o cale de a promova comunismul în lume dupa razboi: prin conferintele de pace. Carta Atlanticului fusese promulgata de Roosevelt la 6 Ianuarie 1941, când le-a spus americanilor ca “anticipeaza o lume bazata pe 4 libertati fundamentale: de vorbire, religioasa, eliberare de foamete, eliberare de teama”. Apoi carta promulgata de Roosevelt si Churchill împreuna la 14 August 1941 anunta în frazeologia demagogica recomandata de Protocoalele Sionului din 1905 ca “îsi bazeaza sperantele într-un viitor mai bun pentru omenire” pe niste “principii fundamentale” si anume: “nici o augmentare, teritoriala sau de alta natura”; “nici o schimbare teritoriala fara consimtamântul liber al popoarelor respective”; “dreptul popoarelor de a-si alege forma de guvernare pe care o doresc; si drepturile suverane si autoguvernarea restituite popoarelor care fusesera private de ele”. Iar de la aceste nobile aspiratii au trecut apoi la fapte si la conferintele de la Teheran si Casablanca care-au culminat la Ialta în Februarie 1945, trei ani si jumatate dupa exprimarea acelor nobile teluri, au jefuit si înrobit lui Stalin popoarele a jumatate din Europa – lui Stalin pentru ca, zice Declaratia ce-au dat-o la Teheran, “el este un om devotat luptei împotriva tiraniei si sclaviei, oprimarii si intolerantei”. In timp ce demnitarii occidentului îi cântau aceste osanale lui Stalin cel iubitor de libertatea popoarelor, trupele lor sedeau si asteptau ca hoardele bolsevice sa patrunda adânc în inima Europei.
Cum Stalin a refuzat sa se deplaseze, s-au deplasat Roosevelt si Churchill la Ialta – deja o înfrângere când tratezi cu asiaticii, zice autorul. Roosevelt si intimul lui Harry Hopkins erau pe moarte si Roosevelt arata foarte rau chiar si în filmele date publicitatii. Multi participanti îsi adusesera familiile, care misunau si dadeau conferintei un aspect de excursie familiala. Dar cel mai rau lucru, zice autorul, a fost betia continua la care au fost supusi delegatii tot timpul, fiind acesta, zice autorul, un truc asiatic foarte vechi. Generalul Maior Laurence S. Kuter care reprezenta aviatia americana descrie cum o serie de toasturi si închinari în cinstea participantilor începeau dis-de-dimineata, de la micul dejun, cu votca, vin, cognac, sampanie si din nou cognac, alaturi de caviar, mezeluri, mere de Crimea si ceai; acesta era numai dejunul; tot timpul zilei toata lumea era mai mult beata; interpretul lui Roosevelt povesteste cum la o cina s-a închinat de 45 de ori în cinstea a diversi – 45 de pahare de alcool baute obligatoriu de fiecare. Roosevelt care era pe moarte a sosit acolo ca semnatar al planului Morgenthau, elaborat de agentul sovietic din guvernul american Harry Dexter White si însotit de alt agent sovietic, Alger Hiss; deci sovietele aveau doi reprezentanti din trei. Autorul scrie ca Churchill a încercat din toate puterile sa salveze ceva din ghearele lui Stalin, din fiasco-ul celui de-al doilea razboi mondial despre care masele cu creierul spalat de ziarele perfect controlate de fortele oculte credeau ca este o victorie glorioasa si stralucita, dar Generalul Marshall l-a santajat mereu cu amenintarea ca va ordona trupelor americane sa abandoneze frontul daca Churchill mai face astfel de încercari. Autorul crede ca Churchill de-acum stia ca nu e decât o marioneta în mâna altora, dar nu stia înca faptul ca nu mai exista presa libera si toata presa e un instrument de propaganda mincinoasa în mâna acelorasi forte. Astfel, Churchill îl întrebase pe Ministrul Informatiilor la 23 August 1944 de ce nu se spune nimic despre masacrul polonezilor de la Varsovia. Generalul Bors din rezistenta poloneza s-a ridicat împotriva trupelor naziste la apropierea trupelor sovietice, care însa la ordinul lui Stalin s-au oprit imediat si-au asteptat dând timp nazistilor sa masacreze populatia poloneza. Când avioanele engleze si americane au vrut sa-i ajute pe polonezi, Stalin le-a interzis accesul la aeroporturile de decolare. Churchill i-a cerut lui Roosevelt sa trimita totusi avioanele, zicând ca Stalin nu va îndrazni sa le doboare, dar Roosevelt a refuzat; astfel aliatii si cu sovieticii au abandonat populatia poloneza ca sa fie masacrata; Varsovia a fost rasa la pamânt, 20.000 de polonezi civili au fost ucisi si 350.000 de supravietuitori deportati. Asta la trei ani dupa ce Roosevelt declamase asa de frumos despre libertatile pentru care lupta el. Churchill s-a mirat de ce nu zic ziarele nimic si ziarele au continuat sa nu zica nimic. Astea erau faptele pe care le-a încununat Conferinta de la Ialta, unde Roosevelt, c-un picior în groapa, i-a spus lui Stalin ca se simte mai însetat de sânge german ca oricând si-a propus sa închine un pahar “din nou ca sa executam 50.000 de ofiteri germani”, caci mai închinasera asa la Teheran în Decembrie 1943. Când Stalin a propus toastul, Churchill a refuzat sa închine; Roosevelt a facut o gluma buna zicând ca el va ucide doar 49.500; fiul lui Roosevelt, Eliott, a râs zicând ca spera sa ucida sute de mii si Stalin s-a ridicat sa-l sarute pe Eliott Roosevelt pentru aceste cuvinte din inima.
Roosevelt i-a spus fiului sau ca nu-i place ca Churchill se teme ca rusii vor deveni prea puternici si i-a propus lui Stalin “ceva ce Primul Ministru Churchill nu trebuie sa afle” si anume ca Eisenhower sa comunice direct cu Stalin ocolind Statul Major din Londra si Washington (la 4 Februarie 1945). Ceea ce s-a si facut.
Stalin n-a mai închinat pentru moartea a 50.000 de nemti si dupa asta s-a aratat mai rezervat fata de Roosevelt, mai discret si mai putin sângeros decât acesta. Autorul banuieste ca Stalin nu credea în desantarea sincera a presedintelui american si banuia o cursa. Dar halul de decadere si aservire al guvernelor occidentale s-a vazut cel mai bine când au abandonat Polonia, cotropita de Stalin si Hitler pe vremea când erau aliati si prieteni, pentru eliberarea careia se pornise razboiul, însângerata de masacrele naziste carora îi fusese abandonata de Stalin si de aliati când cu rascoala din Varsovia. Pâna la urma si Churchill a acceptat mutilarea si distrugerea Poloniei, din care jumatate a fost smulsa si incorporata Rusiei, sub pretextul ca i se va da teritoriu german în schimb si se vor tine “alegeri libere”, ca în realitate toata Polonia sa fie împinsa sub cizma sovietica, alaturi de jumatatea Germaniei si de celelalte tari care-au ajuns în “lagarul socialist”, astfel ca Polonia a trecut direct din sclavie nazista în sclavie comunista printr-o baie de sânge. Despre Polonia, Roosevelt (care era de pe-acum cam incoerent) a avut de zis doar ca “am 6 sau 7 milioane de alegatori polonezi în Statele Unite”, caci lui îi pasa doar sa fie reales, si-apoi a propus sa se rapeasca din teritoriul Poloniei zicând ca “polonezii sunt ca chinezii, nu vor sa-si piarda prestanta”, desi e greu de imaginat cum poate o natiune sa-si pastreze prestanta pierzându-si teritoriul national. Apoi Alger Hiss s-a încuiat cu Roosevelt ca sa-l “ajute” sa stabileasca granitele Poloniei. Churchill a mai protestat un timp zicând ca Anglia a jertfit atâta în razboi ca sa elibereze, nu sa mutileze Polonia, dar în cele din urma a semnat si el. S-ar crede ca cei trei facusera tot raul pe care-l puteau face – dar a mai ramas o ticalosie de facut: sub “Protocolul pentru Daune de Razboi” cei trei, Roosevelt, Churchill si Stalin, au aprobat generalizarea în toate tarile Europei cedate lui Stalin, a instrumentului de teroare comunista: au aprobat lagarele de munca fortata si exterminare; caci acest document autoriza “cele trei guverne” sa obtina “reparatii” folosind munca fortata în lagare de concentrare si exterminare. Tot atunci Churchill si Roosevelt au acceptat sa trimita lui Stalin toti prizonierii rusi luati de nemti ca fiind “dezertori”; acesti soldati rusi care au luptat pentru patria lor sovietica urmau sa fie torturati si ucisi de propriul lor guvern pentru care au luptat pentru crima de a fi scapat cu viata din lupta, cu buna stiinta a occidentului. Oroarea acestui act nu poate fi descrisa în câteva cuvinte. James B. Chuter, capelan în armata britanica, povesteste cum trupele americane mitraliau pe soldatii rusi din lagarele germane de prizonieri luati de nemti si “eliberate” de americani si englezi, care încercau sa fuga de tortura “patriei sovietice” careia îi fusesera predati.
Stalin, semnând alaturi de Roosevelt si Churchill acordul de la Ialta, si-a declarat, zice el, “fidelitatea fata de principiile Cartei Atlanticului” din 1941. Dar despre statul national iudaic Stalin i-a spus lui Roosevelt: “Problema evreiasca e dificila. Noi am încercat sa le înfiintam patria lor nationala a evreilor în Birobidjan [de unde se trag hazarii în realitate] dar n-au stat acolo decât doi-trei ani si-apoi s-au împrastiat cu totii prin orase”. Atunci Roosevelt i-a spus lui Stalin “ca el este sionist si l-a întrebat pe maresal [Stalin] daca si el era”. Din nou acest bandit care în tinerete jefuia banci în Georgia s-a aratat mai demn de a fi seful unui stat decât presedintele american, care n-ar fi admis niciodata ca vreo problema “e dificila” când era vorba sa urmeze porunca Sionului. (Când i se pomenea de asa ceva lui Churchill, acesta imediat striga ca aceste obiectiuni sunt dovezi de “antisemitism”). Stalin l-a întrebat pe Roosevelt ce concesii îsi propunea sa-i faca regelui Arabiei Ibn Saud, pe care Roosevelt urma sa-l vada si Roosevelt i-a raspuns ca “avea sa-i faca o sigura concesie si sa-i dea un singur lucru si anume cei 6 milioane de evrei din Statele Unite”. Aceasta propozitie este veridica dar a fost cenzurata si exclusa din documentele oficiale. Restul este luat literalmente din procesul verbal al “Conferintelor de la Malta si Ialta, 1945″ publicate de Departmentul de Stat american în Martie 1955. Tot târgul revoltator de la Ialta a fost astfel dezvaluit publicului, care a ramas apatic, îndobitocit fiind de propaganda, cum este si-acum.
Au mai fost parti ascunse si nepublicate în acest “Proces verbal”. Când Senatul a cerut sa se publice versiunea completa, necenzurata, doi functionari din Departamentul de Stat de buna credinta (Dr. Donald M. Dozer si Bryton Barron) s-au apucat sa pregateasca aceasta publicare si-au fost imediat înlocuiti si pensionati, în timp ce presedintele american Eisenhower facea în public declaratii ipocrite despre cum “totul trebuie dezvaluit ca sa ajutam publicului Statelor Unite sa învete din greselile trecutului si sa ia hotarâri în prezent”. Barron a fost supus unor presiuni foarte mari ca sa accepte sa ascunda adevarul, caci el repeta ca “versiunea care se publica e pervertita, incompleta, foarte mult cenzurata si taiata si tinde sa acopere administratia anterioara si va induce în eroare poporul american”. Dar acum, în 1956, guvernul american era asa de bine infiltrat de agentii revolutiei mondiale, infiltrare începuta de Roosevelt, încât, cu toate procesele publice de spioni sovietici în functii înalte în stat, statul american si întreaga viata publica americana era tot în mâna revolutiei comuniste. Infiltrarea guvernelor occidentale cu agentii revolutiei mondiale e generala, dar aici autorul se ocupa în mod special de Statele Unite pentru ca forta economica a acestei tari pusa în slujba sionismului si-a revolutiei mondiale este hotarâtoare. Dar exact la fel stau lucrurile în Marea Britanie, Canada, Australia.
În Canada un rus (Igor Guzenco), periclitându-si viata, a informat guvernul canadian de reteaua de infiltrare si spionaj bolsevic din guvernul canadian, cu centrala la ambasada sovietica de la Ottawa. Primul Ministru canadian Mackenzie King, un om simplu care se interesa cel mai mult de spiritism, a plecat totusi sa-i informeze imediat pe presedintele american, succesorul lui Roosevelt si pe Primul Ministru britanic Clement Attlee. Alger Hiss era seful retelei bolsevice din guvernul american, dar timp de 6 ani doi presedinti americani au refuzat sa ia cunostinta când li se spunea acest lucru si doar un proces intentat de cetateni particulari a putut forta guvernul american sa accepte cu multa rea vointa o particica din adevar. Dezvaluirile din procesul lui Alger Hiss au aratat infiltrarea totala la toate nivelele a guvernului american cu agenti bolsevici. În Anglia 6 ani dupa dezvaluirile Primului Ministru canadian nu s-a facut absolut nimic când deodata doi înalti functionari din guvern (Burgess si Maclean) protejati si avansati rapid de o mâna nevazuta au disparut si-au reaparut la Moscova, unde se refugiasera de teama procesului lui Alger Hiss. Înca 4 ani dupa fuga lor guvernul britanic a refuzat sa ia act, sustinând ca “se lucreaza la asta”, când deodata în 1955 Ministerul de Externe britanic a recunoscut ca acesti doi lucrau pentru guvernul sovietic în interiorul guvernului britanic înca din 1949 ‘admitând adevarul cu multa rea vointa si fortat de un atasat de ambasada sovietic, Vladimir Petrov, care-a povestit cum Burgess si Maclean fusesera angajati ca spioni sovietici din 1930 din anii primei studentii la Cambridge (asa cum prescriu documentele lui Weishaupt si Protocoalele Sionului si cum s-a facut si cu Alger Hiss). În acest timp Burgess si Maclean apareau mândri în tribuna oficiala la Moscova ca functionari la Ministerul de Externe sovietic; si tot în acest timp Hrusciov si Bulganin au fost invitati într-o vizita de mare prietenie la Londra. Singura cercetarea din Australia a fost mai corecta si a aratat publicului ca ambasada sovietica din Canberra “dirija o operatie de spionaj în Australia” înca din 1943 si ca multi asa-zisi imigranti sunt agenti bolsevici veniti “cu misiune”; Ministrul de Externe R. Casey a aratat ca în guvernul australian era “un cuibar de tradatori,” confirmând ce zisese Mackenzie King cu 10 ani înainte. În acesti 10 ani de dezvaluiri, guvernele occidentale n-au fost cu nimic asanate de revolutionari bolsevici. Concentrându-se asupra transmiterii documentelor doar ca crima de “spionaj”, aceste guverne au refuzat sa curete tarile lor de revolutia bolsevica din interior care patrunsese în cele mai înalte foruri guvernamentale si care dedica economia tarilor si toate avutiile tarilor occidentului pentru propasirea revolutiei comuniste mondiale. Asta s-a vazut la procesul lui Alger Hiss si anume ca transmiterea de documente secrete unui guvern strain si ostil este doar o mica particica din activitatea nociva si anti-patriotica a agentilor revolutiei mondiale infiltrati în guvernele occidentale; functia lor majora este realizarea guvernului mondial prin zdrobirea nationalitatilor. Din 1930, Alger Hiss s-a ridicat rapid în guvern si dupa ce-a fost denuntat de un fost colaborator bolsevic deziluzionat ca spion sovietic a continuat sa fie avansat si a fost nedezlipit de Roosevelt tot timpul la Ialta, astfel încât e clar ca aceeasi mâna nevazuta care i-a ridicat pe Roosevelt si pe Hiss a determinat împartirea lumii la Ialta. Dupa Ialta acelasi grup international l-a numit Secretar General al Natiunilor Unite, care a luat nastere în 1945 la San Francisco de la început ca un instrument al revolutiei mondiale. Toate documentele la Ialta au trecut prin mâna lui si Hiss era prezent tot timpul peste tot în spatele scaunului lui Roosevelt – asa arata Edward Stettinius, care figura ca Secretar de Stat; mai târziu James F. Byrnes care era la Ialta ca Director al Biroului de Mobilizare spune ca Roosevelt n-a citit documentele pregatite de Departamentul de Stat pentru conferinta “desigur din cauza bolii lui;” toate actiunile lui Roosevelt au fost dictate de Hiss cu care Roosevelt “se sfatuia” totdeauna înainte de a zice si face orice si actiunile lui Roosevelt nu se conformau documentelor pregatite de Departamentul de Stat si necitite de Roosevelt “din cauza bolii”. Bryton Barron, functionarul demis din functie pentru ca vroia sa publice adevarul, spune ca el “poate arata incidente care demonstreaza puterea lui Alger Hiss… Si cum opera acesta la nivel înalt”. Dar poate si mai mare putere în demolarea natiunilor lumii a avut-o Harry Dexter White.
Ziarele au publicat stirea ca nu exista nici un certificat de nastere a nici unui Harry Dexter White si nimeni nu stie cine e individul care-si zice asa. El a fost introdus de Henry Morgenthau Jr., care a fost singurul timp de 12 ani neîntrerupt în functia de ministru de cabinet pe timpul lui Roosevelt, la Trezoreria Statelor Unite (1934). Apoi a avansat rapid si misterios si imediat dupa Pearl Harbour a avut putere deplina asupra finantelor în ceea ce priveste politica externa. Apoi a ajuns aghiotant al Secretarului de Stat. Tot timpul acesta a fost agent sovietic dovedit lui Roosevelt, care refuza sa ia act. Whittaker Chambers, cel care l-a denuntat si pe Alger Hiss, arata cum înca din 1935 White îi dadea documente secrete americane ca sa le predea sovieticilor si în 1939 când Hitler si cu sovieticii au atacat Polonia, fiind nevoit sa se apere de acuzele lui Hiss, a vrut sa depuna aceste dovezi dar toate agentiile guvernamentale au refuzat sa ia cunostinta de ele. În 1941 FBI (Biroul Federal de Investigatii) i-a luat o depozitie în care Chambers arata ce-au facut Hiss si Harry Dexter White dar nimeni n-a facut nimic si de-abia în 1948 guvernul american a fost fortat tot de un cetatean particular sa renunte la Harry Dexter White. Actiunea acestui agent bolsevic a început înca din 1941 pe scara larga, când a elaborat planul prin care japonezii au fost fortati sa atace Pearl Harbour si Statele Unite au fost împinse sa intre în razboi. Tot Harry Dexter White este cel care-a elaborat “planul Morgenthau”. Constitutia Statelor Unite spune ca Departamentul de Razboi face razboi si pace; dar Harry Dexter White de la Departamentul Trezoreriei a facut cel de-al doilea razboi mondial si pacea ce-a urmat. White e considerat responsabil de aceste acte, dar Henry Morgenthau Jr. l-a numit pe White si tot Henry Morgenthau Jr. a semnat si ultimatumul catre japonezi care-a declansat Pearl Harbour în Noiembrie 1941 si planul dezmembrarii Germaniei din 1944. În ambele cazuri Roosevelt n-a facut altceva decât sa aprobe ce-a facut Morgenthau. Nu e usor de vazut cine a fost creierul, Morgenthau sau individul care se ascunde sub pseudonimul de Harry Dexter White. În 1947 Fred Smith a descris planul Morgenthau de farâmitare a Germaniei, inundarea minelor, distrugerea industriilor, reducerea populatiei Germaniei la un popor de pastori de capre. Acest plan a fost discutat în trei de Morgenthau, Harry Dexter White si Eisenhower în cortul lui Eisenhower la 7 August 1944 si Eisenhower a promis ca va sprijini tot ce vrea Morgenthau. Acesta a zburat apoi la Washington si si-a descris planul în fata unui comitet unde au participat si Secretarii de Razboi si de Stat (pentru prima data); dar acestia au atacat planul lui Morgenthau si n-au fost de acord cu el; totusi Morgenthau a fost cel care “s-a întâmplat” sa-l însoteasca pe Roosevelt la întâlnirea cu Churchill, care s-a mirat ca nu-i vede pe Secretarii de Stat si de Razboi. Totusi Churchill a semnat alaturi de Roosevelt planul Morgenthau sau Morgenthau-White. Churchill ulterior a spus c-a “regretat” c-a semnat. Roosevelt ulterior se referea la planul Morgenthau ca la o nota pe care-ar fi pasat-o unui departament “la inisistentele unui prieten vechi de-al meu” (Sherwood), nu la o conventie internationala si ulterior s-a aratat uluit de initialele lui puse cu mâna lui pe planul Morgenthau pe care-l semnase. Publicul a fost facut sa creada ca planul Morgenthau a fost abandonat si n-a avut loc: industriile chipurile n-au fost dinamitate si minele n-au fost inundate. Dar, desi planul lui Morgenthau de a ucide populatia germana fara proces, cum a propus râzând Roosevelt lui Stalin la Ialta, n-a fost aplicat el a fost înlocuit cu procese înscenate asa-zisilor “criminali de razboi”. Aceste procese au fost o mascarada sinistra de tipul proceselor intentate de comunisti împotriva “dusmanului de clasa” si ramân una din rusinile istoriei omenirii. Germania a fost rupta în doua, daca nu chiar în farâmite cum a vrut Morgenthau. Nemtii au fost dusi în lagare de sclavi de munca fortata pentru “reparatii de razboi”, la 11 ani dupa ce guvernul american, care a înfiintat aceste lagare de sclavi nemti, a declarat ca munca fortata este ilegala. Harry Dexter White, autor sau co-autor cu Morgenthau, a început apoi sa faureasca guvernul international care sa dizolve natiunile. A prezidat la nasterea Natiunilor Unite unde Alger Hiss conducea; apoi a instituit Banca Mondiala si Centrul Monetar International, anuntat în mod public de succesorul lui Roosevelt, Harry Truman, la 23 Ianuarie 1946. FBI anuntase în repetate rânduri pe presedintele tarii (de ex. la 8 Noiembrie 1945; la 1 Februarie 1946) ca Harry Dexter White era spion sovietic dar Truman l-a numit pe White în ciuda acestor dezvaluiri; chiar el spune “în ciuda”. Dar în Aprilie 1947 când Alger Hiss începuse sa fie cunoscut publicului larg ca spion sovietic White a demisionat “din motive de sanatate”. În August 1948 a fost chemat în fata Comisiei de Activitate Antiamericana si i s-au aratat dovezile tradarii lui; a negat totul; a fost gasit mort dupa trei zile si îngropat dupa ritual evreiesc. Cauza mortii a ramas un mister; nu s-a permis sa se faca autopsie si nici sa se cerceteze cum a murit. Moartea lui a ramas la fel de misterioasa ca si adevarata lui identitate.
În 3 Ianuarie 1955, dupa 7 ani, Comitetul de Siguranta Interna al Congresului American a raportat urmatoarele:
“1. Alger Hiss, Harry Dexter White si confederatii lor din subteranele comuniste din guvernul american, au avut puterea de a influenta în mod profund politica Statelor Unite si politica organizatiilor internationale din timpul celui de-al doilea razboi mondial si anii imediat urmatori;
“2. Ei au exersat o influenta profunda asupra crearii si caracterului Natiunilor Unite si agentiilor lor specializate;
“3. Aceasta putere nu s-a limitat la functiile lor oficiale. Era exersata prin accesul si influenta ce le aveau la demnitarii înalti ai statului si ocaziile ce le-au avut sa formuleze sau sa ascunda informatiile pe baza carora se luau hotarârile politice ale superiorilor lor;
4. Hiss, White si un numar considerabil de ortaci de-ai lor care-au faurit politica externa americana si cea a organizatiilor internationale în acesti ani de cumpana s-au dovedit a fi agenti secreti comunisti”.
Dupa acest raport oficial ai zice ca s-au luat masuri de eliminare a agentilor bolsevici din guvern – dar nu s-au luat. Autorul era în America la vremea aceea si-a vazut cum aceste dezvaluiri n-au avut nici un efect. Opinia publica a ramas apatica sau, mai mult, a început sa tina cu ortacii lui Hiss si White care urlau împotriva celor ce îndraznisera sa spuna adevarul. A avut loc un atac violent si isteric declansat de toata presa ca la un semnal împotriva celor care conduceau investigatii si dezvaluiau adevarul, nu împotriva celor ale caror crime erau dezvaluite. Si s-a repetat martiriul celor care-au iubit adevarul si si-au iubit patria, cei ca Morse, Barruel si Robison care dezvaluisera adevarata fata a revolutiei franceze din 1789. Whittaker Chambers care dezgustat de tradare si crima l-a demascat pe Hiss a fost atacat si acoperit de insulte si acuze, în ziarele care-l glorificau pe Hiss si-l atacau pe senatorul Joseph McCarthy, cel care ceruse sa se faca investigatii. Pe acesta l-au atacat cu atâta ticalosie si venin încât i-au murdarit numele pentru totdeauna inventând epitetul mincinos de “macartism” care a devenit în mintea publicului ceva execrabil.
Anul 1954 este un moment important în istoria Statelor Unite, caci este anul în care Senatul l-a dezavuat pe McCarthy. În 1952 reusise la alegeri dupa 20 de ani de presedinti din partidul democrat, un republican, Eisenhower, care a promis în propaganda electorala ca va curata guvernul de agentii bolsevici mosteniti de la Roosevelt si Truman. Dar dupa alegeri, în 1954, presedintele Eisenhower a început nu sa curete guvernul ci sa-i atace pe cei care vroiau sa curete guvernul, zicând ca el dezaproba “metoda” lui McCarthy. Aceasta dezaprobare a fost anuntata si de catre Senat la insistenta Comitetului Evreilor din America. Astfel ca indiferent cu cine voteaza, cu candidatul democrat sau cu cel republican, alegatorul american cu siguranta voteaza pentru marioneta aceleiasi puteri ascunse si distrugatoare. Presedintele Eisenhower a pus sfârsit oricaror investigatii despre agentii bolsevici si tradatori din guvern – exact asa cum descriu Protocoalele Sionului din 1905. Protocolul no. 19 arata ca dupa distrugerea natiunilor, când toate popoarele vor fi înrobite guvernului mondial într-o masa de sclavi, sa lucrezi împotriva statului cum au facut-o Alger Hiss, Harry Dexter White si amicii lor din guvernele tarilor occidentale va fi o crima ca si “furtul, asasinatul si fiecare crima odioasa si abominabila”; dar înainte de instaurarea guvernului mondial, zic Protocoalele, “ne-am asigurat ca statele nationale sa nu fie capabile sa se apere de tradarea din interiorul guvernului. De aceea prin presa si prin cuvântari si prin metode indirecte… am implantat ideea ca cei ce tradeaza si lucreaza împotriva propriului lor stat din interiorul guvernului sunt niste martiri care s-au jertfit si-au acceptat sa apara drept tradatori pentru binele maselor populare”. Si-asa a aparut Alger Hiss în presa din întreaga lume ca un martir si Senatorul McCarthy ca un monstru odios. Caci, zic tot Protocoalele, “cei ce ni se opun nu vor avea la dispozitie organe de presa în care sa-si poata arata vederile cu adevarat si pe deplin”.
În America sugrumarea adevarului mai e posibila si prin interventia unui organ numit Curtea Suprema, care decide peste capul statelor care formeaza Statele Unite. Membrii acestei Curti Supreme n-au nevoie sa fie buni juristi; ei nu sunt alesi de popor ci sunt numiti pe viata de catre politicieni. La 2 Aprilie 1956 Curtea Suprema a anulat condamnarea pentru tradare si spionaj a unui comunist din Pennsylvania, astfel încât tradarea patriei, care este ilegala în 42 de state, nu mai este crima si nu poate fi pedepsita dupa aceasta interventie a Curtii Supreme.
Si iata cum a reînviat si Liga Natiunilor sub numele de Natiunile Unite ca un organ de supracontrol al guvernelor nationale, creat de Alger Hiss si Harry Dexter White, pentru a împlini revolutia mondiala asa cum a zis Lenin si cum zic Protocoalele Sionului. Cei care au cunoscut lagarele de concentrare si de exterminare ale guvernelor comuniste vad cum se ridica peretii acestor lagare în tarile occidentale, sub ochii unui public apatic si tâmp care-si extrage informatia din ziare si de la televizor. Legislatia care sta la baza lagarelor de exterminare a “dusmanului de clasa” a fost deja instituita: astfel este “Conventia cu privire la Genocid”, unde se declara crima de a cauza “necaz psihic” anumitor “grupuri”.
Numele de “Natiunile Unite”, zice Bernard Baruch, a fost ales de Roosevelt mult înainte de a deveni presedinte, dar nu e sigur ca a fost chiar asa, caci Baruch era cel care-i baga în cap lui Roosevelt ce sa gândeasca. Baruch avea ambitii mondiale si a fost auzit spunând ca “noi putem stapâni toata lumea”. Sefii statelor care-au cauzat moartea a atâtor milioane în razboi si inundarea Europei în sânge si dezastru se preocupau de construirea guvernului mondial si distrugerea natiunilor. Churchill zice ca în Octombrie 1944 ei se preocupau de “chestiunea Organizatiei Mondiale”; Generalul Smuts vocifera din Africa de Sud ca statul sovietic trebuie neaparat inclus si Roosevelt zicea ca sovietele, care-au declansat în alianta cu Hitler razboiul, “trebuie sa fie un membru cu puteri depline si egale al oricarei asociatii a marilor puteri care are drept scop prevenirea unui razboi international”. Roosevelt zicea ca la început vor fi “pareri diferite” si “compromisuri” în ceea ce Churchill numea “instrumentul mondial”. Si asa s-a terminat al doilea razboi mondial, cu “instrumentul mondial” al lui Alger Hiss si Harry Dexter White plantat suprem peste statele nationale, cu jumatate din Europa sub calcâiul bolsevic, nu prin vointa popoarelor – caci acolo unde-au putut, popoarele s-au scapat repede de bolsevism (de ex. în Ungaria în 1919, sau în Spania), ci prin tradarea guvernelor occidentale, infestate de conspiratia revolutiei mondiale.
Capitolul 42: Razbunarea talmudica
Astfel la Ialta, în ciuda protestelor Secretarilor de Stat si de Razboi americani Hull si Simson si-ale înaltilor functionari britanici, Churchill si Roosevelt s-au unit cu asiaticul Stalin ca sa transforme restabilirea pacii în lume în razbunarea recomandata în Talmud. Roosevelt înca din Ianuarie 1943 la Casablanca a “enuntat deodata principiul predarii neconditionate”, zice Hull, împotriva tuturor principiilor care dainuisera de mii de ani în occident în caz de razboi si conform principiilor de distrugere totala din Talmud. Churchill, zice Hull, “a ramas uluit” si britanicii au cerut sa se evite formula “predarii neconditionate”. Totusi Churchill ulterior în Parlament a declarat ca dupa ce Roosevelt a enuntat principiul predarii neconditionate l-a sustinut si el, desi cabinetul britanic dac-ar fi fost consultat ar fi fost împotriva (ceea ce nu l-a împiedecat sa tot ceara întâlniri la nivel înalt cu Stalin). Planul Morgenthau din 1944 este întruparea “predarii neconditionate” din 1943; si uluirea lui Churchill si Roosevelt la vederea scrisului lor pe Planul Morgenthau apare ca o ipocrizie dat fiind ca ulterior tot ei au semnat acordul de la Ialta care întrupeaza principiile Planului Morgenthau. Si astfel au distrus cei doi, Roosevelt si Churchill – nu cladiri si biserici, nu orase si sate si câmpuri si vite si vieti omenesti, caci acestea odata pierdute pot fi înlocuite cu altele la fel care sa le continue, ci întreaga civilizatie crestina care se bazeaza pe omenie si dreptate care odata distrusa si înlocuita cu principiul asiatic al barbariei, tiraniei si persecutiei nedrepte nu mai poate fi renascuta. Caci în occident timp de 19 secole s-a construit o civilizatie în care razboiul era dus între armate si toti combatantii ajunsesera la întelegerea ca populatia civila din teritoriile ocupate nu trebuie facuta sa sufere. Occidentul ajunsese sa respecte steagul alb al cererii de pace, sa respecte convoaiele cu raniti, sa nu maltrateze prizonierii de razboi, sa le acorde îngrijire medicala, sa îngroape mortii inamicului. Crucea rosie, cu semnul crucii pe steag, îngrijea toti ranitii indiferent din ce armata. Razboaiele europene din secolul 19 s-au purtat cu onoare si glorie, cu umanitarism si crutare. Singurul razboi în care câstigatorii s-au razbunat pe cei învinsi cum prescrie Talmudul a fost razboiul civil din America si daca n-ar fi fost asasinat Lincoln imediat la încheierea lui desigur n-ar fi facut-o; si poate chiar de aceea a fost asasinat Lincoln; autorul crede ca a fost victima unei conspiratii nedezvaluite care ar putea fi legata de conspiratia revolutiei mondiale. Un colonel din razboiul burilor povesteste cum, la începutul secolului, armatele îsi lasau ranitii pe câmpul de lupta când se retrageau, “caci noi nu ezitam sa-i lasam pe raniti pe câmpul de lupta stiind sigur ca vor fi luati de pe câmp si îngrijiti de învingatori”. Dar când autorul aude despre “pericolul unui nou razboi care sa distruga civilizatia” el stie ca aude vorbe goale, caci civilizatia nu este un obiect care poate fi pulverizat ci este o mentalitate care a fost distrusa atunci când principiilor milei, adevarului si echitatii care guverneaza civilizatia crestina li s-au substituit în 1945 principiile talmudice ale “predarii neconditionate,” ale distrugerii totale a celor învinsi.
În 1918 înca nu s-a aplicat razbunarea talmudica celor învinsi; înca au fost lasati civilii nemasacrati, prizonierii de razboi netorturati si ucisi; ce s-a schimbat în 27 de ani astfel încât aceleasi state învingatoare sa devina instrumentele sângeroase ale celei mai cumplite razbunari talmudice împotriva victimelor civile, împotriva ranitilor, a prizonierilor, a femeilor si copiilor masacrati fara mila? Cum au putut aceleasi trupe actiona atât de diferit la interval de numai 27 de ani? Spalarea creierului, propaganda continua dusa de presa si sistemul de educatie total stapânite de secta teribila a distrugerii iudaice e raspunsul. Înca dinainte de încetarea razboiului trupele anglo-americane bombardau orasele si satele cu populatie civila, masacrau în mod organizat civilii, necombatantii, în timp ce în mod public faceau spume la gura acuzând pe nemti de “aceasta barbarie inimaginabila”. La 10 Februarie 1944 Roosevelt i-a marturisit lui Stalin între patru ochi ca “se simte si mai însetat de sânge” decât înainte. La 13 si 14 Februarie englezii si americanii au bombardat timp de ore si cu buna stiinta Dresda, oras deschis, lipsit de armata si de orice obiectiv militar, plin de femei si copii care s-au refugiat acolo de urgia bolsevica ce înainta din rasarit. Nimeni nu va sti niciodata câti civili au asasinat, ars si îngropat sub darâmaturi armata engleza si americana în ziua aceea; estimatele variaza între 50.000 si 250.000, deci mult mai multi decât la Hirosima si Nagasaki, unde pentru prima data s-au folosit noile bombe atomice. Si acestea au fost folosite tot împotriva populatiei civile necombatante total lipsite de aparare, desi generalii MacArthur si Louis Mountbatten au protestat împotriva asasinarii civililor si japonezii nu mai era nevoie sa fie bombardati caci erau pe cale de a se preda oricum. La Dresda trupele americane au avut grija sa distruga total unul dintre cele mai frumoase monumente ale civilizatiei europene, catedrala din Dresda, a doua în lume ca marime si una dintre cele mai splendide din lume. Apoi Eisenhower a ordonat trupelor sa se opreasca la Elba si sa astepte sa se reverse puhoiul trupelor bolsevice peste jumatate din Europa, si-a ordonat trupelor lui sa întoarca mitralierele împotriva celor care încercau sa fuga de teroarea asiatica, atât împotriva nemtilor cât si împotriva victimelor lui Hitler; iar cei care au reusit totusi sa fuga au fost apoi luati din lagarele de refugiati si trimisi înapoi la moarte. Anglia abolise sclavia în colonii de-un secol; America abolise sclavia în 1865; acum guvernul englez si cel american introduceau sclavia în Europa în 1945. Dar culmea razbunarii talmudice a fost la Nürnberg, la procesul asa-zisilor criminali de razboi, unde Hitler nici n-a fost amintit macar, desi de 6 ani numele lui era blestemat zilnic de mii de ori în propaganda care inundase lumea, dar Martin Bormann (a carui moarte n-a fost dovedita, cum n-a fost nici a lui Hitler), loctiitorul lui Hitler, a fost inclus. Misterul care învaluie moartea si ramasitele lui Hitler este la fel ca misterul care învaluie începuturile lui. Astfel, nimeni nu vrea sa aminteasca de faptul ca era membru al partidului comunist în tinerete; dosarul lui de tinerete de la politia din Viena a “disparut”. Capitanul Roehm i-a povestit unui subaltern de-al lui care i-a povestit autorului ca atunci când trupele Bavariei au izgonit guvernul bolsevic din München în 1919, Adolf Hitler, necunoscut pe-atunci, facea parte din garda personala a emisarului comunist Levine venit de la Moscova, si-a fost arestat dar si-a salvat pielea denuntându-i pe ceilalti colegi ai lui bolsevici; asta explica de ce Hitler l-a ucis pe Roehm imediat ce-a preluat puterea. Titlul original al partidului nazist era “Partidul Social Revolutionar” si Hitler proclama ca va “înfaptui marxismul”. Hitler i-a spus lui Hermann Raushing ca organizatia lui e bazata pe modelul comunismului. Autorul l-a cunoscut personal pe Hitler, l-a studiat multi ani si este de parere ca nici una din cartile despre el nu-l prezinta veridic.
La Nürnberg procedura parea anume facuta sa batjocoreasca crestinismul; prizonierii si învinsii erau fortati sa se degradeze ca sa-i distreze pe învingatori. Reprezentantul sovietic a citit actul de acuzare ca hitleristii au deportat oamenii în lagare de munca fortata si i-au smuls din familiile lor – o metoda pe care sovieticii o practicau prin excelenta si care n-a încetat nici azi. În timp ce englezii si americanii ascultau batjocura sovietica, barbati, femei si copii erau smulsi din familiile lor din Polonia si Germania si din tarile ocupate de armata rosie si erau deportati în lagare de sclavi de catre sovietici; iar în pivnitele din Moscova oamenii erau torturati si ucisi fara judecata si de 30 de ani Siberia era un vast cimitir a milioane de oameni nevinovati care nu fusesera nici macar judecati. Dar aici la Nürnberg se proceda “legal” si avea loc “o judecata”.
Si în Europa ocupata de trupele sovietice si aliate s-a revarsat apoi razbunarea, a carei inspiratie poate fi gasita dupa semnatura pe care o poarta unele acte simbolice care se leaga de razbunarea talmudica din 1917 identificata prin înscrierea versurilor pe peretii camerei în care-au fost asasinati Romanovii si prin canonizarea lui Iuda Iscariotul. Conducatorii nazisti au fost spânzurati de ziua “judecatii evreiesti” în 1946, repetându-se spânzurarea legendara a lui Aman si-a fiilor lui si reeditându-se astfel razbunarea talmudica a lui Mardoheu. La Oberammergau, unde satenii de trei secole tineau o reprezentatie teatrala a crucificarii lui Hristos, acesti actori au fost judecati ca “criminali de razboi” si condamnati, în afara de actorul care-l facea pe Iuda Iscariotul care-a fost achitat. În deplin acord cu razbunarea talmudica a fost insistenta la Nürnberg si tot timpul de la razboi încoace asupra “crimelor împotriva evreilor”, un nou fel de crima aparte, de parca crimele înfaptuite împotriva oamenilor ar fi una dar cele împotriva evreilor sunt cu totul altceva, fiind ei altfel decât ceilalti oameni. În timp ce tribunalul de la Nürnberg inventa un nou fel de crima, unica de neiertat, “crima împotriva evreilor”, caci doar evreii conteaza, iar ceilalti peste 90 % din lagarele de concentrare naziste care nu erau evrei nu conteaza, peste 100 de milioane au fost date de catre anglo-americani pe mâna razbunarii talmudice împotriva crestinilor în Europa ocupata de armata rosie. Actul de acuzare de “crima împotriva evreilor” a fost bazat pe cifra legendara de “6 milioane de evrei” care chipurile ar fi fost “ucisi” (ulterior si-au luat seama ca minciuna e prea gogonata si-au înlocuit cuvântul “ucisi” cu cuvintele “au pierit”). Nici un tribunal adevarat n-ar fi pronuntat sentinta pe baza unui act de acuzare total nedovedit, care consta doar dintr-o afirmatie nebazata pe nici un fel de fapt. Cel de la Nürnberg a condamnat pe baza acestor fantasmagorii.
Cifra fantasmagorica a celor 6 milioane de evrei care întâii au fost “ucisi” iar mai apoi “au pierit” s-a nascut la Nürnberg din neant si n-a fost niciodata dovedita prin nimic dar a devenit realitate asa cum au devenit realitate celelalte “persecutii” ale evreilor; tot asa cum în lagarele de concentrare erau peste 90% de nemti, polonezi, etc., dar presa si mass-media difuza ca lagarele de concentrare contin doar evrei; tot asa cum s-au ars carti si doua din 200 de carti erau scrise de evrei dar presa si mass-media trâmbita ca s-au ars cartile evreiesti; tot asa cum la Kiev au fost ucisi “150.000 de bielorusi, ucraineni si evrei” dar presa si mass-media a raportat ca “la Kiev au fost ucisi 150.000 de evrei”. În 6 ani de razboi japonezii, nemtii si italienii au reusit sa ucida doar 824.928 de englezi, americani si cetateni din coloniile britanice, folosind toate mijloacele de masacrare pe care le aveau. Daca nemtii ar fi omorât cu adevarat legendarele 6 milioane de evrei, ar fi omorât de 15 ori mai multi decât au omorât cu toata masina lor de razboi; daca ar fi avut de 15 ori mai mult armament, munitii si armata, ar fi câstigat razboiul. [Nota rezumatorului: dupa ce aceasta carte a fost scrisa au aparut rezultatele cercetarilor care arata ca cifra aceasta este o pura inventie si ca pretinsele camere de gazare din lagarele hitleriste au fost construite de americani dupa ocuparea Germaniei, tot asa cum jurnalul Annei Frank, care se pretinde ca a fost scris de o fetita evreica pe vremea nazismului, a fost scris de o persoana matura la New York dupa 1950]. Dar cifra total fantezista de 6 milioane de evrei nici n-ar merita sa fie luata în considerare, daca n-ar fi devenit lozinca razbunarii talmudice care continua si azi.
În nici o perioada istorica membrii tribului lui Iuda n-au putut fi numarati. Procesul de mistificare a început din cea mai adânca antichitate. Facerea scrie ca Iacob a dus în Egipt 70 de persoane, din care în 150 de ani s-au facut 2-3 milioane. Dr. Hans Kohn, eminenta autoritate iudaica, scrie în Encyclopaedia Britannica din 1942: “dat fiind ca… în multe tari recensamântul nu întreaba despre religie… numarul exact de evrei în 1941 n-a putut fi aflat. Nu exista nici un fel de consens despre cine anume este de rasa evreiasca…. chiar daca religia este indicata, nu exista consens cu privire la care anume sunt criteriile care determina religia iudaica. Astfel se presupune ca exista cam 16 milioane de evrei [în lumea întreaga] dar nu se poate dovedi cu nici o cifra reala si distributia lor în lume e si mai imprecisa. Probabil 6 milioane traiesc în Polonia si Uniunea Sovietica”. Deci în 1941 nu existau cifre precise; dar acuzatorii de la Nürnberg au avut cifre precise dupa toata transmutarea si exterminarea populatiilor din timpul razboiului, si-au stiut exact c-au fost 6 milioane de evrei “ucisi”. În 1937 alta autoritate iudaica, H.M.T. Loewe, zice ca în Uniunea Sovietica erau 2.700.000 de evrei. În 1933 ziarul evreiesc Opinion zice ca erau sub 3 milioane de evrei sovietici, iar enciclopedia oficiala sovietica cita o populatie evreiasca de 3.020.000 de evrei în 1939. Ai zice ca cifra de 3 milioane e reala, caci 4 surse sunt de acord cu privire la ea. Dar în 1943 comisarul sovietic evreu Mikhoels zicea ca “avem 5 milioane de evrei în Uniunea Sovietica azi”, dupa cum scrie The Jewish Times din Johannesburg în 1952. În acelasi ziar un scriitor evreu de frunte, Joseph Letvici, zicea ca numarul evreilor sovietici era de 2.500.000 în 1952 si se mira unde-au disparut ceilalti 2 milioane si jumatate. Autorul zice c-au disparut acolo de unde-au aparut cele 6 milioane de evrei “exterminati”: în jonglerii si cifre fanteziste.
În 1937 Encyclopaedia Britannica, citând surse evreiesti, da numarul evreilor din Uniunea Sovietica ca fiind de 2.700.000. Mai încolo zice ca evreii erau 6% din populatie si ca populatia totala era de 145 milioane. Dar 6% din 145 milioane sunt 8.700.000 si nu 2.700.000! Exemple de acest fel se pot da la infinit. Astfel, Congresul Evreiesc Mondial din 1953 anunta ca sunt 1.500.000 de evrei în Uniunea Sovietica. Toate cifrele publicate despre evrei sunt iluzorii si fanteziste si n-au nici o baza reala. Totusi s-au facut eforturi de-a le face sa apara astfel încât sa se publice cu 6 milioane mai mult înainte de razboi decât dupa razboi. Astfel, Almanahul Lumii publica în 1947 cifra de 15.688.259 de evrei în toata lumea pentru anul 1939. Apoi acelasi Almanah publica în 1952 tot pentru anul 1939 cifra de 16.643.120, umflând cu un milion numarul evreilor publicat anterior fara sa dea nici o explicatie. Apoi pentru anul 1950 da cifra de 11.940.000 care scazuta din primul numar de evrei publicat pentru 1939 da o scadere de 4 milioane – nu chiar 6 milioane cum s-a pretins la Nürnberg. Dar cifrele astea se bazeaza pe cifra de 2 milioane de evrei sovietici în 1950 – în timp ce comisarul evreu Mikhoels sustine ca erau 5 milioane de evrei sovietici la acea ora. Deci ne putem mira alaturi de Leftvici unde s-au dus celelalte 3 milioane. Daca acceptam cifra lui Mikhoels, din cele pretinse 6 milioane a mai ramas doar un singur milion.
În Anglia Whittaker’s Almanac se lupta cu aceleasi fantasme. Pentru anii 1949 si 1950 da cifra de evrei din toata lumea ca fiind 16.838.000 si pentru anul 1949 ca fiind 11.385.200, deci o scadere de aproape 5 milioane si jumatate. Dar dupa aceea da cifre de evrei separat pe tari care adunate dau rezultatul de 13.120.000 si nu 11.385.200. Deci dintr-o data cele 5 milioane s-au facut 3. Whittaker’s da pentru 1950 cifra de 5.300.000 de evrei sovietici, nu 2 milioane ca Almanahul Lumii. Aceste publicatii sunt exacte în toate celelalte probleme si daca jongleaza cu cifre fanteziste în ceea ce priveste numarul de evrei nu e vina lor caci ele nu fac altceva decât sa publice cifrele ce li s-au furnizat. Dupa 1950 au si renuntat sa mai dea cifre despre populatia evreiasca.
În fine, ziarul The New York Times, ziar care este proprietate evreiasca într-un oras total dominat de evrei, New York, zicea în 1948 ca la trei ani dupa razboi numarul evreilor din lume era între 15.700.000 si 18.600.000. Deci numarul evreilor a ramas acelasi sau a crescut în timpul razboiului – si atunci de unde cele 6 milioane cu care chipurile a scazut numarul lor? Totusi ce-a zis The New York Times nu mai stie nimeni, dar toata lumea “stie” ca 6 milioane de evrei “au fost exterminati” în timpul razboiului, “stie” de la propaganda mincinoasa si neîntrerupta care repeta aceasta legenda a “exterminarii în masa a evreilor”. Istorici care sunt veridici în alte probleme, ca Arnold J. Toynbee, au adoptat legenda: Toynbee zice în volumul 8 al monumentalului lui Studiu al Istoriei ca “nazistii au redus evreii la vest de Uniunea Sovietica de la 6.500.000 la 1.500.000 printr-un proces de exterminare în masa” si zice ca da “doar o cifra statistica”, dar tot el spune la subsol ca “cifre exacte nu se pot da bazat pe statistici reale si în 1952 pare imposibil sa se mai obtina informatia necesara”. El explica cum si-a bazat afirmatia pe “calcule [facute de evrei] în care sunt multe surse de erori posibile” si încheie zicând ca pe baza lor “se poate aprecia ca vreo 5 milioane de evrei au fost ucisi de nazisti”. Aprecierea nu este istorie. Si tribunalul de la Nürnberg, acceptând fantasmagoria celor 6 milioane iluzorii de evrei “ucisi” de nazisti, a insultat memoria celor 825.000 de soldati si civili cu adevarat ucisi de nazisti.
Nu se va afla niciodata câti evrei au pierit cu adevarat în timpul celui de-al doilea razboi mondial, tot asa cum nu se va putea afla niciodata cine este evreu si câti evrei traiesc în lume la un moment dat. Orice încercare de a afla adevarul în aceste privinte este imediat suprimata si pedepsita ca fiind “antisemitism”. In Anglia, de ex., “numarul exact de evrei ramâne un mister” (The Zionist Record, Johannesburg). În America, Roosevelt a eliminat apartenenta religioasa de pe forma de imigrare, ca sa nu se poata vedea cum numai evreii sunt admisi fara cote de imigrare. Liga Împotriva Defaimarii si Comitetul Evreiesc American s-au opus cu îndârjire în 1952 legii McCarran-Walter care din nou cerea declaratia de apartenenta la imigrare si presedintele Truman a radiat legea care a fost votata în Congres, dar chiar daca acea lege ar fi respectata (si nu e) n-ar însemna nimic, caci oricine putea scrie orice la acea rubrica.
Parerea autorului este ca daca au murit evrei, au murit în aceeasi proportie în care traiau în restul populatiei; adica circa 6% din victime au fost evrei, daca 6% din locuitori erau evrei si restul de 94% de victime din lagarele de concentrare erau cehi, polonezi, nemti, etc. Aceasta este si parerea tuturor supravietuitorilor care au fost cu adevarat în lagarele de concentrare nazista. Aceste victime aveau toata simpatia pentru evreii care au suferit alaturi de ei si ca si ei, dar nu pricepeau de ce se sustine ca numai evreii au fost victime si-au suferit si se neaga total existenta celorlalti 94%. Se vede imediat de ce, daca se ia în considerare razbunarea talmudica si spânzurarea nazistilor de “ziua judecatii” talmudice, caci cauza talmudistilor din ghetourile Rusiei a determinat toata istoria omenirii de la 1946 încoace.
Un martor ocular a povestit autorului cum sentinta urma sa fie data de Tribunalul de la Nürnberg la 30 Septembrie si 1 Octombrie 1946, între anul nou iudaic care cade pe 26 Septembrie si ziua pocaintei catre Iehova care cade pe 5 Octombrie si executiile au avut loc imediat, la 16 Octombrie, ziua de hosana rabba evreiasca, ziua când zeul iudaic Iehova dupa ce si-a dat verdictul si-a asteptat ca sa se mai pocaiasca unii, îsi da verdictul final. Zice martorul ocular: “toti credeau ca verdictul va fi scris mai devreme, dar a fost întârziat de o suma de circumstante minore si data a fost fixata în jur de 15 Septembrie… apoi X, unul dintre judecatori, a obiectat la o formulare a unei parti din verdict, … Si au calculat în linii mari cam cât timp e necesar ca sa recopieze verdictul reformulat; si asa s-a ajuns la data verdictului”. Autorul nu divulga numele judecatorului care a ridicat obiectia pentru a împinge data verdictului si executiei ca sa coincida cu ziua razbunarii lui Iehova. Anthony Eden vorbea în Parlamentul englez înca la 17 Decembrie 1942 despre evrei si-i ameninta pe “cei care nu vor scapa de razbunare”. Roosevelt facea declaratii similare în America.
Tribunalul de la Nürnberg a fost repetat în sumedenie de judecati similare a “crimelor împotriva evreilor” în toata lumea si încetul cu încetul s-au aflat crâmpeie de adevar în decursul anilor despre ele. Americanii au executat la Dachau sentinte împotriva a 297 de oameni, care au fost batjocoriti în pantomime în care au fost adusi cu capul strâns legat în saci negri, cu frânghii în jurul gâtului si “judecati” în fata altarelor si crucifixelor desecrate; care au fost torturati ca sa li se smulga confesiuni ca ar fi facut lucruri total imaginare, ca apoi acele confesiuni sa fie aduse ca dovezi în tribunalele reale în care erau judecati ulterior, când ei credeau ca judecata deja avusese loc. Cea mai mare judecata-batjocura de acest fel a fost procesul Malmedy din 1945-46, unde 43 oameni au fost condamnati la moarte pentru ca se pretindea ca ei ar fi ucis prizonieri americani lânga Malmedy în 1944, o acuzatie menita sa-i satisfaca pe americani; dar cei care i-au torturat pe acei nenorociti ca sa le smulga confesiuni nu erau americani ci erau evrei din Austria care imigrasera în Statele Unite chiar înainte de razboi si care sub Roosevelt repede-au ajuns gradati în armata americana. Un american adevarat care i-a vazut ce faceau la aceste batjocuri de procese si-a dat demisia dezgustat de sadismul pe care-l vedea ca-l aplica acesti evrei din Austria deveniti ofiteri americani. Apoi un colonel care luase parte la aceste batjocuri sadice a recunoscut totul în fata Senatului dar a sustinut ca procedura era în regula de vreme ce tribunalul stia ca confesiunile au fost smulse sub tortura si ca în fond prizonierii puteau sa-si dea seama ca slujba diavolului la care erau obligati sa participe era o judecata în bataie de joc, ca doar vedeau ca n-au avocat. O comisie de ancheta a stabilit ca au avut loc acele “judecati – slujbe diabolice” cu sadism, altar, frânghie în jurul gâtului, gluga neagra pe cap si asa mai departe în care “un individ sau indivizi îmbracat ca un ofiter american ce pretindea ca e judecator si altii îmbracati în uniforme americane ce pretindeau ca sunt procuror etc”. smulgeau confesiuni si în consecinta unele sentinte la moarte au fost comutate. Apoi judecatorul Gordon Simpson din Texas a apreciat ca aceste proceduri “nu sunt americane” si ca “au fost adoptate la conferinta celor patru puteri de la Londra”, ca “nu s-au putut gasi destui ofiteri americani dispusi sa ia parte” la aceste tribunale si de aceea “au trebuit sa se foloseasca de serviciile unor refugiati germani”. Deci procedura de slujba diavolului, de tortura pentru a smulge confesiuni false, de batjocura religiei si-a judecatii, erau provenite din hotarârea politicienilor de la Londra si Washington care s-au întrunit la conferinta celor patru mari puteri. În Ianuarie 1953, doi evrei din Viena care imigrasera în America în 1938 si 1940, la 16 si 26 de ani, au fost prinsi cum transmiteau ambasadei sovietice documente secrete militare americane. Sub Roosevelt ei fusesera facuti ofiteri americani si în 1945 fusesera membrii în tribunalele în care se batjocorisera si executasera victimele razbunarii talmudice. Fiind acum dovediti spioni si agenti bolsevici, un ofiter american de la guvernamântul militar al Vienei a spus: “prea multi dintre americanii care-au fost membrii în tribunalul de la Nürnberg erau sau comunisti sau unelte ale comunistilor… membrii acelui tribunal, la încheierea lui, s-au împrastiat, multi au ajuns în Departamentul de Stat american, altii la Natiunile Unite”. Apoi în 1949 s-a dovedit ca traducerile facute în tribunalul de la Nürnberg “au introdus multe erori serioase ca dovezi din cauza traducerilor defectuoase din germana si alte limbi în engleza si aceste erori în unele cazuri erau facute de oameni legati de comunism”. Dar comunistii erau stapâni pe Tribunalul de la Nürnberg, unde dadeau sentinte la moarte pretinzând ca altii au comis crimele pe care ei le comiteau.
De cealalta parte, în Germania de Est, razbunarea talmudica era la fel de hidoasa. Mongolii din armata sovietica erau incitati de discursurile repetate ale lui Ilia Ehrenburg de la Moscova sa maltrateze în special femeile gravide si sa cauzeze moarte si celor nenascuti înca. Frances Faviell, o americanca din Berlin, s-a umplut de groaza citind jurnalul intim al servitoarei ei, Lotte, în care Lotte descria cum “ea si mii de femei, chiar de 65 de ani, au fost violate de hoarda mongola sovietica, nu odata ci în lant de un mongol dupa altul, în timp ce copiii lor plângeau alaturi”. Scrie Frances Faviell cum Lotte “nota la lumina unei lanterna datele si detaliile lanturilor de violuri si cum au fost omorâti cei care încercau sa le protejeze pe batrâne, explicatia ofiterului rus care-a gasit trupurile neînsufletite ale victimelor… cum el i-a explicat Lottei ca trupele aveau voie sa jefuiasca si sa ucida cum vor 24 de ore [Plunderfreiheit]… Era cel mai oribil document pe care l-am citit”, încheie Frances Faviell. Roosevelt si ginerele lui închinau la Ialta cu Stalin pentru Plunderfreiheit, libertatea razbunarii talmudice. În August 1947 Nigel Birch, membru în Parlamentul britanic, a gasit 4000 de nemti tinuti de ani de zile în lagare de concentrare fara judecata si fara motiv. Când în fine erau târâti în fata unui tribunal, li se punea o singura întrebare : “n-ai stiut ca evreii erau persecutati?” Altcineva nimeni n-a mai fost persecutat, chipurile.
Printre primele masuri luate de guvernele englez si american a fost legea împotriva “antisemitismului”, care fusese printre primele legi bolsevice din 1918. Înca 10 ani mai târziu, în 1955, nemtii erau închisi si jefuiti de tot ce aveau pentru ca “aveau prejudecati împotriva evreilor”. În 1956 un evreu nascut în Austria dar care traia în Anglia unde n-avea cum fi persecutat de nazisti l-a dat în judecata pe un neamt pentru ca avea “prejudecati împotriva evreilor”. Astfel legea împotriva antisemitismului este de fapt o lege împotriva adevarului, caci interzice orice cercetare a vreunei pretentii oricât de absurde de-a oricarui evreu pe motiv ca a cauta sa stabilesti adevarul înseamna ca nu-l crezi din cauza ca ai “prejudecata împotriva evreilor”. Iata legea împotriva antisemitismului în actiune, descrisa de ziarul The Jewish Herald din Johannesburg: “Philip Auerbach… ardea de mândrie evreiasca si ura împotriva nazismului german… Era fara mila si fara crutare când fortele americane înca urau si ele pe nemti si erau înca gata sa-i execute ordinele, sa colaboreze cu el în a lua de la nemti ce jefuisera, dându-i mâna libera sa semneze mandate, sa perchezitioneze, sa aresteze si sa bage teroarea în oameni… În zilele când Philip Auerbach aparea în fruntea imenselor demonstratii evreiesti din Germania postbelica, înalti ofiteri americani de obicei îl însoteau, aratând cât e de puternic. Cu steagul evreiesc în fruntea acestor demonstratii, Auerbach primea salutul, orchestra cânta Hatikvah si zeci de mii se alaturau în ofensiva politica permanenta pentru deschiderea portilor Palestinei înainte de restaurarea statului… E imposibil de evaluat ce valori a carat Auerbach din Germania în bani si bunuri de tot felul, masinarii, haine, mobile, automobile, toate felurile de marfuri… numai autoritatile militare erau mai puternice decât el în Germania”. Acest Auerbach era un cetatean particular si putea folosi armata americana sa-l ajute sa jefuiasca. Crimele lui au devenit atât de mari încât pâna la urma chiar si organizatiile evreiesti s-au departat de el (el jefuia impartial evrei si crestini laolalta), dar nu din motive morale; peste 7 ani când Germania de Vest a devenit interesanta pentru americani Philip Auerbach a fost arestat pentru ca “si-a însusit liste interminabile de bunuri carate de el din Germania cu documente false si posibil cu ajutorul altor ofiteri evrei din armata americana si a unor organizatii caritabile evreiesti”. Dar în 1952 statul Vest German a fost obligat sa plateasca “despagubiri” de razboi statului Israel nou-nascut si ca sa se evite publicarea jafului organizat de Auerbach cu ajutorul armatei americane, a fost scos de sub acuzare. Daca s-ar fi dat curs si s-ar fi vazut cum au jefuit ei Germania, ar fi fost greu sa se pretinda “reparatii” pentru statul Israel de la Germania pentru “pierderile suferite”. De aceea Auerbach a fost judecat împreuna cu un rabin doar pentru un fleac; pentru ca au furat $700.000, pentru santaj, luare de mita si fals în contabilitate. A fost condamnat la trei ani si jumatate si s-a sinucis mai târziu. Presa engleza si americana s-au referit succint la Auerbach, facând aluzie la “antisemitismul din Germania”. Presa evreiasca a preluat tema, cu reprosuri isterice pentru sinuciderea lui Auerbach, întrebând “pe capul cui sa cada sângele lui” si sustinând ca a judeca pe Auerbach pentru furt e persecutie antisemita, caci “evreii la vremea aceea în mod justificat ignorau consideratii de ce e si ce nu e drept pentru Germani” (The Jewish Herald). Singurul care n-a fost de acord a fost un evreu care-a scris în The New York Daily News si care fusese si el jefuit de Auerbach; daca n-ar fi fost evreu, nici un ziar nu i-ar fi publicat scrisoarea si ar fi fost haituit pentru “antisemitism”.
Publicul occidental nu stia ce se-ntâmpla în Germania si dac-ar fi stiut tot n-ar fi miscat, caci avea creierul spalat de propaganda, cum îl are si-acum si ura sau adora la comanda ziarelor. Spalarea mintii continua zilnic cu jurnale de actualitati unde se aratau fotografii cu mormane de cadavre si se pretindea ca sunt evrei exterminati de nazisti. Putini au avut curajul si integritatea mintala sa caute sa afle adevarul despre acele mormane de cadavre, care bineînteles ca nu erau evrei. Margaret Bubers Newmann, care-a petrecut 5 ani arestata în lagarul de concentrare de la Ravensbruck, povesteste cine erau în realitate acei morti. Primii care-au murit, spune ea, au fost cei bolnavi si infirmi si cei incapabili de munca, apoi “rasele inferioare”, printre care polonezii au murit primii, apoi cehii, lituanienii, estonii si letonii si ungurii si apoi ceilalti. Dar cel mai amar adevar este ca nu numai ca evreii nu erau victimele, nu numai ca nu ei erau mortii împinsi cu buldozerul în mormane, dar ei erau gardienii si satrapii care-i torturau pe detinuti, caci la vremea când anglo-americanii au filmat mormanele de cadavre lagarele de concentrare se aflau în zona sovietica si victimele erau anticomunistii, iar evreii erau sefii comunisti ai lagarelor de concentrare. Au fost extrem de fericiti sa-i extermine pe dusmanii hitlerismului, caci aceia erau dusmanii comunismului si daca nu i-ar fi exterminat, ar fi supravietuit ca sa lupte împotriva bolsevismului evreiesc. Lumea continua sa creada ca Hitler si Stalin erau adversari. Au luptat unul împotriva altuia, e adevarat, dar amândoi erau soldatii revolutiei mondiale, amândoi îsi trageau puterea din conspiratia secreta care-a început sa fie cunoscuta în Europa de la Weishaupt. Hitler i-a spus lui Hermann Rauschning: “am primit iluminare si idei de la francmasoni cum n-as fi putut primi de la nimeni altul” (exact asa zicea si Adam Weishaupt); zice Hitler: “am învatat mult de la marxism… întregul nazism se bazeaza pe marxism”.
Comunistii au pus mâna pe lagarele de concentrare hitleriste unde-au exterminat victimele nazismului care supravietuisera. Aceasta le-a fost posibil datorita politicii guvernelor occidentale de promovare a extinderii bolsevismului în lume. Autorul povesteste cât de uluit a fost când un pilot englez i-a povestit de zborurile lui în Iugoslavia unde ducea saci cu bani de aur (în timp ce cetatenii britanici nu aveau voie sa aiba bani de aur), ca sa-l instaureze pe comunistul Tito la putere. La fel maiorul W. Stanley Moss i-a vazut pe comunistii de la comanda luptei de partizani cum se scaldau în aur care, zice el, “nu venea din Rusia; le fusese facut cadou comunistilor de catre aliati. Ani de zile au curs banii la trupele de gherila ca sa-si duca razboiul, dar comunistii au folosit doar o mica parte ca sa lupte împotriva nemtilor”. In toate tarile lucrurile se repetau. Comandorul Yeo-Thomas, trimis în Franta la trupele de rezistenta, raporta la Londra ca “partidul comunist francez vrea ca în ziua victoriei sa se ridice si sa puna stapânire pe toata tara, în timp ce speaker-ii de la BBC îsi bat joc de francezii care se tem de bau-baul comunist”. In 1952 Sisley Huddleston a descris rezultatul politicii de promovare a comunistilor: în ziua “eliberarii” Frantei comunistii au asasinat cu sânge rece si cu premeditare peste o suta de mii de cetateni francezi. Astfel când masele de oameni vedeau la jurnale de actualitati mormane de cadavre filmate de englezi si americani, ei vedeau opera comunistilor, care erau majoritatea evrei, vedeau starea de lucruri pe care guvernele lor si armatele lor o introdusesera si o permanentizasera în Europa si-si închipuiau ca vad victime evreiesti ale nazistilor. Adevarul a iesit la iveala în 1948 dar autorul nu crede ca milioanele cu creierul spalat în 1945 au mai aflat vreodata adevarul; poate unul la milion.
În 1948 eroul Tito al Iugoslaviei se ciorovaia cu Kremlinul, lucru periculos pentru un comunist si ca sa se protejeze s-a hotarât sa dezvaluie câte putin din ce stia, calculând ca rusii îi vor da pace ca sa-i cumpere tacerea. Le-a intentat un proces la 13 dintre cei mai intimi colaboratori de-ai lui comunisti, din conducerea partidului comunist si-a statului, pentru ca au participat la masacrarea în masa a prizonierilor în cel mai infam lagar de concentrare de la Dachau. Adevarul iese la iveala în moduri stranii, desi în lumea noastra cu mass-media cenzurata si stapânita de aceeasi mâna ascunsa adevarul nu merge prea departe. Wilhelm Spielfried, batrân ofiter austriac care-a supravietuit la Dachau, în confuzia preluarii lagarului de catre trupele anglo-americane, a furat din biroul comandantului lagarului un fisier care continea numele celor ucisi si felul în care-au murit, semnat de ofiterul responsabil în fiecare caz. Printre acesti ofiteri care-i ucideau pe detinuti erau colaboratorii comunisti ai lui Tito, înalti membri ai guvernului si partidului comunist iugoslav. Spielfried a reusit sa publice o parte din acest fisier si restul fisierului asteapta sa se nasca un editor destul de curajos care sa-l publice.
Josif Brosz Tito fusese el însusi agent sovietic din 1934. În 1948 si-a acuzat colegii si colaboratorii Oskar Juranici, Branko Dil, Stane Oswald, Janko Pufler, Milan Stepisnic, Karl Barle, Boris Kreintz si Miro Kosir si altii. Toti erau fosti membrii ai brigazii internationale comuniste din Spania si agenti ai politiei secrete sovietice. Toti au facut confesiunile obisnuite si toti s-au aparat spunând ca n-au ucis niciodata nici un comunist si ca totdeauna ucideau conservatori, liberali, catolici, protestanti, ortodocsi, evrei chiar si tigani, dar numai daca nu erau comunisti. Iata cum colabora gestapo-ul lui Hitler cu politia secreta sovietica în ultimii ani ai celui de-al doilea razboi mondial: în lagare se formau “comitete antifasciste”. Daca Hitler si Gestapo-ul lui ar fi fost anticomunisti, aceste comitete ar fi trebuit sa fie primele victime dar în realitate ele au fost acceptate ca reprezentându-i pe prizonieri si primeau privilegii, cu conditia sa participe la masacre. Astfel s-a asigurat ca nu vor fi anticomunisti în Germania dupa razboi. Masele din occident si-au închipuit si-si închipuie înca ca nazismul si comunismul sunt lucruri opuse, când în realitate sunt unul si-acelasi lucru. Karl Stern, evreu din Germania devenit cetatean american si convertit la crestinism, povesteste cum în Germania hitlerista lucra la un spital de psihiatrie unde i-a auzit pe medicii nazisti explicând teoria revolutiei permanente a lui Trotki. I-a întrebat cu uimire: “Domnilor, vad ca va extrageti strategia politica din Trotki. Nu e ciudat ca voi nazistii îl citati pe Trotki, un evreu bolsevic, ca învatatorul vostru? Ei au râs de mine ca de un taranoi prost neintrodus într-ale politicii, cum si eram…” povesteste Stern. “Ei faceau parte dintr-o aripa foarte puternica a partidului nazist care cerea o alianta între Rusia comunista si Germania nazista împotriva capitalismului occidental, cum îi ziceau ei… Daca nu erai atent nu stiai daca te afli între bolsevici sau între nazisti si în cele din urma era cam tot pe-acolo”.
Acuzatii lui Tito povestesc. Juranici a declarat: “Da, am ucis sute de mii la Dachau, si-am participat la experiente pe oameni; asta era sarcina mea”. Dil a povestit cum în cursul experientelor despre coagularea sângelui împusca oamenii în piept. Pufler înjecta prizonierii cu bacilii malariei ca sa faca observatii clinice. “Mureau ca mustele,” povestea el. Apoi se întorceau printre detinuti cu niste istorii despre felul miraculos în care au scapat si cum toti ceilalti erau morti, nimeni nu-i contrazicea. Aceste confesiuni însa sunt adevarate, caci sunt confirmate de fisierul lui Wilhelm Spielfried. Criminalii titoisti au fost executati dar nu pentru crimele lor ci ca pioni în jocul lui Tito cu Kremlinul. Ei executasera ordinul suprem al revolutiei mondiale, care spune ca razboiul se duce pentru propasirea revolutiei, nu pentru înfrângerea inamicului; ei facusera ce-au facut sovieticii în padurea Katyn din Polonia, când au masacrat cei 15.000 de ofiteri polonezi; ei au demolat statele nationale si-au pus bazele revolutiei mondiale si guvernului supranational.
Confesiunile acuzatilor lui Tito au fost confirmate de tot felul de oameni, supravietuitori ai lagarelor de concentrare. Odo Nansen, fiul celebrului explorator, scrie despre detentia lui în lagarul de la Sachsenhausen: “extraordinar cum conduc comunistii lagarul aici; dupa nazisti comunistii au toata puterea si atrag alti comunisti din alte tari si-i pun în pozitii cheie… Multi prizonieri norvegieni s-au dat cu comunistii. Pe lânga avantajele materiale se asteapta ca Rusia sa fie mare si tare dupa razboi… Ieri seara am vorbit cu un sef de bloc, un comunist. Când el si-ai lui vor lua puterea, nu numai ca se vor razbuna dar vor fi mult mai brutali si mai cruzi decât au fost nazistii cu noi. Nu puteam deloc sa-l conving sa fie mai uman pe blocul acela de ura si razbunare, care-avea o singura obsesie: sa instaureze o noua dictatura”. Comandorul Yeo-Thomas, parasutat în Franta, a fost luat prizonier si dus la Buchenwald, unde un alt ofiter britanic i-a spus sa ascunda faptul ca este ofiter, sau ca în timp de pace a avut o pozitie sociala oarecare: “administratia interna a lagarului”, i-a spus el, “e în mâna comunistilor… Buchenwald e cel mai rau lagar din Germania, n-ai practic nici o sansa de supravietuire”. Comandorul povesteste cum cei trei sefi ai lagarului erau niste comunisti sub ordinele carora “prizonierii erau inoculati cu tifos si alti bacili si apoi erau observati cum reactioneaza la diverse vaccinuri; totdeauna mureau”. Din 37 de ofiteri au supravietuit trei; ceilalti au fost agatati de cârlige de peretii crematoriului si omorâti prin strangulare rituala talmudica înceata. Cei trei supravietuitori se temeau de prizonierii comunisti mai mult decât de ofiterii nazisti.
Comunistii administrau intern lagarele de concentrare naziste; comunistii torturau si ucideau victimele. Singura diferenta dintre ei si gardienii nazisti era ca ei erau mai ticalosi caci nazistii executau ordine dar comunistii îsi tradau, torturau si ucideau tovarasii prizonieri ca si ei în mod voluntar. Cum comunistii sunt cea mai mare parte evrei hazari din est, în mod natural acesti torturatori si ucigasi din lagarele de concentrare se recoltau tot dintre ei. Ca toti oamenii, evreii sunt unii buni, altii rai. Dar masele largi au creierul spalat cu o imagine în care evreii erau victime si nazistii erau tortionarii. Realitatea a fost invers: evreii erau o fractiune mica din totalul prizonierilor si în ultimii trei ani, când au fost morti masive, tortionarii erau majoritatea comunistii si între ei multi erau evrei. Autorul are o serie de documente extrase din ziare evreiesti în care evrei care-au fost prizonieri la Auschwitz, Vlanow, Muhldorf si alte lagare îi denunta pe evreii tortionari din aceste lagare. Cei denuntati au fost “judecati” de un tribunal de rabini în tarile occidentale sau de un tribunal din Tel Aviv si desi faptele lor sunt ca si-ale celor judecati de Tito, nimic nu s-a dat în vileag restului lumii si nici nu exista vreo mentiune ca s-ar fi pronuntat vreo sentinta. De unde se trage concluzia ca peste evrei n-au jurisdictie legile carora le sunt supusi altii. (In 1950 functia Biroului de Relatii cu Publicul al Consiliului Executiv al Evreilor din Australia era de a “ascunde ochilor publicului mici sau mari aberatii ale evreilor”. Aceasta ascundere de ochii publicului are loc tot timpul în occident).
La Tel Aviv un medic evreu si doua evreice au fost acuzati ca au facut injectii mortale prizonierilor de la Auschwitz, ca le-au mutilat organele sexuale în “experiente stiintifice” si i-au trimis la moarte. Un alt caz din Tel Aviv din 1951 este al unui doctor evreu acuzat de acte de brutalitate la lagarul de concentrare nazist de la Vlanow unde era aghiotantul comandantului. O evreica a povestit cum a batut-o pâna si-a pierdut cunostinta si când si-a revenit a vazut ca cei trei copii ai ei de 12, 15 si 18 ani fusesera împuscati lânga ea. Cu doua saptamâni înainte, povesteste ea, acel doctor evreu a luat 30 de prizonieri, între care sotul ei si i-a împuscat. Autorul n-a putut afla daca s-a dat vreo sentinta nici împotriva acestor doctori.
La New York un comitet format din trei membri (numarul levitic prescris) l-a audiat pe un evreu care-a acuzat un functionar de la sinagoga ca pe vremea când era supraveghetor la Muhldorf a ucis un prizonier si apoi comitetul a decis sa trimita cazul fara nici o recomandare comunitatii evreiesti din orasul acuzatului. În toate cazurile era clar ca numai crimele împotriva altor evrei sunt luate în considerare; crimele împotriva goimilor nu conteaza.
Un alt caz a fost judecat în Israel în 1954-55, unde un evreu ungur a distribuit o brosura în care-l acuza pe un demnitar din guvernul israelian numit Dr. Israel Kastner ca colaborase cu nazistii în Ungaria pe vremea razboiului, pregatise masacrarea evreilor, salvase un criminal de razboi nazist, etc. Dr. Kastner l-a dat în judecata pentru calomnie si dupa 9 luni judecatorul israelian a decis ca nu era calomnie fiind acuzele adevarate, pentru ca Dr. Kastner colaborase cu nazistii si-si “vânduse sufletul diavolului”. Primul Ministru israelian Moshe Sharett a comentat ca “îti poti vinde sufletul diavolului pentru a salva evrei”, dar acuzatia era ca tradase evreii, nu-i salvase. Apoi guvernul israelian a anuntat ca va face apel, prin procurorul general si apoi nu s-a mai auzit nimic. Astfel, crimele evreilor nu pot fi judecate decât între ei si autorul n-a auzit niciodata ca s-ar fi pedepsit vreuna. Dintre toate miile de procese de “criminali de razboi”, dintre miile de condamnari la moarte, autorul n-a gasit decât un singur caz în care niste evrei au fost judecati alaturi de altii: printre 23 de gardieni de la lagarul de concentrare Breendouck din Antwerp, trei erau evrei, Walter Obler, Leo Schmandt si Sally Levin. Obler si Levin au fost condamnati la moarte si Schmandt la 15 ani închisoare. Discutând despre “antisemitism” cu A. K. Chesterton, Joseph Letwici a zis despre acest caz: “Ce arata? Ca exista bestii omenesti peste tot, ca nici evreii nu sunt mai imuni decât altii”. Adevarat, dar nu despre asta e vorba. E vorba de spalarea creierului maselor, care au fost îndoctrinate ca numai evreii au fost victime si numai ne-evreii, “antisemitii”, au fost tortionari; e vorba de minciuna care sta la baza distrugerii generale ce se pregateste.
Nu putini au fost evreii care l-au ajutat pe Hitler. Lordul Templeton, ambasadorul englez în Spania, povesteste cum Franco (el însusi evreu de origine) “lasa luni de zile sa se difuzeze propaganda nazista prin toate ziarele, nici unuia nefiindu-i permis sa scrie altfel. Tonul îl dadea un evreu sinistru din rasaritul Europei pe nume Lazare,… care la Iena îl slujea pe Hitler militând pentru anexarea Austriei. Era o figura importanta în lumea nazista. La ambasada germana avea mai multa putere decât ambasadorul si de-acolo dicta nu numai tonul general dar chiar cuvintele ce trebuiau publicate în ziarele spaniole… printr-un amestec viclean de dictatura brutala si corupere fara perdea, reusise sa faca ziarele spaniole sa devina mai veninoase decât cele nemtesti”. Autorul l-a cunoscut personal pe Lazare în 1937 si prin el esalonul evreiesc din dictatura hitlerista. Un conspirator suav, zâmbitor si ce se vrea simpatic, Lazare era atasat de presa al legatiei austriece din Bucuresti. Cum Austria se temea de anexarea ce-a venit în 1938, functionarii ei ar fi trebuit sa fie antinazisti, mai ales evreii. Autorul a fost uimit de luxul în care traia Lazare, atasat de presa al unei tari care nu-si putea permite sa-l plateasca, asa saraca era Austria pe-atunci, si-a presupus ca Lazare facea ce faceau atâtia în Bucuresti si anume afaceri grase. Lazare facea afaceri dar nu cu blanuri si covoare cum credea autorul ci cu nazistii. Când a fost anexata Austria, seful presei austriece care le-a explicat corespondentilor de presa cum beneficiaza Austria, Germania si întreaga omenire de pe urma faptului ca Hitler a invadat Austria nu era altul decât chiar Lazare, “austriacul” (în realitate Lazare era evreu din Turcia). L-a recunoscut si l-a salutat pe autor pe nume cu dezinvoltura si nu s-a jenat deloc. Cu mass-media controlata de Lazare si altii ca el, nu e de mirare ca ceea ce cred oamenii nu seamana deloc cu realitatea.
Razbunarea talmudica a determinat doua transmutatii masive de populatie: cei ce se refugiasera în “lumea libera” au fost mânati de armatele anglo-americane înapoi în sclavia comunista; si din vasta închisoare comunista, unde nici dintr-o camera într-alta nu te poti muta fara aprobarea militiei si stirea securitatii, o masa imensa de evrei hazari au iesit fara nici o greutate si-au fost condusi prin Europa spre Palestina sub pavaza trupelor aliate.
Ziarul The Saturday Evening Post descria la 11 Aprilie 1953 cum agentii sovietici cutreierau lagarele de persoane deplasate de razboi si faceau liste de oameni scapati de tirania sovietica: “aceste biete victime au fost încarcate ca vitele în marfare si duse înapoi la moarte, tortura si asasinare înceata în minele si padurile Siberiei. Multi s-au sinucis pe drum. Tot în virtutea acordului de la Ialta, sovietele au luat nemti ca sclavi pentru munca fortata pentru ‘reparatii de razboi’. Nu exista scuza pentru astfel de atrocitati”. Kathryn Hulme, directoarea-adjuncta a unui astfel de lagar între 1945-51 la Wildflecken (Bavaria), relateaza povestea unei functionare de-a ei care descrie cum prizonierii rusi, “mai ales prizonierii de razboi”, spune ea, “erau trimisi înapoi în Rusia conform acordului de la Ialta. Ne-a povestit cum prizonierii de razboi rusi îsi taiau vinele, se dezbracau complet si se spânzurau. Chiar dupa ce le luam totul înca mai gaseau metode de-a se sinucide. Ea nu putea întelege cum i-a convins Stalin pe Roosevelt si Churchill ca nemtii n-au luat prizonieri de razboi rusi si toti acestia erau dezertori”.
În timp ce acest grup de populatie transmutata primea acest tratament, iata cum era tratat celalalt grup. Zice Kathryn Hulme: “si-apoi au venit evreii. Nu mai avusesem lagar cu evrei în zona noastra nordica… Evreii erau mai putin de o cincime din totalul populatiei din lagar dar faceau atâta galagie ca dac-ai fi citit doar ziarele ca sa afli despre zonele de ocupatie ai fi zis ca persoanele deplasate de razboi erau numai evreii si nimeni altcineva … Trebuia sa te porti cu ei cu mii de mânusi, asa erai instruit, mai ales când îi mutai dintr-un lagar într-altul si Dumnezeu sa aiba mila de functionarul care nu curatase lagarul unde urmau ei sa soseasca de fiecare centimetru de sârma ghimpata [ceilalti erau împrejmuiti de sârma ghimpata în lagare; evreii nu]. Aveau clasificarea de ‘persecutatii’ si ei erau singurii în afara celor bolnavi care nu munceau dar primeau ratii suplimentare… mai încolo pe soseaua care trecea prin mijlocul lagarului nostru era un mic satuc de nemti. Delegatii evreilor din lagar au declarat ca acesta e cel mai mare pericol; si noi trebuia sa le dam arme ca sa-si înarmeze ei politia lor evreiasca ca sa-i protejeze de nemtii astia care traiau în mijlocul lor… Si eu am promis cautând sa le linistesc groaza ca am sa pledez cauza lor ca sa li se permita sa-si înarmeze propria lor politie, nestiind ca în mai putin de doua saptamâni de la sosirea evreilor aproape fiecare neamt din satuc era angajat de evrei si muncea cu voiosie pentru plata ce-o primea de la ei. Politia evreiasca înarmata apoi în lagar avea uniforme de lâna verzi cu steaua lui David pe chipiu… Nimic nu era la voia întâmplarii, nimic nu era improvizat, totul fusese planificat mult înainte… Biroul asistentei lor sociale era plin de afise pe pereti care aratau evreice tinere în transee care aruncau cu grenade în arabi. Politia evreiasca a lagarului se antrena la trageri cu carabinele pe care noi le dadusem ca sa se ‘apere’ de nemtii care acum le faceau munca grea manuala din lagar. Imediat atelierele evreiesti au devenit foarte productive si faceau paltoane fine de lâna si ghete solide de piele pentru teren accidentat. Noi ghiceam ca le faceau pentru Israel si prin canale misterioase produsele ajungeau chiar în Israel; n-am vazut niciodata pe nici un evreu din lagar purtând hainele astea… Si deasupra, peste fierberea si agitatia asta, s-a ridicat un steag pe care nu-l mai vazusem niciodata, cu dungi albastru deschis pe fond alb si steaua lui David”. La sosire, zice Kathryn Hulme, “le-am aratat lagarul pe care-l pregateam pentru ei mândri ca niste vânzatori care-si lauda casa ce vor s-o vânda, caci era cel mai frumos si bine facut lagar de persoane deplasate din Bavaria … dar rabinii erau nemultumiti; nu parea sa fie destul de bun pentru ei”. Alte persoane deplasate, zice ea, n-aveau dreptul la ajutorul si privilegiile acordate evreilor, caci erau prinse ca într-o capcana în legislatia americana cu privire la persoane deplasate votata la repezeala; “numai evreii care pretindeau si aratau ca au suferit persecutie în orice tara est-europeana în care-au pus piciorul vreodata putea scapa din acea capcana”. Apoi arata ca agenturi americane semi-guvernamentale sau guvernamentale donau materialele, uneltele pentru ateliere si “ratiile de mâncare pentru regim special” care erau numai si numai pentru evrei.
Rabinul Judah Nadich (The Jewish Times din Africa de Sud, 4 Februarie 1949), consilier pentru evrei al Generalului Eisenhower pe lânga fortele americane în Europa pe timpul si dupa razboi, arata cum Eisenhower s-a grabit sa “sporeasca ratia de mâncare numai si numai pentru cei persecutati [adica numai pentru evrei]; s-au construit lagare speciale pentru evrei; evreii persoane deplasate care nu erau în lagare aveau tratament preferential; a fost numit un consilier pentru probleme evreiesti si s-a colaborat pe deplin cu Comitetul de Distribuire [Jointul evreiesc] si ulterior cu Agentia Evreiasca. Dar aceste conditii speciale au fost prea putin create în zona britanica de catre Montgomery si de aceea era un flux continuu de evrei persoane deplasate care veneau din zona britanica în cea americana. Eisenhower facea vizite dese si asta… reamintea ofiterilor ca trebuie sa se poarte cu noi ca si seful lor. Cei care nu faceau asa erau criticati, chiar si un general de cel mai mare rang”. De atunci încoace America a avut pe lânga membrii guvernului si aparatului de stat o umbra, “consilierul pentru probleme evreiesti”, care-l controleaza ca sa mentina privilegiile nemasurat de mari ale evreilor în toate ramurile vietii.
Astfel europenii sufereau foame si lipsuri, piereau departe de case si familii, erau carati ca sclavi sau se spânzurau de disperare si groaza, în timp ce evreii hazari erau investiti cu privilegii, înzestrati cu arme, haine si hrana si condusi cu mii de mânusi si plecaciuni ca sa invadeze o tarisoara din Arabia. Si cele doua lagare de ambele parti ale cortinei de fier lucrau în perfect acord facând totul în slujba evreilor, fara nici cel mai mic dezacord si perfect sincronizate – ceea ce îl face pe autor sa creada ca o forta de deasupra acestei cortine si de deasupra acestor doua lagare le mânuieste si sincronizeaza. Asa a fost si-n 1917, asa a fost si-n 1848, asa au scris Protocoalele Sionului ca va fi înca din 1905; de aceea autorul crede ca razbunarea talmudica ce-a însângerat Europa dupa cel de-al doilea razboi mondial nu este decât continuarea revolutiilor din 1848 si din 1917, adica revolutia mondiala care-a mai înaintat un pas.
În 1848, zice Disraeli, revolutia a fost facuta de evrei. În 1917 se stie ca revolutia a fost 90% evreiasca. Între 1917 si 1945 revolutia a fost tot timpul propulsata si controlata de evrei – nu de evrei ca un grup religios sau un grup rasial, caci foarte multi evrei n-au nici un amestec si chiar cea mai puternica opozitie la revolutia mondiala vine din partea evreilor din occident care nu o vor, tot asa cum foarte multi rusi se opun comunismului si foarte multi nemti s-au opus nazismului. Când zicem comunism nu zicem toti rusii, când zicem hitlerism nu zicem toti nemtii. Când autorul zice ca revolutia e 90% evreiasca se refera la rabinatul talmudic care planuieste si conduce revolutia mondiala si foloseste evreii înregimentati pentru a o realiza. În acest sens zice autorul ca cercetarile arata ca din 1917 pâna în 1945 si pâna în ziua de azi revolutia mondiala care întinde bolsevismul în lume e condusa si planificata de evrei – adica de rabinatul talmudic. S-a vazut compozitia evreiasca a revolutiei din 1917 din Rusia. În 1919 în Bavaria si Ungaria bolsevismul a fost tot opera evreilor întorsi ca “fosti prizonieri de razboi” din Rusia unde fusesera instruiti si organizati. În Germania liga “Spartacus” (dupa numele lui Adam Weishaupt) conducea bolsevismul si conducerea ei era exclusiv evreiasca: Roza Luxemburg, Leo Jogiches (din Polonia), Paul Lévi, Eugene Levine (din Rusia), Karl Liebknecht. Printre bolsevicii bavarezi mai maruntei era Adolf Hitler. Guvernul bolsevic bavarez a fost pur iudaic: Kurt Eisner, Ernst Toller si Eugene Levine. În Ungaria teroristii bolsevici de frunte erau toti evrei instruiti în Rusia: Matyas Rakosi, Bela Kun, Erno Geroe si Tibor Szamuely. Ei si-au pus iscalitura anticrestina. F. Borkenau, scriind istoria Internationalei Comuniste, zice: “Majoritatea conducatorilor comunisti si socialisti de stânga si un numar mare din executivul lor erau evrei… antisemitismul era doar reactia naturala împotriva bolsevismului”. Deci numai daca nu reactionezi împotriva bolsevismului poti sa eviti de-a fi antisemit.
Apoi revolutia si-a aratat coltii în Spania în 1931, condusa de emisari veniti de la Moscova, majoritatea evrei, ceea ce i-a deziluzionat pe multi republicani spanioli si straini; multi preoti si cetateni catolici votasera pentru republica si-apoi când au vazut ca e un terorism bolsevic anticrestin si ca republica asasineaza preotii, satenii, calugarii si calugaritele si distruge bisericile, lasând aceeasi amprenta talmudica ce-o lasase în Rusia, Anglia, Franta, Bavaria si Ungaria, s-au deziluzionat. Organul oficial al Cominternului se lauda cu arderea bisericilor. S-au confiscat averile ecleziastice dar poporul spaniol n-a vazut un ban din ele, caci rezerva în aur a Bancii Spaniei (700 milioane de dolari) a fost carata în Rusia de ultimul prim ministru republican spaniol Juan Negrin (relateaza Generalul Walter Krivitsky). Apoi asasinarea conducatorului monarhist Calvo Sotelo în 1936 a dezlantuit revolta spaniolilor împotriva tiraniei iudaice si revolutia mondiala bolsevica a fost excretata de pe pamântul Spaniei, ca de pe orice alt pamânt unde n-au intrat trupele de ocupatie ale unei mari puteri militare ca s-o instaureze. Atât sionistii cât si evreii antisionisti americani sunt de acord ca evreii au facut revolutia în Spania. Brandeis îi spunea rabinului Stephen Wise: “Sa fie în Germania ca-n Spania” când se opunea la o întelegere cu Hitler despre evrei. Bernard J. Brown se lauda: “evreii sunt .. responsabili pentru instaurarea republicii din Spania si pentru distrugerea autoritatii bisericii…”.
Dar între timp tot mai putini evrei primeau ovatiile la paradele militare sovietice din tribuna principala la Kremlin si dintre evrei au început sa apara acuzati în procese, sau sa dispara deodata din arena politica. Totusi conducerea revolutiei bolsevice nu si-a schimbat compozitia evreiasca: în 1920 din 545 conducatori 447 erau evrei. În 1933 ziarul evreiesc Opinion arata ca aproape toti ambasadorii sovietici sunt evrei si 61% din conducatorii Bielorusiei sunt evrei, desi evreii constituie 2% din totalul populatiei sovietice (pe-atunci de 158.400.000). Asta-nseamna ca-n Uniunea Sovietica erau 3 milioane de evrei. Ziarul The Jewish Chronicle spune în 1933 ca o treime din evreii sovietici sunt demnitari de stat. Deci evreii formeaza noua clasa conducatoare. Instructajul politic si civic al revolutiei a ramas acelasi: Lunacearski, unul din putinii goimi care era înalt demnitar de stat, vorbeste ca un talmudist când zice: “Noi urâm crestinismul si pe crestini; chiar cei mai buni dintre ei trebuie considerati ca cei mai de pe urma. Ei vorbesc despre iubire de aproapele si mila, care sunt contrare principiilor noastre. Jos cu iubirea de aproapele; noi avem nevoie de ura. Trebuie sa învatam cum sa urâm caci numai asa vom cuceri lumea”. Acesta este doar un exemplu din tonele de literatura ale epocii si singura sursa originala a acestor idei pe care o stie autorul este Talmudul, care este continuarea crezului razboiului tribal salbatic si primitiv împotriva tuturor din epoca premergatoare crestinismului si care contine urmatorul precept: “Voi sunteti oameni dar toate celelalte natiuni ale pamântului nu sunt oameni ci vite”. Cu aceste idei Lunacearski a fost trimis ca ambasador sovietic în Spania.
În 1935 autorul era corespondentul ziarului Times la Moscova însotindu-l pe Anthony Eden, primul Prim Ministru britanic care-a pasit acolo din 1917. Times nu mai avusese corespondent la Moscova de 15 ani si stirile veneau din Letonia, de la Riga. Corespondentul de la Riga era tot timpul calomniat pe nedrept la Londra. Autorul stia asta dar fiind neintrodus în esenta lucrurilor nu pricepea de ce. Din prima secunda coborând din avion a fost izbit de multimea mohorâta si tacuta aliniata de-a lungul traseului automobilelor oficiale, si-a scris asta în reportajul sau – ca un cenzor evreu sa-i spuna sa elimine pasajul. Nestiutor, l-a întrebat în gluma daca ar dori sa scrie ca multimea era compusa din burghezi grasi în palarii cilindru, dar a doua zi a vazut mai multe si-a-nceput sa priceapa. Cartea lui din 1938 descrie faptele: “La cenzura, adica toti cei din aparatul de conducere si instrumentul de pus calus presei, sunt toti evrei si asta m-a uimit mai mult decât orice la Moscova. În tot aparatul nu parea sa existe nici un singur om care nu era evreu… Mi s-a spus ca proportia evreilor era mica în guvern, dar acest departament al guvernului eu l-am cunoscut intim si personal si ei aveau aici monopolul, si-atunci m-am întrebat: unde sunt rusii? Raspunsul: sunt în multimea mohorâta si tacuta pe care-o vedeam dar despre care nu aveam voie sa pomenesc”. Autorul a aflat curând de la cunoscatori ca proportia evreilor nu era deloc mica în guvern si ca ei stapâneau tara în mare masura, daca nu chiar predominant. Cu nici un rus n-a putut autorul vorbi la Moscova, ceea ce din nou l-a frapat. Autorul n-a vazut niciodata în viata lui nicaieri în nici o alta tara clasa stapânitoare asa de perfect segregata de masa de sclavi.
Vizitând Moscova în 1935 autorul nici pe departe nu se gândea la subiectul acestei carti si nu se gândea la evrei, dar a fost frapat, asa cum a fost William Henry Chamberlain, care-a trait la Moscova între 1922 si 1934 si-a scris cartea de capatâi despre acei ani sovietici. Zice Chamberlain: “Un numar considerabil de evrei au facut cariera în birocratia sovietica. Din duzina de functionari ce-i cunosc în Departamentul Presei al Comisariatului de Externe unul singur nu era evreu. Predominatia evreilor în acel comisariat când eram eu în Rusia era aproape comica; poporul rus era reprezentat prin portarul carunt si servitoarele sleampate care aduceau ceaiul prin birouri. Multi evrei erau si-n politia secreta si-n Internationala Comunista si-n toate departamentele care-aveau de-a face cu comertul si finantele”. Chamberlain însa trage alte concluzii decât autorul din aceste date si zice ca nu se poate afirma ca “evreii ca grup rasial au împins triumful bolsevismului”. Dar, zice autorul, Chamberlain ajunge la concluzii strâmbe pentru ca confunda doua lucruri distincte: Chamberlain confunda directoratul conducator evreiesc si masa de oameni numiti “evrei”. Cum a mai spus, nici rusii sau nemtii “ca grup rasial” n-au împins triumful bolsevismului sau nazismului, dar si rusii si nemtii le-au avut pe cap. Masele de oameni, gloatele, niciodata nu lucreaza si nu împing nimic în mod constient. Masele si gloatele sunt mânate în directiile dorite de grupuri perfect organizate care au putere asupra lor. “Ca grup” muncitorii niciodata nu “împing” greva generala, dar greva generala e proclamata în numele lor. Tot timpul autorul a aratat ca evreii au fost cei care s-au opus cel mai mult sionismului, dar azi acest “grup rasial” s-a trezit înlantuit în sionism fara scapare. Autorul arata ca conducerea revolutiei mondiale din 1848 încoace consta din rabinatul talmudic est-european si ca în acest sens revolutia bolsevica este o conspiratie evreiasca.
Autorul a cunoscut la Moscova în 1935 oligarhi evrei: Maxim Litvinov, un tip bulevardier de cafenea, apoi Umanski, un tânar zâmbitor si viclean si periculos de moarte din România (probabil) care semana mai mult cu membrii unui trib din Africa decât cu un rus. Dar tot timpul la Moscova autorul n-a putut veni în contact cu rusii.
În 1937 lucrurile erau tot asa: Stolâpin, fiul reformistului asasinat în 1911, scria ca desi unii evrei au fost înlocuiti cu rusi pe ici pe colo, “evreii mentin principalele pârghii ale puterii; daca li s-ar lua din mâini acestea, tot edificiul marxist s-ar prabusi ca un castel din carti de joc”. Caci conducatorii instrumentelor teroarei erau cu totii evrei: ei erau sefii lagarelor de munca fortata si exterminare (conduse de un triumvirat evreiesc) unde erau închisi 7 milioane de rusi; toate închisorile sovietice aveau drept sef un comisar evreu; toata presa si aparatajul de tiparire si distribuire, inclusiv cenzura, erau stapânite de evrei; si sistemul talmudic de “comisari politici” care teroriza fiecare soldat si ofiter din armata era în întregime evreiesc. În 1938 diplomatul sovietic la Bucuresti Butenko a fugit în Italia unde-a scris, în Giornale d’Italia, ca noua clasa stapânitoare din Rusia e aproape exclusiv evreiasca. Mai ales în Ucraina administratia si industria erau în mâinile lor, conform unei politici deliberate dirijate de Moscova.
Deci din 1917 nu s-a schimbat identitatea conducatorilor, chiar daca ei s-au retras din vitrina în spatele culiselor. Apoi a venit razboiul. În 1938 Stalin zisese la al treilea congres al Cominternului: “Nu vom putea reînvia miscarea revolutionara pe scara destul de mare daca nu profitam de disensiunile dintre tarile capitaliste astfel încât sa le aruncam într-un razboi una împotriva alteia… Orice razboi trebuie sa se termine neaparat cu revolutia. Sarcina partidelor noastre tovarasesti din acele tari este sa faciliteze provocarea unui conflict armat”.
Nota bene: e prima data când avem explicatia motivului pentru razboaiele secolului nostru. Pactul Hitler-Stalin a provocat razboiul. Scopul razboiului a fost extinderea revolutiei. Sefii guvernelor occidentale au tradat tot ce jurasera si au aruncat Europa de est în ghearele revolutiei. Care-au fost membrii noii clase stapânitoare care-a aparut în Europa rasariteana dupa ce-a fost data prada revolutiei în 1945? Erau în acele tari oameni de toate natiile. Tot felul de oameni puteau fi alesi si pusi sefi peste mase de catre revolutie. Iata care-au fost alesii:
Ambasadorul american în Polonia comunista Arthur Bliss Lane noteaza ca evreii, de multe ori evrei veniti din alte tari, detin toate posturile de conducere în aparatul de teroare. Maiorul Tufton Beamish, membru în Parlamentul britanic, scrie: “Multi dintre cei mai puternici comunisti din Europa rasariteana sunt evrei… cu uluire am vazut marea proportie de evrei în politia secreta”. Matyas Rakosi (nascut Roth, evreu din Iugoslavia) a fost pus prim ministru în Ungaria de catre trupele sovietice în 1945. Dupa 8 ani Associated Press scrie: “90% din demnitarii regimului comunist din Ungaria sunt evrei, inclusiv primul ministru Matyas Rakosi”. La fel scriu Times si The New York Times. În Ungaria ca si-n celelalte tari est-europene a-nceput imediat atacul împotriva crestinismului cu arestarea preotilor. Cel mai cunoscut a fost Cardinalul Mindszenty, care a fost arestat pentru ca, zic “Comitetul Central al Evreilor din Ungaria, Organizatia Sionista din Ungaria si Sectia Ungara a Congresului Evreiesc Mondial”, era membru al unei “clice pogromiste”. Sapte ani dupa încheierea razboiului, The New Statesman din Londra scrie ca “cei care detin puterea în politia secreta sunt majoritatea evrei de origine”. În 1953, The New York Herald Tribune scrie ca “România, ca si Ungaria, are probabil cel mai mare numar de evrei în aparatul de stat”. Teroarea a facut ravagii în România sub Ana Pauker, o evreica, al carei tata era un rabin care era, ca si fratele ei, în Israel. Familia Anei Pauker este un caz de familie de evrei hazari din care o jumatate sunt sionisti înversunati si cealalta comunisti înversunati, asa cum descrie Dr. Weizmann, dar sunt cu totii uniti în toate celelalte privinte si slujesc aceluiasi scop final. Ana Pauker, atotputernica în România, si-a trimis tatal în Israel desi, zice fratele ei, “politica partidului comunist este ca evreii sa ramâna în România”. O femeie la fel de sinistra ca si Ana Pauker era Hilde Benjamin, o evreica care a reusit în doi ani de teroare rosie sa azvârle în închisoare 200.000 de nemti din Germania rasariteana ca “criminali politici”; crimele lor erau, de exemplu, faptul ca apartineau unei denominatii religioase crestine. În 1946 Germania comunista avea 17.313.700 locuitori, între care 2000 pâna la 4000 erau evrei, dupa surse evreiesti. Despre acest numar infim scrie The Zionist Record din Johanesburg ca “Multi acum ocupa pozitii înalte în guvern si-n administratie … ocupa posturi importante în Ministerele Informatiei, Industriei si de Justitie. Judecatorul suprem în Berlinul de est e un evreu, la fel în provincie, în afara Berlinului. În presa si la teatru, un numar considerabil de evrei detin pozitii cheie”. Patru mii de evrei nu pot ocupa toate aceste pozitii cheie si acelasi ziar descrie în alt numar cum au fost suplimentati: “multi evrei ocupau pozitii înalte si pozitii cheie în administratia sovietica. Ei erau evrei din Rusia… care au venit în Germania si Austria cu Armata Rosie si evrei din statele anexate de Rusia în ultimii 10 ani, din statele Baltice Letonia si Lituania”.
Astfel a adus revolutia noua clasa stapânitoare de sclavi în tarile aruncate de catre guvernele occidentale în iadul rosu si aceasta clasa stapânitoare conform instructajului primit a dezlantuit razbunarea talmudica asupra popoarelor înlantuite.
Capitolul 43: Statul sionist
Alta victorie a revolutiei în cel de-al doilea razboi mondial a fost declansarea puhoiului hazar care-a napadit Palestina. Puterile occidentale au dat banii, masinile, escorta, transportul; revolutia a dat oamenii care-au invadat Palestina si armele cu care-au însângerat-o. Astfel revolutia mondiala a colaborat cu sionismul la împlinirea “reîntoarcerii” promise în doctrina levitica, pentru care s-a smuls arabilor teritoriul, desi politicienii occidentului îsi umflau plamânii proclamând ca “razboiul nu va aduce nimanui noi cuceriri teritoriale”. Înainte de cel de-al doilea razboi mondial sionismul era pe duca în Palestina si în 1939 Parlamentul britanic dupa 20 de ani vroia sa abandoneze mandatul si sa-si retraga fortele lasând toti palestinienii, fie arabi, fie evrei, reprezentati în parlamentul tarii. Dar dupa o convorbire intima cu Chaim Weizmann, cum s-a vazut, Churchill a promis ca-i va “cladi un stat de 3 sau 4 milioane de evrei în Palestina” dupa razboi si Chaim Weizmann a primit de la americani armele cu care sa-i înarmeze pe evreii de-acolo. În 1944, scrie Churchill, tot anul el a împins înainte ambitiile sioniste; tot în acest an în discursuri publice atâta la razbunare talmudica sângeroasa zicând despre tratamentul aplicat evreilor din Ungaria: “toti cei amestecati în aceasta crima care ne vor cadea în mâna, inclusiv cei obligati sa urmeze ordinele primite… vor fi ucisi dupa ce s-a dovedit ca au avut ceva amestec .. Trebuie sa se faca declaratii publice astfel încât toti cei ce-au avut de-a face sa fie vânati si ucisi” (11 Iulie 1944). Aici Churchill, ca si Roosevelt si Eden, descrie executarea prizonierilor de catre nazisti numai ca o crima împotriva evreilor, pentru ca de executarea prizonierilor ne-evrei acestor trei mari umanitaristi nu le pasa nici cât negru sub unghie – desi am vazut mai sus ca evreii erau si printre cei care executau prizonierii, chiar daca erau si printre victime. Scrie Churchill la 26 Iulie 1944, ca raspuns la cererea lui Chaim Weizmann de-a le furniza armament evreilor din Palestina: “Îmi place ideea ca evreii îi vor ucide pe cei care-au ucis pe coreligionarii lor în Europa Centrala si cred ca si-n Statele Unite ideea asta va placea mult. Cred ca evreii însisi doresc sa se bata cu nemtii oriunde. Desigur, cu nemtii se vor bate”. Dar Churchill când scria asta stia bine ca armamentul mergea în Palestina unde populatia bastinasa de milenii nu-si va ceda propria tara fara lupta si evreii hazari se pregateau sa-i faca sa dispara. Într-o remarca privata, nu pentru ochii publicului, despre Palestina, Churchill scria la 6 Iulie 1945 “sa se mai ocupe si altcineva” si ca e rândul americanilor sa puna umarul. Astfel Churchill, aceasta marioneta sionista, în particular obosise, dar în public continua sa bata toba sionista cu un zel de care se mirau chiar sionistii. La fel Roosevelt zicea în secret glumind cu bunul lui amic Stalin ca i-ar da bucuros regelui Ibn Saud cei 6 milioane de evrei din Statele Unite, dar a ramas sluga sionista plecata pâna în clipa mortii.
În 1945 sionistii aveau armament, trupele instruite care sa-l foloseasca veneau din Europa comunizata cu ajutorul occidentului si politicienii de toate culorile din Anglia si America erau pregatiti sa aplaude orice agresiune, invazie, persecutie, sau genocid ar fi comis cei carati din Europa comunizata în Palestina. Gata de aplauze era în special Partidul Socialist din Anglia, la care-i place sa-si zica Laburist si “aparator al saracilor, al celor oprimati si lipsiti de aparare”. Calarind din totdeauna pe promisiunea demagogica de a da pensie tuturor, ajutor de somaj, îngrijire medicala gratuita, ajutor economic pentru cei saraci, a mizat acum pe sionism pentru succes electoral, si-a promis ca daca va fi ales va pauperiza si devasta si mai mult pe palestinieni, care erau mai saraci decât fusesera cei mai saraci englezi vreodata în istorie, ca-i va alunga din vetrele lor si-i va oprima si mai mult pe acesti oameni care erau mai lipsiti de aparare si mai oprimati decât fusesera vreodata cei mai oprimati dintre englezi. Clement Attlee, seful laburist, a zis în 1944: “Sa încurajam arabii sa iasa din Palestina când evreii vor intra, sa fie compensati pentru pamântul lor, sa fie transmutati în alta parte organizat cu grija si finantat cu generozitate”. Dupa 12 ani palestinienii, încurajati de bombele cu care erau masacrati în patria lor, înca flamânzeau fara camin în lagare de refugiati prin tarile arabe învecinate; si Partidul Laburist care zisese asa de frumos despre compensarea si finantarea generoasa a destaratilor, facea spume la gura cerând ca palestinienii dezradacinati sa fie si mai drastic maltratati si persecutati. Caci socialistii britanici stiau ca sub pretextul ca se apara de nemti sionistii se înarmasera pâna în dinti ca sa cotropeasca Palestina. Generalul Wavell, administrator la fata locului, îl anuntase pe Churchill despre asta, fapt care i-a displacut Dr-lui Weizmann si Generalul Wavell, unul dintre cei mai mari comandanti militari din istoria militara (zice Istoria Razboiului oficiala a Marii Britanii) s-a trezit mutat în India.
Lordul Moyne era Secretar al Coloniilor, si, desi avea simpatie pentru iudaism, avea mila pentru toti oamenii si-a propus din nou Uganda ca patrie sionista. Pentru asta sionistii l-au urât de moarte si-n Noiembrie 1944 Lordul Moyne a fost asasinat de doi sionisti din Palestina. Asasinatul asta l-a cam încurcat pe Churchill care nu ostenea sa preseze înarmarea pâna-n dinti a sionistilor si sa bombardeze toate departamentele cu scrisori peste scrisori cerând urgentarea înarmarii; a trebuit sa scrie mai putine din aceste scrisori un timp. Dar, desi oamenii responsabili din guvern au cerut sa se încetineasca ritmul imigrarii sioniste în Palestina, Churchill a refuzat zicând ca “asta i-ar favoriza pe extremisti” si astfel extremistii au continuat sa invadeze Palestina.
Devenea tot mai evident ca hazarii ce invadau Palestina nu puteau fi integrati pasnic. Colonelul Hoskins, “reprezentantul personal al Presedintelui Roosevelt în Orientul Mijlociu” (zice Dr. Weizmann), a vizitat sefii statelor arabe ca sa discute o întelegere cu palestinienii. L-a gasit pe regele Ibn Saud furios foc pentru insulta grosolana ce i-o adusese Dr. Weizmann care, zicea el, încercase sa-l plateasca cu 20 milioane de lire sterline ca sa vânda Palestina evreilor; si din întelegere nu s-a ales nimic. Cel de-al doilea razboi mondial se apropia de sfârsit si-n Palestina urma sa fie una din doua: mandatul britanic sa continue sa mentina cu greu un echilibru fragil între palestinienii bastinasi si invadatorii hazari din Rusia, sau britanicii sa se retraga si sionistii pe care-i înarmasera pâna-n dinti sa expulzeze palestinienii din propria lor tara. Churchill se daduse total de partea sionismului în particular, dar Chaim Weizmann vroia o declaratie publica care sa consfinteasca faptul ca Marea Britanie daruieste sionistilor teritoriul Palestinei si nu o patrie în Palestina, cum zicea Declaratia Balfour. Churchill se eschiva, “pretextând”, zice Weizmann, ca înca nu s-a sfârsit razboiul. Ca Macbeth, desi erau gata de crima, Churchill, Roosevelt, marionetele sionismului, tremurau cu cutitul în mâna când trebuiau sa înjunghie victima: au refuzat sa dea ordin trupelor sa goleasca Palestina de arabi. Palestina nu era a lor si ei n-aveau dreptul s-o daruiasca nimanui. Apoi Roosevelt s-a dus la Ialta unde a daruit bolsevismului jumatate din Europa, care de asemeni nu era a lui si probabil ca dupa asa un cadou mare sa daruiasca lui Chaim Weizmann tarisoara palestinienilor ar fi parut putin lucru, asa ca nimeni nu s-ar fi mirat daca i-ar fi dat un ultimatum brutal regelui Ibn Saud. Dar în mod surprinzator cu totul alta a fost comportarea lui. Pentru prima data în viata lui Roosevelt a vorbit ca un adevarat om de stat, zice autorul si dupa aceea a murit.
Venind de la Ialta Roosevelt s-a întâlnit cu Ibn Saud pe bordul vasului Quincy între 12 si 14 Februarie 1945 si i-a cerut sa admita mai multi imigranti hazari în Palestina, la care acesta a raspuns: “Nu. Este o armata întreaga de evrei în Palestina înarmata pâna-n dinti nu împotriva nemtilor ci împotriva arabilor de-acolo”. La 28 Februarie Roosevelt s-a-ntors la New York. La 28 Martie Ibn Saud i-a repetat în scris tot ce-i spusese verbal la convorbire. La 5 Aprilie Roosevelt i-a raspuns textual: “Ca sef al ramurii executive a guvernului, nu voi face nici o actiune care sa fie ostila poporului arab”. La 12 Aprilie era mort. Nu s-ar fi stiut niciodata ce-a avut loc între Roosevelt si Ibn Saud daca Secretarul de Stat James G. Byrnes, încercând sa-l opreasca pe Truman de la a da lovitura de gratie palestinienilor, n-ar fi publicat documentele dupa 6 luni.
Dac-ar fi trait, si-ar fi respectat Roosevelt cuvântul? Harry Hopkins, intimul lui care fusese prezent si luase procesul verbal la întâlnirea cu Ibn Saud, zice ca nu, fiindca Roosevelt “era legat sionismului si public si privat si prin convingere”. Dar tot în acest proces verbal scrie ca Roosevelt a zis c-a învatat în 5 minute de la Ibn Saud mai mult despre sionism decât în toata viata lui; si mai exista si anecdota ca Ibn Saud a zis: “De 2000 de ani noi stim ce-ati învatat voi în 2 razboaie mondiale”. Dar Harry Hopkins nu poate fi crezut orbeste, caci imediat dupa întâlnirea cu Ibn Saud el, care fusese nedezlipind ca umbra de Roosevelt, s-a încuiat în cabina lui de unde n-a mai iesit decât ca sa paraseasca vasul la Alger si sa “trimita vorba” ca se-ntoarce în America cu alt vas. Harry Hopkins nu l-a mai vazut pe Roosevelt niciodata. La înmormântarea lui Roosevelt colaboratorii si subalternii cu care se înconjurase timp de 12 ani, au tras un chef asemanator betiilor permanente de la conferinta de la Ialta. Merriman Smith, corespondentul de la Casa Alba, zice ca daca nu stiai cine sunt, ziceai ca se-ntorceau de la campionatul de fotbal. Astfel dispare Roosevelt învaluit în mister în ultimele zile ale vietii, dar dupa moartea lui Truman a continuat neîntrerupt programul sionist.
Si-asa a ramas Churchill sa raspunda Dr-lui Weizmann. Un ziar sionist scrie în 1952 ca Leopold Amery, membru al guvernului unde era si Churchill membru în 1917, ar fi zis ca “daca evreii devin majoritari în Palestina atunci vor face un stat evreiesc acolo”. Dupa 30 de ani de revolte ale populatiei tarii era clar ca evreii nu pot deveni majoritari în Palestina decât daca arabii sunt expulzati cu forta armelor. Dar cine sa-i alunge? Roosevelt refuzase. Dr. Weizmann zice ca Churchill promisese c-o va face. Dar nici macar el n-a putut s-o faca, si-a fost dezlegat de obligatie, nu prin moarte ca Roosevelt, ci prin înfrângere la alegeri. Autorul care a fost acolo tot timpul zice ca înfrângerea a venit de la Dr. Weizmann, iritat de ezitarea lui Churchill la porunca sionista, caci evreii controlau 100 % din presa si mass-media britanice dupa razboi si le-au dedicat victoriei Partidului Laburist care le promisese ca va “încuraja palestinienii sa paraseasca Palestina”. Toti membrii în parlament evrei au devenit imediat socialisti (mai ales de extrema stânga) si toti sionistii celebrau cu încântare înfrângerea celui care fusese campionul lor în 1906, 1917 si 1939. Dr. Weizmann scrie ca victoria socialista si înfrângerea lui Churchill “a încântat pe toti liberalii”. Asta a fost rasplata pe care-a primit-o Churchill de la cei pe care i-a slujit fara preget în toate timp de 40 de ani. Si-a dat în petec când a refuzat sa dea ordin trupelor britanice sa goleasca Palestina de arabi.
Dar când socialistii britanici aflati la putere au aflat ca prima lor sarcina era sa goleasca Palestina de arabi, au ezitat si ei si-atunci nu s-a mai auzit nimic decât acuzele de “tradare!”. Dr. Weizmann e isteric când scrie despre cum “la trei luni dupa ce-au luat puterea, [socialistii] au repudiat angajamentul pe care si-l luasera fata de poporul evreu asa de des si de vehement”. Timp de 40 de ani Dr. Weizmann a santajat guvernele lumii si Lord Curzon pare sa fie singurul care si-a dat seama ca daca cineva îsi deschide gura în prezenta Dr-lui Weizmann si face un cât de mic zgomot de politete, Dr. Weizmann îl considera pe acela ca “s-a angajat în mod solemn” sa faca tot felul de lucruri.
La Biroul Colonial ajunsese socialistul Hall care nici n-a apucat sa se aseze bine pe scaun ca a si sosit o delegatie a Congresului Sionist Mondial care, spre uimirea lui, zice el, “n-a cerut – a pretins ca guvernul maiestatii sale sa faca ce doresc sionistii sa se faca”. Zece ani mai târziu presedintele american Truman va fi la fel de surprins din aceeasi cauza. Surprinsul Hall însa a parasit curând Biroul Colonial, fiind urgent necesar sa fie înlaturat (în mod elegant: a fost facut peer). Daca pe plan intern guvernul socialist a fost cel mai catastrofic pentru Anglia istovita de razboi, pe plan extern a fost mai bun decât toate, salvând ce bruma a mai ramas din onoarea tarii; a refuzat indiferent de presiuni sa izgoneasca palestinienii cu forta armelor din Palestina. Nu i-a protejat, dar nici nu i-a izgonit. Datorita lui Ernest Bevin, Secretarul Afacerilor Externe, pe care autorul îl considera cel mai mare om de stat britanic al secolului. A fost imediat atacat de toti politicienii occidentului ca de o haita de lupi, toti servili pâna la isterie sionismului. Chiar si Ernest Bevin, fermier solid din Somerset, s-a resimtit fizic de anii de calomnie, defaimare, invectiva si insulte ce-au urmat, dar spiritul lui a ramas neînfrânt, caci si-a dat seama cine e adversarul si-a înteles ce se întâmpla. A înteles ca revolutia mondiala bolsevica si sionismul sunt doua brate ale aceleasi conspiratii de înrobire a popoarelor în folosul unei secte dominante care sa acapareze toata puterea si toate bogatiile; este, crede autorul, singurul politician al secolului care a folosit termenul “conspiratie” în mod corect descriind viata politica. I-a spus lui Chaim Weizmann în fata ca nu se va lasa nici lingusit nici terorizat sa faca ceva contrar intereselor Marii Britanii. Asa ceva Dr. Weizmann nu mai auzise din 1904 si indignarea lui a colcait prin toate canalele si organizatiile sioniste din lume si s-a revarsat prin mass-media într-un fluviu de calomnii si invective la adresa lui Ernest Bevin.
Dac-ar fi fost reales Churchill ar fi trimis probabil trupe britanice sa izgoneasca palestinienii din tara lor. Asa pare sa indice memorandumul lui din 25 Ianuarie 1944, unde zice ca “dat fiind ca evreii singuri i-ar bate pe palestinieni, nu vad nici un rau sa ne unim fortele cu ale lor ca sa fortam ce propun ei sa faca ei cu scindarea tarii…” Acesta era Churchill cel care zicea ca scindarea Europei era o fapta oribila; scindarea Palestinei nu mai era o fapta oribila. Dar Bevin nu vroia sa continue ce-a-nceput Churchill. La insistentele lui, guvernul socialist britanic a declarat ca “nu va accepta ca evreii sa fie izgoniti din Europa si sa nu mai fie lasati sa traiasca aici fara discriminare, astfel contribuind la reconstruirea prosperitatii europene”. El a-nteles bine natura sovinismului sionist si care ar fi solutia si desi n-a putut salva Arabia, cel putin a amânat genocidul. A trebuit sa mai trimita o comisie sa investigheze situatia din Palestina si între timp s-a limitat imigratia sionista, spre marele dezgust al Dr-lui Weizmann, care scrie ca “iar s-a ajuns la povestea veche si necinstita despre obligatiile fata de arabii din Palestina”. Si Dr. Weizmann si-a mobilizat fortele care-au actionat organizat, coordonat, concentric sa-l distruga pe Bevin. Partidul Conservator, care pierduse alegerile pentru ca cel Socialist promisese mai mult sionismului, a facut la fel si-a început sa-l atace pe Bevin ca “antisemit”. Churchill s-a coborât pâna acolo încât l-a acuzat pe Bevin ca “are sentimente ostile evreilor”. Liga Evreiasca a Antidefaimarii a adaugat la vocabularul sau de calomnii epitetul de “bevinist”, ca “hitlerist”. Dar tot nu s-ar fi întâmplat nimic daca la moartea lui Roosevelt n-ar fi ajuns Truman presedinte, din vice-presedinte, în Statele Unite.
Când a ajuns presedinte Truman, venit dintr-un orasel din mijlocul agrar al Americii, avea doua mari defecte: una era totala lui ignoranta despre lume si politica externa si a doua era formidabila lui viclenie si pricepere în politica de culise, unde era uns cu toate unsorile. Stia în amanuntime cum se falsifica voturi, cum se fura alegerile, cum se cumpara servicii. Credea ca politica e o afacere unde n-au loc idei, poezii si iluzii. Zâmbind de la o ureche la cealalta, Truman, acest palarier falit devenit presedintele unei mari puteri fara a fi ales, fiind vice-presedinte la moartea presedintelui, s-a dus la Potsdam, l-a gasit pe “Unchiul Joe” Stalin “un om de treaba” si-a completat sfâsierea Europei si-a Asiei începuta de Roosevelt. Apoi a ordonat sa fie aruncata bomba atomica peste populatia lipsita de aparare din Hiroshima si din Nagasaki. Apoi s-a ocupat de alegerile ce urmau sa vie, unde se pricepea bine si unde stia (si-a si spus-o) ca controlul sionist asupra masinii de vot e hotarâtor. De aceea s-a apucat sa-l reduca pe Bevin la zero. A cerut ca 100.000 de evrei sa fie imediat carati în Palestina. Apoi a cerut ca compozitia comisiei de investigatie din Palestina sa fie partinica, stiind ca numai o astfel de comisie va raporta orice i se ordona si va produce un raport favorabil sionismului. Si-asa în comisie din patru membri americani doi erau sionisti declarati si unicul membru britanic era un stângist dusman lui Bevin. Sosita în Palestina comisia l-a gasit acolo pe Chaim Weizmann care-a fost singura persoana importanta pe care comisia a audiat-o. La întoarcere comisia a recomandat ca 100.000 de “persoane dezradacinate” [adica evrei sionisti] sa fie admise în Palestina. Congresul Sionist de la Geneva care-a urmat în 1946 celebra cu încântare “angajarea” presedintelui american sa duca 100.000 de noi hazari în Palestina. Participantii la acest congres erau sionisti din Palestina, care nu mai trebuiau dusi nicaieri si sionisti din America, care n-aveau nici o intentie sa se duca nicaieri si sunt si azi tot în America. Cei 100.000 care trebuiau dusi n-au fost reprezentati la congres si nimeni nu i-a întrebat nimic. Dar Dr. Weizmann povesteste cum “acest congres a fost altfel”; cum s-a pus accentul pe expresii ca “rezistenta, aparare, activism”; cum indiferent de cuvintele folosite, ce-a reiesit a fost “convingerea adânca ca trebuie sa luptam împotriva autoritatilor britanice în Palestina sau oriunde altundeva”. Dr. Weizmann este un scriitor extrem de prudent si subtil care se ascunde adânc sub expresii ambigui. Ceea ce el spune de fapt aici este ca la congres sionistii au decis sa reia metoda terorismului, a asasinarii si masacrelor pe care-au folosit-o asa de bine în sovietizarea Rusiei si în asasinarea Lordului Moyne. Ce i-a încurajat la aceasta a fost promisiunea lui Truman de-a le mai adauga un efectiv de 100.000; de-acum contau pe faptul ca Statele Unite vor tolera orice brutalitate si cruzime si vor sluji sionismul pâna în pânzele albe – si-au avut dreptate.
Dar Dr. Weizmann a înteles si el ce se pregateste si acum, la batrânete, s-a-ngrozit de opera vietii lui, caci stia ca ce urmeaza este reîntoarcerea la traditia levitica a lui Baal-Moloh, care cere jertfe de sânge uman si cere sa fie slujit prin genocid si masacrarea popoarelor. Vazuse atâta sânge uman varsat de revolutionarii bolsevici si de revolutionarii sionisti. În tinerete se bucurase de masacre si gasise ca asasinatul e o activitate normala în lupta politica. Ca om matur se bucurase vazând ruina Rusiei si fluviile de sânge nevinovat varsate acolo. Timp de 55 de ani semanase numai moarte si distrugere. Necunoscut maselor care suferisera si murisera în doua razboaie, era unul dintre cei mai puternici oameni din lume. Se ridicase din 1906, când obtinuse Declaratia Balfour, pâna când ajunsese de cuvântul lui era lege prin birourile guvernelor marilor puteri si monarhii lumii îl primeau când vroia el, nu când vroiau ei. Acum ezita la încununarea operei lui pe marginea prapastiei în adâncul careia nu vedea decât sânge omenesc curgând fara-ncetare, o mare de sânge varsat de victime nevinovate… cu ce scop? si-a amintit de Sabatai Zevi. Si, zice el, n-a vrut sa se “plece unor forte demoralizatoare din interiorul miscarii”, adica n-a vrut sa cedeze “extremistilor”, cum le zicea Churchill, sau “teroristilor”, cum le ziceau administratorii britanici care-i vedeau ce fac în Palestina. Autorul este intrigat de acest moment psihologic în cariera Dr-lui Weizmann, care dintr-o data la batrânete a refuzat sa faca ce facuse cu zel toata viata. Dar de-acum ce zicea sau facea el nu mai avea importanta, caci masinaria “fortelor demoralizatoare” [citeste terorismului] fusese perfectionata si functiona fara el.
N-a mai primit votul de încredere si-a fost înlocuit din fruntea Organizatiei Sionismului Mondial. A fost dat la o parte cum îl daduse el la o parte pe Dr. Herzl cu 40 de ani în urma. Cu hazarii lui din Rusia, îl înlaturase pe Herzl pentru ca acesta acceptase Uganda si nu mai cerea Palestina. Acum a fost înlaturat pentru ca se opunea regimului de teroare, asasinat si genocid pe care-l începeau sionistii în Palestina si asta însemna din nou renuntare la Palestina.
Înca dinainte, scriind despre asasinarea Lordului Moyne, Chaim Weizmann vorbea despre nevoia de “a smulge dintre noi din radacina raul asta vechi… fenomenul acesta total ne-evreiesc”. Asa scria el pentru altii, caci cei din ghetourile talmudice din Rusia stiau bine ca asasinatul politic este dimpotriva un fenomen tipic atmosferei conspiratorie revolutionare ale acestor ghetouri. Când vorbea în fata unei adunari sioniste admitea cu sinceritate: “ce altceva e teroarea din Palestina decât raul nostru vechi sub o noua forma”.
Acest “rau vechi” al sionismului se ridicase în fata Dr-lui Weizmann la sfârsitul carierei lui în 1946 la congresul de la Geneva ca diavolul la ora socotelilor în fata celui ce-a facut pact cu el. În 1949 când Dr. Weizmann îsi scria istoria vietii lui si-a sionismului, Dr. Weizmann îl vedea clar. Asasinarea Lordului Moyne, scrie el, “arunca lumina asupra abisului în care ne prabuseste terorismul [nostru]“. A mai trait sa vada cele aproape un milion de victime ale terorismului israeli-hazar din Palestina. Din momentul în care n-a mai fost conducatorul sionismului, “activistii” (cum îsi ziceau ei; “teroristii”, cum le spun oamenii care stiu despre ce vorbesc) au preluat puterea în Israel (si-n lume). Primul lor gest a fost sa-i alunge pe britanici din Palestina, caci nu mai aveau nevoie de “mandat”. Daca trupele britanice încercau sa se apere sau sa apere vreuna din victimele arabe, sionistii tipau “antisemitism!” si americanii sareau pe capul britanicilor vinovati de “antisemitism”. Asta a-nceput cu asasinarea Lordului Moyne si-a continuat tot timpul celui de-al doilea razboi mondial, astfel încât Oliver Stanley, secretarul britanic pentru colonii, desi era “un prieten adevarat” pentru sionisti (cum au spus chiar ei), a declarat în 1944 ca Marea Britanie a avut mari greutati în razboi din cauza terorismului israelian în Palestina. Apoi în 1946-47 israelienii au început sa asasineze soldatii britanici, masacrându-i în somn, punându-le bombe-capcana, etc., uneori cu semnatura Thorei-Talmudului clara, ca atunci când teroristii israelieni au ucis prin tortura doi sergenti britanici nevinovati si apoi le-au lasat cadavrele sa atârne de copaci, ca în legenda despre Aman si Estera, ca sa anunte lumii ca terorismul si masacrele din Palestina sunt împlinirea legii iudaice. Guvernul britanic atacat de presa britanica si americana care facea spume la gura despre “antisemitism” când teroristii hazari masacrau semitii si ne-semitii din Palestina, nu îndraznea sa-si apere soldatii, care scriau :”la ce ne foloseste compatimirea guvernului… pentru cei asasinati… nu mai suntem o natie cu destul curaj sa mentinem legalitatea si ordinea?” (Times). Dar era chiar asa: guvernul britanic si cel american nu mai sunt guvernele libere ale unor tari suverane, ci sunt sclave sionismului. Deci guvernul britanic s-a adresat organizatiei supranationale a Natiunilor Unite, neîndraznind sa-si apere cetatenii de masacrele teroriste israeliene. Cu ajutorul a tot felul de delegati (din Haiti, Liberia, Honduras etc.) care n-aveau prea mare habar, Organizatia Natiunilor Unite a desemnat un “Comitet Special al Natiunilor Unite pentru Palestina” care a recomandat “împartirea Palestinei în doua”. Dr. Weizmann, desi nu mai era în fruntea sionismului caci se opusese terorismului, continua sa activeze sub ordine si din nou el a fost singurul audiat de catre acest “Comitet” la fata locului; apoi s-a întors la New York unde în Octombrie si Noiembrie 1947 facea presiuni din culise asa cum se pricepea bine si cum facuse toata viata ca sa obtina victoria fortelor terorismului sionist. În timp ce publicul din “lumea libera” credea povestile de adormit copiii cu care le umplu mintea mass-media, sute de mii de hazari din Russia si din Europa rasariteana erau trecuti prin Europa de vest în Palestina; si alegerile se pregateau în America, unde masina de vot sionista asmutea cele doua partide, republican si democrat, sa liciteze unul împotriva celuilalt care va fi mai supus sclav sionismului.
Generalul britanic Frederick Morgan care la sfârsitul razboiului a fost numit sef peste lagarele de “persoane dislocate” a vazut cum banii englezi si americani dati pentru ajutorarea celor ce-au fost izgoniti, ruinati sau lasati orfani de hitlerism sunt de fapt folositi ca sa echipeze si transporte hazarii din Europa rasariteana în Palestina, care nu erau “persoane dislocate” caci tarile în care traiau fusesera “eliberate” de armata rosie si ei puteau foarte bine ramânea si trai în acele tari unde legile noi împotriva “antisemitismului” îi faceau stapâni peste restul populatiei. Acesti hazari nu fusesera niciodata “izgoniti din Germania” unde nu calcasera în viata lor; acestia erau “Ostjuden”, hazarii dusi de conducatorii lor talmudici într-o tara noua pentru ca sa întareasca si sa-ntinda conspiratia. De doua ori (în Ianuarie si August 1946) Generalul Morgan a declarat public ca “exista o organizatie secreta care conduce o miscare de masa a evreilor din Europa, un al doilea Exod”. Senatorul Herbert Lehman a tipat “antisemitism” si-a cerut sa fie destituit si Generalul Morgan a fost destituit de catre noul Director General Fiorello LaGuardia, care l-a numit pe Myer Cohen în locul lui si guvernul britanic s-a grabit sa-l pedepseasca pe acest veteran care se acoperise de glorie in razboi, pensionându-l. Presa a mintit c-a fost pensionat “la cererea lui”.
Mai ziceau si-altii ca Generalul Morgan, dar presa supusa sionismului n-a publicat nimic. În Noiembrie 1946 un Comitet pentru Aprecieri din Parlamentul britanic a relatat ca “un numar foarte mare de evrei au migrat din Europa rasariteana în zonele americane din Germania si Austria intentionând în majoritatea cazurilor sa ajunga în Palestina. Este în mod clar o miscare extrem de bine organizata cu fonduri enorme si influenta care-o sprijina dar noi n-am putut obtine dovezi despre instigatorii reali”. Apoi, Un Comitet de Investigatii pe Timp de Razboi a Senatului American a raportat “migratia masiva a evreilor din Europa rasariteana spre zona americana a Germaniei care face parte dintr-un plan organizat cu grija si finantat de grupuri speciale din Statele Unite”. Deci din nou o conspiratie sprijinita de guvernul american sa deturneze fondurile ample ale guvernelor britanic si american si mintind ca se ajuta victimele razboiului, efectuau transporturi masive de populatie, dând afara din guvern pe cei cinstiti care spuneau adevarul. Din nou Anglia, America si Sovietele au lucrat în perfect acord în slujba sionismului. Din teritoriile stapânite de soviete nici dintr-o camera în alta în aceiasi casa nu te puteai muta fara aprobarea militiei si securitatii, dar acesti hazari evrei primeau pasapoarte si pentru ei cortina de fier s-a ridicat ca sa invadeze Palestina – exact asa cum cu 30 de ani în urma tari care se înfruntau pe câmpul de lupta (Germania – dusmanul, Anglia – aliatul si America chipurile neutra) îsi deschisesera frontierele si porturile ca sa se scurga revolutia rosie din Elvetia, Germania si America înspre Rusia si s-o distruga. Caci conducerea supranationala, guvernul mondial, “guvernul unei singure lumi”, cum îi zice azi presedintele Busch, da ordinele sale si guvernele asa ziselor tari suverane le executa indiferent de starea de pace sau razboi si de aliantele militare.
În 1917 Leopold Amery, Secretar Britanic pentru Colonii si sionist timpuriu, zicea ca atunci când au dat declaratia Balfour se gândeau ca daca ar putea spori numarul evreilor si-ar institui statul lor evreiesc pe pamântul palestinienilor. Acum în 1946-48 sporeau numarul hazarilor în Palestina si faceau exact asa. Mai lipsea aprobarea Natiunilor Unite si sprijinul Americii. Generalul Marshall, Secretar de Stat, se opunea si-a fost înlocuit. James Forrestal, Secretar pentru Aparare, bancher bogat independent si patriot fara ambitii politice care fusese numit pentru capacitatea lui de om de afaceri, n-a putut împiedeca exodul si-a lasat un jurnal care arata metodele sioniste. De acolo, din memoriile lui Truman, din cartea Dr-lui Weizmann se poate vedea cum a ajuns presedintele american marioneta totala a sionismului.
În Noiembrie 1947 sionistii vroiau ca Statele Unite sa voteze în favoarea împartirii Palestinei la ONU si în Mai 1948 vroiau sa fie recunoscuta invazia lor ca un act legitim. Alegerile erau în Noiembrie 1948 si alegerea candidatului se facea în Iunie si Iulie 1948. Conducerea partidului sau i-a spus lui Truman ca sionistii detin votul hotarâtor; la fel i-a spus candidatului celuilalt conducerea celuilalt partid. Astfel cei doi candidati au început sa liciteze, cautând fiecare sa ofere sionismului mai mult decât celalalt. În 1947 guvernul britanic si-a anuntat retragerea trupelor daca America continua sa provoace tulburari împingând înca 100.000 de hazari invadatori în Palestina. Generalul Marshall l-a anuntat pe Truman ca daca se retrag britanicii va urma “o lupta sângeroasa între arabi si evrei” (8 August 1947). Dar Robert Hanneman, fost presedinte national al Partidului Democrat si actualmente director general al postelor, a cerut imediat “sa se trimita înca 150.000 de sionisti” în Palestina (cu 50.000 mai mult), caci acest lucru va influenta alegerile în America, aratând ca la cererea de-a admite 100.000 de imigranti hazari în Palestina “s-au obtinut sume foarte mari de la evrei si ei vor lucra sub influenta a ceea ce face presedintele în Palestina”. Deci de-o parte erau interesele nationale, de cealalta erau interesele Partidului Democrat si-ale presedintelui Truman; natural, acestea din urma au triumfat; la avertizarea lui James Forrestal din 1946 ca daca “nu se scoate Israelul din politica” si interesele Statelor Unite devin subordonate celor ale Israelului, Statele Unite îsi pierd suveranitatea, Truman fusese teoretic de acord dar lasase sa se înteleaga ca asa va fi pentru ca “manevrarea politicienilor e inevitabila, fiind politica si tara noastra asa cum sunt”. La 29 Septembrie 1947 James Forrestal înca îi cerea lui Truman sa desparta politica externa fata de Israel de platforma candidatilor pentru presedintie si la 6 Octombrie Robert Hanneman facea presiuni sa obtina de la Truman “asigurarea ca va sprijini hotarât pozitie evreiasca în Palestina”. La 6 Noiembrie 1947 Forrestal a-ncercat sa-l convinga pe J. Howard McGrath, actualul sef al Partidului Democrat, care i-a spus ca “alegerile în 2-3 state importante nu pot fi câstigate fara ajutorul celor care au interese mari în chestia Palestinei”. La 7 Noiembrie Forrestal a continuat sa repete ca subordonarea securitatii Statelor Unite intereselor sionismului în Palestina e periculoasa si i-a aratat lui J. Howard McGrath un raport despre Palestina, pe care acesta n-a vrut sa-l ia în considerare zicând ca “evreii au parerea ca Statele Unite nu fac destul ca sa obtina voturi la Natiunile Unite pentru împartirea Palestinei… Si pentru fortarea împartirii… cu forta armelor daca va fi nevoie”. Deci de la “a sprijini împartirea Palestinei”, cum pretinsesera sionistii de la guvernul Statelor Unite cu câteva saptamâni în urma, acum ei pretindeau “obtinerea de voturi la ONU” si chiar “trimiterea trupelor americane sa forteze palestinienii sa cedeze Palestina,” si J. Howard McGrath nu era deloc surprins.
Între timp Dr. Weizmann organiza votul la ONU pentru împartirea Palestinei si greutatile i-au fost usurate când evreii bogati din America care se opusesera sionismului, ca de ex. Bernard Baruch, au trecut de partea sionismului. Autorul se întreaba cum e constituita internationala iudaica de care vorbise Dr. Kastein ca aparuse la începutul secolului; probabil, zice el, ca un comitet supranational permanent în care locurile vacante sunt suplinite la moartea unora si Dr. Weizmann, un foarte înalt emisar al ei, poate cel mai înalt, nu e totusi decât un emisar. Din acea internationala iudaica autorul banuieste ca faceau parte Bernard Baruch, senatorul Herbert Lehman, Henry Morgenthau Jr., judecatorul Felix Frankfurter. Daca-l credem pe Churchill, Baruch poate nu era în comitet, caci Churchill l-a avertizat pe Weizmann ca Baruch nu e sionist si Weizmann s-a ferit sa vorbeasca despre asta cu el în întâlnirile lor anterioare în America, dupa cum scrie chiar Weizmann însusi. Dar acum, scrie Dr. Weizmann, Baruch s-a schimbat subit “foarte mult” si-a determinat ca delegatia Statelor Unite la ONU, care pâna în momentul acesta se opusese sfâsierii Palestinei, s-o realizeze. Alti evrei sionisti bogati si puternici în Partidul Democrat îl ajutau pe Dr. Weizmann: senatorul Lehman, apoi judecatorul Frankfurter care, împreuna cu judecatorul Murphy, trimisese mesaje insistente delegatului Philipinelor la ONU cerându-i sa voteze pentru sfâsierea Palestinei si facea, dupa cum spune chiar Loy Henderson, Secretarul pentru Orientul Mijlociu, presiuni imense asupra lui si-a lui Lovett sa solicite din partea Statelor Unite votul altor natiuni la ONU pentru sfâsierea Palestinei”. Acest Frankfurter la Conferinta de Pace de la Paris din 1919 se consfatuise cu House despre propasirea sionismului; si fusese mentorul lui Alger Hiss la Facultatea de Drept de la Harvard. Când Weizmann a aparut în biroul lui Truman la 19 Noiembrie 1947 si i-a pretins sprijinul Statelor Unite pentru împartirea Palestinei si includerea districtului Negev în teritoriul daruit hazarilor, era sprijinit de aceste forte. Truman s-a comportat ca o sluga model: “mi-a promis ca va instrui imediat delegatia americana,” scrie Dr. Weizmann. Delegatul american la ONU, Herschel Johnson, care tocmai îi declara delegatului sionist ca America nu va vota sa fie dat si districtul Negev sionistilor, a fost chemat la telefon si presedintele Truman i-a comunicat ordinul Dr-lui Weizmann. La 29 Noiembrie 1947 ONU a votat cu 31 de voturi pentru, 13 contra si 10 abtineri ca Palestina sa fie împartita în “doua state independente, arab si evreiesc si orasul Ierusalim va avea regim international specific începând cu 1 August 1948. Cum s-au obtinut celelalte voturi pentru? Compania de cauciucuri Firestone cu concesiune în Liberia i-a raportat lui Robert Lovett ca i s-a cerut prin telefon sa “faca presiuni asupra guvernului din Liberia sa voteze pentru împartire”. Si în alte tari la fel.
Forrestal totusi obiecta ca “multi oameni cu judecata de religie iudaica se întreaba cu multa groaza daca e bine ca sionistii fac presiuni sa înfiinteze un stat evreiesc în Palestina… decizia asta aduce mare pericol pentru securitatea viitoare a tarii noastre”. La 3 Decembrie 1947 Forrestal a discutat aceasta cu James F. Byrnes, care, dupa ce dezvaluise promisiunea facuta de Roosevelt lui Ibn Saud, fusese înlocuit si nu mai era Secretar de Stat. Byrnes i-a spus ca Truman a pus guvernul britanic într-o situatie foarte grea si ca David K. Niles si judecatorul Samuel Rosenman erau de vina. Niles, evreu hazar din Rusia era “consilierul presedintelui în probleme evreiesti” si Rosenman îi scria discursurile presedintelui. Ei i-au spus lui Truman ca candidatul republican Dewey avea pregatita o declaratie de sprijinire a sionismului în Palestina si daca el nu-i sprijina si mai mult statul New York va vota cu republicanii. Dar, desi Truman si Dewey, ca doi copii de trei ani, se întreceau unul pe celalalt în a cersi dulciurile promise de sionisti, mai aveau multe concesii de facut pâna la alegerile de anul viitor.
Forrestal disperat a-ncercat sa-l convinga de Dewey sa lase interesul sionismului si sa considere interesul Statelor Unite, dar Dewey i-a raspuns exact ca Truman ca el nu putea, “pentru ca nici partidul democrat nu vrea sa renunte la votul evreiesc” si-a continuat sa slujeasca sionismul cu tot zelul, pierzând totusi alegerile spre marea lui surprindere. La 21 Ianuarie 1948 Forrestal a scris un memorandum despre periclitarea securitatii nationale prin sprijinirea sionismului, aratând ca unii republicani l-au înteles dar nu si democratii, caci “o parte importanta din fondurile partidului democrat vin de la surse sioniste care în schimb au devenit proprietari pe aceasta parte din politica tarii”. Astfel între candidatii celor doua partide nu e nici o diferenta, ambii fiind total aserviti aceluiasi stapân pe care jura sa-l slujeasca fara preget înca de pe timpul candidaturii; si nimeni nu poate afla ce s-ar întâmpla daca un candidat ar refuza sa se înrobeasca sionismului, caci nici un candidat n-a avut curajul s-o faca în secolul acesta.
Forrestal i-a cerut Generalului Marshall ca Secretar de Stat sa-i arate presedintelui Truman ca o mare parte din evreii americani sunt opusi sionismului si alarmati de planurile lui. Subsecretarul Lovett a depus un memorandum asemanator celui al lui Forrestal aratând ca împartirea Palestinei e rea si periculoasa, ca e rau sa se dea arme evreilor si arabilor nu, ca Statele Unite ar trebui sa se retraga din planul Israelului si ca el personal o duce greu sub presiunile lui Niles care are acces direct la presedinte peste capul tuturor. Chiar în ziua aceea Niles îi telefonase de la Casa Alba ca “spera ca a ridicat embargoul pe livrarea armamentului catre sionisti”. Aici Forrestal cu umanitarismul si patriotismul lui a devenit prea plictisitor si-a fost eliminat. Întâi l-a vizitat Franklin D. Roosevelt Jr., politician din New York cu veleitati presedintiale, care când Forrestal a spus ca e scandalos felul în care Statele Unite au fortat prin presiuni si santaj alte tari sa voteze la ONU pentru împartirea Palestinei si crearea statului Israel si ca politica Statelor Unite nu trebuie sa depinda de aceasta creare, a raspuns ca si tatal sau ca “natiunea americana este prea adânc angajata” si ca daca n-ar vota cum vor sionistii democratii ar pierde alegerile în New York, Pennsylvannia si California. În aceeasi zi (3 Februarie 1948) Bernard Baruch l-a vizitat si l-a avertizat pe Forrestal ca e periculos pentru el sa aiba faima ca se opune sionismului. Forrestal s-a speriat si la 7 Februarie a redactat un memorandum în care a aratat care este necesarul de trupe americane pentru a forta golirea Palestinei de arabi în vederea crearii Israelului, dupa estimatul lui Eisenhower care facea planurile, dar nu i-a înmânat presedintelui Truman memorandumul si-a mai încercat la 12 si 18 Februarie sa apeleze la Generalul Marshall sa-i explice presedintelui si sefilor celor doua partide cât de rea e sfâsierea Palestinei, dupa care si-a încetat eforturile. Dar razbunarea iudaica nu l-a iertat si în decurs de 12 luni a fost literalmente haituit pâna la moarte, într-un caz clasic de defaimare care duce la moartea victimei.
Autorul a sosit în America în 1949 si-a ramas uluit de ce toata mass-media revarsa cel mai ucigator venin asupra unui individ numit James Forrestal, Secretar al Apararii. Nimeni, dar absolut nimeni din marele public si nici autorul, nu stiau atunci cele aratate în paginile de mai sus; dar tot universul auzea zilnic ca James Forrestal e un dement, ca e un las care si-a lasat sotia sa fie atacata de-un spargator, ca nu-si plateste taxele si datoriile fata de stat si tot felul de minciuni asemanatoare. Autorul a cunoscut din întâmplare pe-un prieten de-al lui Forrestal care i-a spus ca aceste calomnii îl deprima în mod alarmant. Peste o saptamâna s-a aruncat de la etaj si-a murit, lasând pe biroul lui versurile unei tragedii grecesti care exprimau disperare si jale. Asasinarea politica prin aruncare de la etaj e o metoda mult folosita azi, dar autorul crede ca Forrestal s-a sinucis singur. În presa si la radio Forrestal fusese supus unor atacuri veninoase de o isterie fara seaman si publicul dus de nas ca totdeauna înghitea toate murdariile de care e plina mass-media. Spre sfârsitul lui 1948 Truman l-a rugat pe Forrestal sa nu-si dea demisia; la 9 Ianuarie 1949 un post de radio a anuntat ca Truman va accepta demisia lui Forrestal si peste 2 zile alt post a anuntat ca Truman a si acceptat-o. Truman i-a cerut la 1 Martie lui Forrestal sa-si dea demisia (desi la radio se spunea ca el acceptase aceasta demisie cu doua luni în urma) începând cu data de 1 Mai, fara sa dea nici o explicatie. La 21 Mai Forrestal era mort si la înmormântare presedintele Truman a avut obrazul sa apara si sa tina o cuvântare în care l-a facut pe Forrestal ca era “o victima a razboiului”. In acest timp mass-media aservita intereselor oculte reuseau sa-l elimine pe înca unul care se opunea celuilalt brat al acestor interese si anume comunismului, pe Whittaker Chambers, pe care l-au haituit de asemenea de moarte si care-a scapat cu viata numai pentru ca încercarea lui de sinucidere n-a reusit.
Forrestal înspaimântat de amenintarea lui Baruch (si pe buna dreptate) si eliminat din lupta, oamenii cinstiti din Departamentul de Stat American condusi de Generalul Marshall au continuat sa lupte si pentru o clipa, în 1948, parea ca pentru prima data din 1917 încoace fortele oculte care conduc revolutia bolsevica si sionismul n-au avut câstig de cauza. Aceasta s-a întâmplat la 19 Martie 1948, când Consiliul de Securitate a Natiunilor Unite speriat de varsarea de sânge din Palestina care se dezlantuise cu ocazia divizarii Palestinei pentru crearea statului Israel a propus sa se suspende crearea acestui stat si sa fie din nou o supraveghere a Palestinei ca un fel de mandat, dar de data aceasta american.
Sionistii au raspuns în felul pe care Dr. Weizmann, emisarul lor si fondatorul victoriei lor, îl descrisese ca “teroarea din Palestina”, “raul nostru vechi in forma noua si oribila”; în 1946 la Congresul Sionist Mondial el se opusese acestei noi si oribile forme a raului iudaic vechi si-a fost înlocuit de la conducere. Exact asa cum prescrie Vechiul Testament, exact asa cum au scris levitii ca cere Iehova de la poporul lui ales, teroristii hazari importati în Palestina au navalit peste un sat de arabi si-au facut exact cum scrie în Deuteronomul si-n Cartile Regilor iudaici din Vechiul Testament: la 9 Aprilie 1948 au casapit, masacrat, ucis si distrus complet pe timp de pace populatia neînarmata a satului Deir Yasin compusa cea mai mare parte din femei si copii.
Arabii care cunosc bine Thora si Talmudul au vazut ca începe aplicarea legii iudaice scrise de leviti acum 2500 de ani, cu sprijinul occidentului care-si zice crestin si-al guvernelor comuniste atee. Palestinienii stiau bine ca hazarii iudaici, evreii importati în Palestina, nu se vor opri din masacru si ONU nu-i va împiedeca. Au fugit cum au putut în tarile arabe învecinate si în patria lor s-a instaurat statul Israel.
Ziarele “libere” din tarile “libere” occidentale au consemnat acest fapt divers în câteva cuvinte. Iata ce-a aparut în The New York Times: “Teroristi evrei din bandele lui Stern si Irgun Zvai Leumi au navalit în satul Deir Yasin si-au macelarit pe toti oamenii. S-au gasit ulterior cadavrele a 250 de arabi, majoritatea femei si copii mici, aruncate în fântâni”. Iata ce înseamna cuvintele Dr-lui Weizmann, care-a declarat la Conferinta de Pace de la Versailles din 1919 ca “Biblia e mandatul nostru”. Dupa 30 de ani, într-adevar biblia a fost respectata, caci asasinii evrei au urmat porunca lui Iehova din Deuteronomul: “când Domnul Dumnezeul tau te va aduce în tara unde te vei duce ca s-o stapânesti si va izgoni din fata ta… 7 natiuni mai mari si mai puternice ca tine… atunci tu sa le distrugi complet; sa nu faci pace cu ele si sa nu le arati îndurare”… “sa nu lasi sa scape cu viata nimic ce are suflare, ci sa-i distrugi cu desavârsire”.
Pasivitatea cu care evreii din toata lumea au primit stirea despre masacru arata cum în anii ce-au trecut sionismul a reusit sa domine mintile lor. În 1933 Bernard Brown scria ca arabii se tem ca evreii vor face cum scrie în Deuteronomul din cauza ca arabii inculti fiind iau Vechiul Testament / Thora literalmente si nu stiu ca evreii nu o iau literalmente si ca “evreul modern e o persoana buna si miloasa care n-ar face asa acte de cruzime împotriva altor oameni”. Iata ca arabii care zicea el ca sunt inculti si nu pricep de fapt cunosc si pricep mai bine decât a priceput el si iata ca evreii care el credea ca sunt buni si milosi si nu vor face grozaviile prescrise de Vechiul Testament / Thora, fac exact acele grozavii si habar n-au de bunatate si mila fata de alti oameni: sionismul este întoarcerea la cea mai barbara, cruda si sângeroasa superstitie din antichitate. E clar ca legea care domneste în statul Israel e legea lui Iehova-Moloh din Deuteronomul 20:16.
Zarurile fusesera aruncate, Palestina fusese golita de arabi dupa legea lui Iehova din Thora si Statele Unite n-au zis nici pis, caci Dr. Weizmann, desi se opusese formal acestei metode de a face loc pentru statul Israel, acum ca locul era facut muncea cu râvna pentru a obtine recunoasterea statului astfel constituit. Primit peste tot ca reprezentantul unei mari puteri mondiale (nu e clar care), îi vizita pe delegatii diferitelor guverne la Natiunile Unite si-i presa sa recunoasca Israelul nascut din masacrul de la Deir Yasin. La 13 Mai 1948 l-a informat pe Truman ca mandatul britanic se termina poimâine si-un guvern “provizoriu israelian” preia puterea în Palestina, pe care el o numea “statul evreiesc”. A pretins sa fie imediat recunoscut acel guvern la ONU si presedintele american s-a supus imediat. La 14 Mai s-a proclamat la radio sionist din Tel Aviv statul Israel si peste putine minute s-a anuntat la ONU ca presedintele american Truman a recunoscut statul Israel. Delegatii americani la ONU n-au vrut sa creada si s-au repezit la telefon ca sa dea la Casa Alba peste Dr. Weizmann care le-a dat porunci repetate de presedintele Truman dupa Weizmann. Tot din Washington Dr. Weizmann s-a declarat imediat presedintele statului Israel si presedintele Truman care-l avea în biroul sau tot timpul fara titlu l-a primit acum în aceasta calitate declarând ca “acesta este momentul suprem al vietii lui”. Arthur Koestler, care a fost de fata, spune ca arabii au fugit din Haifa, Tiberia, Jaffa si alte orase si apoi din întreaga tara, imediat ce-au auzit de genocidul de la Deir Yasin, astfel ca, scrie Koestler, “pe data de 14 Mai toti fugisera afara de câteva mii”.
Iata cum descrie chiar Truman opt ani mai târziu faptele “Dr. Chaim Weizmann… m-a vizitat la 19 Noiembrie si dupa câteva zile am primit o scrisoare” datata 27 Noiembrie, unde Weizmann zicea ca unii zic ca “ai nostri fac presiuni prea mari si nepotrivite asupra delegatiilor [la ONU]” si ca nici pomeneala de asa ceva. “Nu numai ca erau presiuni mai mari decât am vazut în viata mea, dar si Casa Alba era asediata. Nu cred c-am vazut vreodata asa presiuni si propaganda la Casa Alba ca cele de-acum. Insistentele câtorva conducatori sionisti extremisti – motivati politic si care faceau amenintari politice – ma jenau si ma tulburau. Unii chiar ziceau sa fortam alte natiuni suverane sa voteze favorabil sionismului în Adunarea Generala”. Dar desi în 1956 Truman se arata indignat la aceste amenintari si pretentii, în 1947 a facut exact tot ce i-a poruncit Weizmann. “In fiecare zi”, scrie Truman, “se afla despre noi violente în Palestina… dar presiunile evreilor asupra Casei Albe n-au scazut dupa ce s-a votat pentru divizarea Palestinei la ONU. Indivizi si organizatii îmi cereau, de obicei pe ton cam rastit si patimas, sa-i opresc pe arabi, sa-i opresc pe britanici din a sprijini pe arabi, sa le dau trupe americane, sa fac asta, sa fac cealalta”. Truman a cautat sa se ascunda, zicând ca nu e în biroul sau, chiar si de Dr. Weizmann, dar dupa acest act de rezistenta eroica a fost vizitat la 13 Martie 1948 de un evreu cu care facuse afaceri pe vremuri care-a fost asa de înduiosat de “suferintele evreilor” (câteva zile înainte de masacrul de la Deir Yasin) încât Truman a acceptat imediat sa nu se mai ascunda de Dr. Weizmann (la 18 Martie). Apoi Truman sare câteva saptamâni si tace chitic în povestea lui despre masacrul de la Deir Yasin si alte masacre sioniste, marginindu-se sa zica: “specialistii de la Departamentul de Stat despre Orientul Apropiat se opuneau aproape fara exceptie ideii unui stat evreiesc… cu regret trebuie sa spun ca unii dintre ei aveau înclinatii spre antisemitism”. Truman reia naratiunea peste 2 luni remarcând ca divizarea Palestinei n-a fost prea pasnica dar s-a reusit ca evreii sa-si controleze “teritoriul lor”; zice Truman: “acum ca si-au proclamat statul Israel m-am decis sa actionez imediat si sa dau recunoasterea Statelor Unite statului Israel….11 minute dupa ce s-a proclamat statul Israel Charlie Ross, secretarul meu de presa, a dat presei declaratia recunoasterii de catre Statele Unite a statului Israel. Am auzit ca unii administratori de cariera din Departamentul de Stat au fost surprinsi”. Truman uita sa pomeneasca de “cel mai glorios moment al vietii lui” si uita sa explice de ce se ascundea de Weizmann. A fost reales presedinte dupa sase luni si pe când autorul scria aceasta carte mai traia în mare desfatare, zâmbind de la o ureche pâna la cealalta, încântat de sine însusi si de ce se întâmpla în statul Israel. În 1956 a primit un doctorat honoris causa din partea Universitatii din Oxford, ca atâtia tirani comunisti, cu o singura voce de protest din partea unei femei care-a pomenit ca el a bombardat în mod inutil Hirosima si Nagasaki.
Dr. Weizmann a-nceput sa se ocupe imediat de Bevin din Anglia de care auzise “ca face presiuni necuvenite asupra dominioanelor britanice sa nu recunoasca statul Israel”. Dar Dr. Weizmann se pricepea mai bine ca oricine sa faca presiuni; si iata ca sionismul a reusit ce n-au reusit razboaie si calamitati si anume sa învrajbeasca natiunile din commonwealthul britanic. Caci dintr-o data sionismul a avut mai mare cuvânt în Ottawa, Canberra, Cape Town si Wellington decât primul ministru britanic. Este uluitor, zice autorul, miracolul de coordonare, organizare si control al fortelor oculte, ale caror porunci au fost ascultate imediat în Canada, Australia, Africa de Sud si Noua Zeelanda, tari de care Palestina e departe si în care evreii erau foarte putini la numar. Aceste tari au fost construite de englezi si s-au simtit totdeauna parte din Marea Britanie – pâna n-au intervenit fortele oculte; caci daca poporul din aceste tari înca mai simte asa, politicienii au devenit politicieni tipici slugi ale sionismului. În Wellington, în Noua Zeelanda, Primul Ministru Peter Fraser, baiat sarac din Scotia ajuns prim ministru la capatul lumii care habar n-avea despre arabi si nu-i vazuse în viata lui îi ura cu înversunare fiindca devenise cumva sclav al sionismului în anii lui de tinerete impresionabila de la Londra astfel încât acum îsi îndrepta cu îndârjire toata energia ca sa extermine palestinienii. La moartea lui un ziar sionist l-a laudat pentru ca “era un sionist convins… la conferinta ONU de la Paris… Sedea zi de zi la Comitetul Politic când se discuta Palestina… Si parasea sedinta imediat ce nu mai era vorba de Palestina… vota de nenumarate ori împotriva Marii Britanii dar nu-i pasa…” Fiind asa de preocupat de propasirea sionismului Peter Fraser n-avea timp pentru problemele tarii lui si si-a trimis trupele nepregatite si neechipate în razboi care-au suferit mai mult decât altii din cauza aceasta. Brigadierul neozeelandez Clifton a vazut supravietuitorii la Port Said în 1941 lihniti, plini de rani, istoviti fizic si mintal din vina lui Peter Fraser, care n-avea gânduri pentru cetatenii tarii lui caci se ocupa de recunoasterea Israelului.
În Africa de Sud Dr. Weizmann l-a gasit pe Generalul Smuts sa-i faca treaba. Autorul era în Africa de Sud când a sosit emisarul lui Chaim Weizmann si l-a auzit spunând în fata unui auditoriu sionist: “evreii nu se vor simti datori sa respecte nici o frontiera pe care o vor stabili Natiunile Unite” si din toata Africa de Sud autorul n-a vazut protestând pe nimeni decât pe unul singur, un evreu care-a zis ca asa nu se poate asigura pacea. Generalul Smuts l-a primit pe emisar si-a recunoscut imediat Israelul cu o viteza decât care numai Truman si Stalin fusesera mai iuti, care chipurile se dusmaneau de-acum dar erau la unison într-ale sionismului. Cu asta Generalul Smuts si-a încheiat cariera politica caci peste doua zile a pierdut alegerile desi fiul lui îl avertizase sa nu recunoasca Israelul; dar autorul crede ca era tot una, caci si oponentul sau cersea votul sionist cu aceleasi promisiuni de totala aservire si arabi în Africa de Sud nu sunt. La aceasta vreme autorul si-a împlinit o dorinta veche si l-a cunoscut pe Generalul Smuts personal. Viata lui era pe sfârsite si ca si Dr. Weizmann vedea abisul pe care-l deschisese cu faptele lui. I-a spus fiului lui : “In problema Palestinei avem o tragedie la poarta… alte natiuni s-au amestecat, inclusiv America… am crezut ca-i vom lasa pe arabi si evrei sa se lupte între ei, dar n-o putem face. S-au ridicat forte si Palestina e în calea lor”. Dar în public a zis si el ca Truman ca e mândru de ce-a facut pentru sionism.
Apoi, povesteste Chaim Weizmann, reprezentantul neozeelandez l-a atras de partea lui pe cel australian caruia i-a urmat cel canadian. Dupa ce dominioanele britanice i-au urmat pe Truman si Stalin, tarile mici s-au luat ca oile dupa ei înghesuindu-se sa recunoasca Israelul si astfel dupa masacrul de la Deir Yasin tot globul s-a grabit sa aprobe si sa acorde recunoastere faptasilor.
Desi a devenit primul presedinte al Israelului, Chaim Weizmann dispare acum de pe scena, dupa 50 de ani de febrila activitate conspiratorie sionista în care i-a subjugat pe toti politicienii occidentului si-a lasat în urma lui ravagii si tragedie. Autorul considera ca viata lui Chaim Weizmann este cea mai fascinanta din câte a cunoscut; dedicata în întregime unui scop de distrugere si încununata, daca ceea ce scrie chiar el însusi e adevarat, de amar si venin. Cartea lui Weizmann, scrisa în 1949, se opreste cu naratiunea în 1947 si evita, intentionat, crede autorul, anii de terorism iudaic si masacrare a locuitorilor lipsiti de aparare din Palestina. Acesti ani ar fi greu de descris într-un fel care sa nu lase sa se stravada adevarata natura a crezului levitic de razbunare a lui Iehova-Moloh, care cere oceane de sânge nevinovat pentru gloria lui si-a neamului ales de el – cum pretind ca se cred hazarii nesemiti turco-mongoli, evreii ashkenazi sionisti. Data cu care îsi încheie Dr. Weizmann cartea e 30 Noiembrie 1947, la care data la îndemnul lui, Truman i-a telefonat delegatului american la ONU sa voteze pentru divizarea Palestinei. În cei doi ani pâna la publicarea cartii a adaugat un epilog în care nu pomeneste de masacrul de la Deir Yasin, si-l dateaza August 1948, pretinzând astfel ca nu stia de asasinarea Contelui Bernadotte din Septembrie. Dar nu numai ca stia de el; Dr. Weizmann ca presedinte al Israelului stia si aratase ca sustine si masacrele si asasinarile. Dar în cartea lui a preferat sa nu stie.
Acceptând presedintia statului Israel dupa ce-a vazut macelul dezlantuit de sionisti acolo, Chaim Weizmann s-a aliat cu terorismul israelian si cu ucigasii. De ce atunci n-a omis din cartea sa pasajul în care vorbeste despre “raul nostru cel vechi” – doar omite atâtea alte lucruri? De ce i-a acuzat pe “teroristii evrei” (când doar întreg statul Israel e bazat pe cel mai sângeros terorism) ca “vor sa forteze mâna lui Dumnezeu”? De ce scrie: “grupurile teroriste din Palestina reprezinta un pericol mare pentru viitorul statului evreiesc; comportarea lor a fost ca cea a anarhistilor”? Nu pentru ca avea scrupule morale; comportarea lor nu e “ca cea a anarhistilor”, ci e comportare de anarhist, caci sionistii sunt revolutionari, sunt anarhisti si ucigasi care cred ca masacrul si asasinatul sunt arma politica cea mai acceptabila si Dr. Chaim Weizmann a fost toata viata un anarhist si un conspirator. Nu retineri etice îl faceau sa dezaprobe macelul practicat de evrei în Palestina, ci considerente de eficienta politica: “avem evrei care pot deveni ostateci în toata lumea”, zice el. Iata ce frumos scrie Dr. Weizmann: “Sa nu fie legea alta pentru evrei decât pentru arabi… arabii trebuie sa înteleaga ca decizia Natiunilor Unite e definitiva, ca evreii nu vor acapara teren dincolo de granitele ce le-au fost fixate. Ei au aceasta teama în suflet si teama lor trebuie înlaturata… De la început trebuie sa vada ca fratii lor din interiorul statului evreiesc sunt tratati exact ca si evreii… Nu trebuie sa ne închinam altor zei. Profetii totdeauna au certat poporul evreu pentru tendinta aceasta ce-o avea si de câte ori aluneca din nou în pagânism, când se renega, Dumnezeul sever al Israelului îl pedepsea… Sunt sigur ca lumea va judeca statul evreiesc dupa felul cum se poarta cu arabii”.
Ce frumos scrie Dr. Weizmann, citând din profetii Vechiului Testament. Când si-a publicat aceste sentimente frumoase arabii fusesera izgoniti de pe pamântul lor, evreii deja încalcasera frontierele fixate de ONU si invadasera teritorii straine, arabii nici pe departe n-au dreptul la nimic cum au evreii în Palestina. Dar Dr. Weizmann ignora ce stie foarte bine si pretinde ca nu s-a întâmplat, zicând ca “nu trebuie sa se întâmple”. Autorul nu-si aduce aminte sa fi întâlnit în nici o publicatie, de pe buzele nici unui politician, asa perfecta ipocrizie. O explicatie ar putea fi, zice autorul, ca desi nu vroia sa recunoasca raul imens pe care l-a facut, desi nu putea sa recunoasca ca tot pentru ce-a muncit toata viata e o ticalosie fara margini, dorea totusi pe patul de moarte sa zica cum ca raul e rau, folosindu-se de formula “nu trebuie sa facem” ceea ce ne prefacem ca n-am facut.
Unul mai mare ca el a spus însa lucrurilor pe nume: Dr. Judah Magnes, nascut în America în 1877, daduse viata si el sionismului dar altfel: în mod religios. De la început a vrut ca Israelul sa fie nu stat evreiesc ci bi-national arabo-israelian si-a denuntat sovinismul evreiesc. A devenit cancelarul Universitatii Ebraice din Ierusalim în 1925 (dupa ce-a obiectat la ceremonia pompoasa de înfiintare a Dr-lui Weizmann din 1918), din 1935 era presedintele universitatii si în 1948 era la Ierusalim. A scris: “N-ar trebui ca refugiatii sa fie pioni în jocul politicienilor. E deplorabil, e de necrezut ca evreii din Europa dupa ce-au trecut prin atâtea, acum creeaza în Tara Sfânta problema refugiatilor arabi”. Imediat dupa ce-a spus asta a murit si autorul n-a putut descoperi cum si de ce-a murit. În publicatiile evreiesti referirile la moartea lui sunt misterioase si seamana cu descrierea mortii lui Herzl. Astfel, în prefata cartii rabinului Elmer Berger din 1951 scrie ca Dr. Judah Magnes a murit “din cauza ca i s-a frânt inima”.
Dr. Magnes a fost unul din cei care de 50 de ani se straduiau sa scape occidentul si pe evrei din ghearele conspiratiei din ghetourile talmudice din Rusia. A fondat o organizatie, Asociatia Ihud, care în 1955 zicea în ziarul sau din Ierusalim: “In cele din urma tot va trebui sa acceptam adevarul: n-avem nici un drept sa ne opunem din principiu reîntoarcerii refugiatilor palestinieni la vetrele lor… Pentru ce lupta Ihud? Sa schimbe butoiul cu pulbere… într-un loc de convietuire pasnica. Si ce arme trebuie sa foloseasca Ihud? Adevarul… N-aveam dreptul sa ocupam o casa araba pe care n-am platit-o; la fel câmpurile agricole, livezile, pravaliile si fabricile. N-aveam nici un drept sa colonizam si sa materializam sionismul pe spesele altora. Asta e furt, asta e tâlharie… Iata-ne din nou printre natiunile bogate si nu ne e rusine sa jefuim proprietatea felahilor”. Nu des s-aude asa ceva printre evrei, dar e singura speranta pe care-o au evreii de-a scapa de sionismul hazarilor. Statul Israel a fost creat de revolutia bolsevica. Invazia hazarilor în Palestina n-ar fi fost posibila fara actiunea bolsevismului. Nicaieri în lume nu exista un numar mare de evrei dispusi sa-si paraseasca viata ce-o au pe unde se gasesc si sa colonizeze Palestina. Invazia masiva si dislocarea palestinienilor a fost posibila numai cu masele de hazari care traiau de secole înregimentati sub rabinii lor în ghetourile talmudice din rasaritul Europei. Statisticile statului Israel arata ca atunci când au reusit în fine expulzând arabii si colonizând cu hazari sa obtina o populatie majoritar evreiasca în Israel, din 1,4 milioane de evrei 1,061 de milioane nu se nascusera în Palestina si dintre ei 577.000 veneau din lagarul socialist (majoritatea din restul de 484.000 de evrei nebastinasi veneau din Africa de Nord si din Asia si n-au luat parte la masacrele si genocidul practicat de evrei în Israel).
Invadatorii Palestinei erau hazari, evreii ashkenazi din rasarit de rasa turco-mongola, dar cu mâna goala nu-i puteau masacra pe arabi; armele le-au primit clandestin din depozitele armatelor aliate din Africa de Nord si Orientul Mijlociu, sub ochii îngaduitori ai Londrei si Washingtonului. Dar recunoscatori hazarii organizati în statul Israel sunt mai ales Uniunii Sovietice, care-a ridicat cortina de fier prima data ca sa-i lase sa plece, a doua oara sa le dea transporturi de arme. Si la asta a contribuit Eisenhower, ordonând trupelor sa lase Cehoslovacia sa fie ocupata de rusi în cel de-al doilea razboi mondial, astfel ca fabrica Skoda sa continue sa fabrice armament sub control sovietic. La câteva saptamâni dupa ce Truman a recunoscut statul Israel ziarul The New York Herald Tribune scrie despre marele entuziasm si recunostinta pentru Uniunea Sovietica la evreii din Israel mai ales pentru ca, zice ziarul, “Rusia si-a pus la dispozitia Israelului depozitele de armament…. Anumite transporturi de armament ceh ce-au sosit în Israel au avut rol decisiv” (5 August 1948).
Acesta a fost timpul în care mass-media occidentala a-nceput sa atace oamenii pentru ca erau împotriva comunismului, si-i facea “antisemiti”. Caci era antisemitism nu numai sa zici ca Marx si Engels si Trotki si Lenin fusesera evrei, cum si fusesera, dar era antisemitism sa nu fii prosovietic. Scrie ziarul evreiesc The Sentinel din Chicago: “Noi stim ce înseamna sa nu iubesti Uniunea Sovietica… cine-a mai auzit ca antisemitii sa iubeasca sovietele?… Noi stim cine ne sunt dusmanii. Sa ne cunoastem si prietenii, pe sovietici”. In scolile din Israel se arbora steagul sovietic si se sarbatorea 1 Mai. Înca în 1950 la Tel Aviv scria un ziar ca se cara arme din Cehoslovacia în Israel.
Iata Israelul triumfând si oponentii lui învinsi; Bevin demisionat si mort dupa câtiva ani, Forrestal si Marshall înlaturati, ca sa serveasca drept pilda altora care mai aveau în cap gargauni patriotici. Natiunile Unite, recunoscând starea de lucruri creata de masacrul de la Deir Yasin si recunoscând statul Israel, s-au trezit cam târziu ca se gândesc la pace si-au trimis în Israel sa medieze pacea între evrei si arabi pe contele Folke Bernadotte din Suedia, care-si dedicase viata ajutorarii victimelor si ajutase multi evrei. S-a dus sub semnul crucii rosii si-a fost asasinat de catre evrei acolo unde-si are originea simbolul crucii.
Dupa uciderea lui a fost publicat jurnalul lui intim care descrie cum în drum spre Israel, la Londra, l-a vizitat Dr. Nahum Goldman, vice-presedintele Agentiei Evreiesti si reprezentantul statului sionist, care i-a spus ca “statul Israel îsi poate permite acum sa accepte responsabilitatea deplina pentru faptele bandelor Stern si Irgun”, adica pentru macelarirea arabilor la Deir Yasin. Statul Israel avea puterea de-acum sa macelareasca pe oricine, cum a facut si facea în 1956 când autorul încheie cartea de fata. De ce i-a spus reprezentantul Israelului asta contelui Bernadotte, trimis de ONU sa medieze pacea, nu e clar; caci la scurta vreme sionistii l-au macelarit chiar pe contele Bernadotte si statul Israel si-a putut permite sa-si asume responsabilitatea crimei.
Contele Bernadotte s-a întâlnit cu primul ministru egiptean, Nokrashi Pasa, care-a zis ca “recunoaste puterea financiara a evreilor, care controleaza sistemele economice ale atâtor tari printre care Statele Unite, Anglia, Franta si Egiptul si poate si Suedia”. Contele Bernadotte nu l-a contrazis. Nokrashi Pasa a zis ca arabii nu sperau sa scape de aceasta dominatie; dar era una sa fie dominati economic si alta sa fie macelariti si tinuti cu forta sclavi terorismului si sa accepte un stat sionist bazat pe opresiune brutala cu ajutorul sionismului international. Apoi regele Faruk i-a spus lui Bernadotte ca daca uciderile continua va fi razboi. La 9 Iunie 1948 Contele Bernadotte i-a convins pe egipteni sa accepte încetarea focului, ca sa vada cum presa sionista îl ataca cu venin pentru ca “vrea sa forteze evreii sa faca pace”. In jurnalul lui Contele Bernadotte scrie ca si-a dat seama pentru prima data ca daca este drept si impartial îsi atrage ura necrutatoare a sionistilor, daca “nu aveam la inima numai interesele partidei evreiesti”. Irgun apoi a calcat armistitiul la 18-30 Iunie 1948 aducând noi transporturi de trupe si munitii, pe care guvernul Israelului nu i-a permis Contelui Bernadotte sa le inspecteze, în timp ce presa sionista a-nceput împotriva Contelui Bernadotte o campanie de calomnii ca aceea împotriva lui James Forrestal, facându-l nazist si inventând tot felul de acuze veninoase si fanteziste. Faptul ca Contele Bernadotte salvase 10.000 de evrei nu i-a adus multumirile si recunostinta nimanui; evreii salvati de el acum îl împroscau cu noroi si venin, caci era vinovat de crima de a fi impartial si drept. I-a spus Dr-lui Joseph, guvernatorul sionist al Ierusalimului, ca din rapoarte se vede ca “evreii sunt cei mai agresori în Ierusalim,” între 19 Iulie si 12 August. La 16 Septembrie si-a semnat condamnarea la moarte când si-a trimis raportul la Natiunile Unite; în 24 de ore era asasinat. Motivul este ca a încercat, dupa acceptarea statului Israel nascut prin terorism si masacru, sa asigure supravietuirea civililor palestinieni care scapasera de macel fugind din satele lor si-acum flamânzeau dincolo de frontiera. Propunerile lui Bernadotte erau: 1) frontierele Israelului sa fie cele stabilite la 29 Noiembrie 1947, fara teritoriul Negev; 2) Ierusalimul sa fie oras international; 3) Natiunile Unite sa asigure reîntoarcerea palestinienilor la vetrele lor. La 17 Septembrie a plecat la Ierusalim si se-ndrepta cu aghiotantii lui, toti neînarmati, într-o masina spre casa guvernatorului când un Jeep ai carui ocupanti cunosteau bine atât continutul raportului trimis cu o zi înainte la Natiunile Unite cât si traseul si toate miscarile contelui Bernadotte, le-a barat drumul; ocupantii Jeepului au asasinat prin împuscare pe Bernadotte si pe colonelul francez Serot, si-au plecat apoi nestingheriti mai departe, unul pe jos, doi în Jeep. Nimeni n-a fost arestat sau cautat pentru aceste asasinate; unii zic ca asasinii au plecat în Cehoslovacia comunista cu un avion care-i astepta. Dupa trei zile o agentie de stiri franceza a primit o scrisoare de scuze pentru asasinarea Colonelului Serot în locul Generalului Lundström, seful aghiotantilor lui Bernadotte, care, zice scrisoarea, trebuia asasinat pentru ca era “un antisemit”. Se iscalea “Hazit Moledeth”, care e un grup terorist din banda Stern. Generalul Lundström anunta la 18 Septembrie ca Natiunile Unite vor cere socoteala dar îsi facea iluzii; Natiunile Unite nu cer nici o socoteala teroristilor si asasinilor, Natiunile Unite nu misca decât la comanda fortelor oculte de dupa cortina. Natiunile Unite sunt si ele o marioneta care danseaza trasa de sfori careia nu-i pasa de asasinarea emisarului lor, cum nu le pasa guvernelor britanic sau american de haituirea lui Forrestal sau asasinarea Lordului Moyne. Propunerile contelui-martir Bernadotte au fost ignorate, ca si asasinarea lui: Israelul invadeaza si ocupa tot ce pofteste, palestinienii sunt pe veci expulzati din tara lor, Ierusalimul nu e international. Dupa editorialul standard, a doua zi ziarele au început din nou sa tipe “antisemitism” de câte ori cineva îndraznea sa sufle o vorba despre toate acestea. Mai mult, ziarul Times a avut nerusinarea sa dea vina pe Contele Bernadotte pentru c-a fost ucis caci cu propunerea lui de-a face Ierusalimul international “i-a provocat pe niste evrei sa-l asasineze”. Dupa 4 luni unul Yellin si unul Shmülevitz din banda Stern au fost condamnati la 8 si respectiv 5 ani închisoare, dar nici n-au dat nici o atentie sentintei la proces caci stiau ca vor fi amnistiati curând, zice agentia Telegraful Evreiesc. La câteva ore dupa pronuntarea sentintei erau pusi în libertate si escortati triumfal la o receptie de gala. Menachem Begin, comandantul bandei Irgun, în turul lui triumfal prin capitalele lumii, a fost la fel de sarbatorit. Ulterior în 1950 el si-a asumat creditul de-a fi pus bazele statului Israel prin macelarirea populatiei palestiniene la Deir Yasin, si-a spus ca Irgun-ul “a ocupat Jaffa” pe care guvernul “vroia s-o dea arabilor”. “Alta contributie a Irgun-ului, a zis Begin, a fost Deir Yasin, care i-a fugarit pe arabi din tara facând astfel loc pentru noii veniti. Fara Deir Yasin si izgonirea ulterioara a arabilor, guvernul actual n-ar fi putut absorbi nici o zecime din imigranti”. In anii ce-au urmat Menachem Begin a continuat sa faca amenintari sângeroase împotriva arabilor din statele învecinate [traduse în fapte ulterior], care vedeau bine ce-au facut hazarii la Deir Yasin si care sunt faptele lor. În 1953 patru evrei raniti pe când macelareau satul Deir Yasin au pretins compensatii banesti si când nu le-au primit imediat, comandantul Irgunului a scos la iveala o scrisoare în care cartierul general militar sionist de la Ierusalim autoriza masacrul de la Deir Yasin. Cel ce iscalise scrisoarea era acum ambasadorul Israelului în Brazilia.
Iar la New York, unde e sediul Natiunile Unite, nimeni nu cerea socoteala pentru nici un masacru sau asasinat comis de evrei, caci se apropiau alegerile si ambii candidati, Truman si Dewey, se gudurau pe lânga sionisti crezând ca numai votul controlat de sionism îi va face presedinti. Truman când se lauda cu zelul cu care slujea sionismul avea cinismul sa zica ca o facea “în cele mai înalte scopuri umanitare”. Câteva saptamâni dupa asasinarea Contelui Bernadotte Truman era presedinte si de anul nou le-a daruit functionarilor de la Casa Alba un semn de carte cu inscriptia: “Dorinta mea e sa fie pace, nu sa fiu eu presedinte”. Masinaria electorala perfectionata de Colonelul House lucra admirabil si îmbogatise limba engleza cu un nou cuvânt, foarte des folosit azi: to rig, a “aranja”, asa cum se “aranjeaza” ruleta la casinou ca sa nu iasa casinoul niciodata în pierdere, ci 80-90% din pariuri sa ramâna totdeauna casei, iar din ramasita sa câstige cine-o nimeri. Asa de perfect este rigging-ul masinii electorale din America încât orice-ar face cetateanul rezultatul e predeterminat de fortele obscure. [Nota rezumatorului: în cei 40 de ani de la scrierea acestei carti, tot mai putini americani se duc la vot, caci stiu ca e tot una; si au fost filmate persoane falsificând urnele de vot, dar Departamentul Justitiei refuza sa ia cunostinta de numeroasele dovezi de coruptie electorala]. Dar alegerile parca au fost facute în America sa fie la-ndemâna fortelor obscure: tot timpul, tot la doi ani, sunt tot felul de alegeri, tot timpul se lucreaza la facerea de presiuni asupra candidatilor; nici un moment de ragaz, nici un moment fara santaj electoral.
Asa e statul Israel, creatia bandelor de asasini, nascut din crima si macel, fantosa unei organizatii mondiale care domina fiecare guvern, parlament si administratie din occident si mai ales a Statelor Unite; si functia acestei fantose nu este sa “fie un camin pentru semitii împrastiati prin lume” caci hazarii care-l formeaza nu sunt semiti si nu se trag din Palestina, ci sa controleze guvernul american si celelalte guverne. La 31 de ani dupa dublul triumf al celor doua brate ale conspiratiei talmudice, cel sionist si cel bolsevic, prin declaratia Balfour si revolutia bolsevica, a aparut statul sionist. Toti stiau ca statul Israel va crea razboi, dar guvernele sunt înrobite sionismului si masele cu creierul spalat de mass-media sunt pline de ignoranta si minciuni sioniste. În 1920 Maharajahul Casmirului l-a întrebat pe diplomatul britanic Lordul Lothian “de ce guvernul britanic creaza -Yehudi ka Raj- (Domnia evreilor) în India”. Lordul Lothian povesteste ca el a zis ca nu e asa, dar Maharajahul i-a aratat ca Viceregele, Lord Reading, era evreu, Secretarul de Stat, Lordul Edwin Montague, era evreu, Inaltul Comisar, Sir William Meyer, era evreu, si-a întrebat cine nu era evreu dintre demnitari. Un Maharajah din India a vazut mai clar ce se întâmpla în Anglia si America decât vede poporul englez si american. Guvernul american este stiut de catre cei capabili sa judece ca nu este decât un instrument în mâna sionismului. De cealalta parte a globului au început sa apara efectele masinariei electorale “aranjate” la New York. Comunistii s-au instalat în China cu ajutorul americanilor si Generalul Chiang Kai-Shek a fost alungat în Formosa, unde l-a vizitat Tex McCrary, care-a difuzat apoi la radio cum generalul i-a spus: “Am învatat minte sa nu credem cuvântul americanilor decât pe intervale de 18 luni, de la o alegere la cealalta”.
Si iata triumful razbunarii talmudice: jumatate din Germania sângerând zdrobita sub calcâiul rosu, sfâsiata si populatia ei murind în lagare de munca fortata, cealalta jumatate, jumatatea libera, fortata sa plateasca un tribut imens banditilor care masacrau populatia palestiniana, sub forma de “despagubiri de razboi catre statul Israel”, pretinse la trei ani dupa încheierea pacii. Statele arabe au continuat sa se simta amenintate de armamentul american care curgea din America în Israel, si-atunci a venit ideea “despagubirilor de razboi” pentru un stat care nici nu exista pe vremea razboiului, ca sa mascheze sursa înarmarii Israelului. Ca si razbunarea talmudica de la Nürnberg, “despagubirile de razboi” au fost publicate de anul nou evreiesc din 1952, sau, cum scria ziarul Times din New York, “în ultimele saptamâni ale anului 5711″. Dr. Adenauer, cancelarul Bonn-lui, palid ca un mort a informat Bundestagul ca “trebuie sa plateasca daune materiale si morale”. Dar Ministrul Justitiei Dehler vorbind la Coburg a aratat ca aceste daune sunt o inventie “ca sa mascheze de ochii arabilor suportul american pentru Israel”.
Se apropiau alegerile prezidentiale americane din 1952. Germania de Vest era obligata sa plateasca 822 milioane de dolari în timp de 12-14 ani catre statul Israel, mai ales în marfuri. Asta reaminteste de cum descrie Stehelin în Cabala ca va fi dupa venirea mesiei evreilor: “Sa vedem cum vor trai evreii în tara lor antica sub domnia lui mesia. Mai întâi, celelalte natiuni carora evreii le vor permite sa traiasca le vor construi evreilor case si orase, le vor lucra pamântul si le vor planta viile; si vor face totul fara sa se astepte sa fie rasplatiti pentru truda lor”. Asa trudesc contribuabilii englezi si americani (fara s-o stie) si cei germani (care-si dau seama) construind casele si orasele, muncind pamântul si viile din Israel.
Masele populare occidentale nu stiu cum s-a stors tributul acesta, dar evreii stiu; agentia evreiasca de stiri Telegraph scrie ca “guvernul american a împins Germania de Vest… Si guvernul britanic, dar mai putin;” si ziarul Zionist Herald din Johannesburg scrie ca “n-ar fi fost posibil fara suportul efectiv al guvernului Statelor Unite la Washington si-al comisarului american din Germania”. Presa araba a scris la fel, si-un arab dintr-un lagar de refugiati i-a spus unui ziarist american: “la ce sa vorbim cu voi? Stim foarte bine ca ziarele voastre nu îndraznesc sa scrie adevarul despre Palestina”. In Anglia anuntul l-a facut Lordul Reading, subsecretar pentru externe si fiul celui enumerat de Maharajahul Casmirului cu 30 de ani în urma, într-un dialog de vodevil din Parlament unde Lord Henderson a-nceput declamând ca “peste 6 milioane de evrei au fost ucisi” si Lord Reading a continuat zicând ca era acest tribut “o parte din reparatia morala mai mult decât materiala,” si ca sumele au fost calculate “pe baza costului de colonizare a evreilor izgoniti din Europa de nazisti”.
Nu s-a auzit nicaieri niciodata nici o vorbulita despre reasezarea polonezilor, cehilor, si-a altor victime. Si la fel de interesanta e “valoarea morala” a reparatiei pentru cele 6 milioane de evrei iluzorii, când evreii izgonisera din Palestina aproape un milion de palestinieni reali si cererea palestinienilor de-a se reîntoarce acasa era tot timpul respinsa cu dispret. Dar cea mai tipica este pretentia ca “se reasezau evrei izgoniti din Europa de nazism”. Israel este singurul loc din lume unde se poate afla câti evrei sunt acolo. În 1953, dupa statisticile guvernului, erau 1,4 milioane, din care mai putin de 5% (63.000) proveneau din Germania si Austria. Deci numai 63.000 din cetatenii Iraelului pot pretinde c-au fost izgoniti de nazisti; restul au venit din Africa de Nord, apoi din Polonia, România, Bulgaria, Ungaria dupa terminarea razboiului si n-au fost izgoniti de nicaieri caci erau privilegiati si aparati de legi speciale în acele tari. Nu exista nici o baza morala sa le fie stors tribut nemtilor pentru acestia; si dac-ar fi existat o baza morala pentru ca cei 63.000 sa stoarca tribut nemtilor, mai mare era baza morala conform careia ei ar fi trebuit sa plateasca tribut milionului de palestinieni expulzati de ei. Strâmbatatea aceasta e noua în istoria occidentului si demonstreaza dominatia sionista asupra guvernelor occidentale, care au refuzat reparatii pentru Austria, prima victima a nazismului, pentru ca exista posibilitatea ca în Austria sa beneficieze de reparatii si victime reale ale nazismului care nu erau evrei.
Capitolul 44: Instrumentul mondial
Cel de-al doilea razboi mondial a avut trei rezultate: extinderea bolsevismului în Europa, crearea prin forta armelor a statului sionist si instaurarea unui început de guvern mondial supranational prin sacrificarea suveranitatii nationale si vietii nationale a popoarelor. Caci atât comunismul cât si sionismul nu sunt decât instrumente pentru crearea guvernului mondial. Ideea acestui guvern mondial apare în hârtiile lui Adam Weishaupt, e regasita în numeroase locuri în sec. 19 si e descrisa cu multa precizie în Protocoalele Sionului din 1905. Era ideea principala insuflata de House în creierul lui Wilson care credea ca e ideea lui si s-a întruchipat dupa primul razboi mondial în “Liga Natiunilor,” nascuta întâi sub numele de “Liga Pentru Mentinerea Pacii cu Forta”. Masele n-au avut niciodata vreo idee clara despre ce înseamna aceasta Liga, politicienii vânduti care conduc popoarele au acceptat-o, dar Congresul American a respins-o imediat ce s-a lamurit ce e. În cei 20 de ani interbelici s-a vazut clar ca Liga n-a avut nici cel mai mic succes în a face nici cea mai scurta pace pe nicaieri si ca e greu sa smulgi suveranitatea nationala de la popoare. Neostenite, fortele oculte au început sa-i pregateasca renasterea înca înaintea celui de-al doilea razboi mondial. Singurul lucru la care munceau politicienii din fruntea guvernelor nationale cu toata râvna a fost cum sa despoaie popoarele lor de suveranitatea lor nationala. Roosevelt (zice Morris V. Rosenbloom, biograful lui Bernard Baruch) înca din 1923, dupa ce-a paralizat si-a petrecut timpul în pat facând planuri pentru un guvern mondial pe care l-a botezat “Natiunile Unite”. In Anglia Winston Churchill, acest “campion al natiunii”, a devenit în 1936 presedintele unei asociatii internationale numite “Noua Societate a Commonwealth-ului” care milita pentru crearea unei “forte politienesti care sa mentina pacea” si la 26 Noiembrie 1936 a explicat ca “Noua Societate” se distinge de “alte societatii pentru pace” prin faptul ca “noi vream sa folosim forta împotriva agresiunii ca sa sprijinim legea”. Churchill n-a dezvaluit care lege sau a cui lege va fi mentinuta cu forta, dar a pus accentul pe folosirea fortei. De fapt, toate organizatiile care se declara ca militeaza pentru pace declara ca vor folosi forta ca sa forteze oamenii la tot felul de lucruri; ce au toate în comun e ca vor sa forteze oamenii.
Deci era de asteptat ca atunci când s-au întâlnit în August 1941 Roosevelt si Churchill ca sa finalizeze Carta Atlanticului, Churchill a zis ca “opinia publica va fi dezamagita daca nu vede ca s-a înfiintat o organizatie internationala care sa mentina pacea dupa razboi”. Autorul, care era în Anglia si-a vazut anuntul, a vazut si ca opinia publica nu era nici dezamagita nici încântata pentru motivul ca opinia publica n-a avut habar de nimic din ce fac conducatorii popoarelor în secret împotriva suveranitatii lor nationale, caci, cum zice chiar Churchill, “Roosevelt vorbea si actiona perfect liber de orice obligatii… Si eu la fel din partea Marii Britanii cu aproape egala libertate de actiune. Astfel am fost foarte mult de acord si viteza de lucru si faptul ca extrem de putini au fost informati ne-au fost de mare folos… majoritatea acordurilor între tarile noastre s-au facut prin contacte personale [între el si Roosevelt] în perfect acord”. “Organizatia Mondiala”, zice Churchill, era preocuparea lor principala, împreuna cu Generalul Smuts din Africa de Sud si conducatorii guvernelor celorlalte tari ale Commonwealth-ului si milioanele care piereau în razboi habar n-aveau pentru ce se bat. În 1944 Churchill deja scosese la iveala termenul de “instrument mondial” dar din nou ne punem întrebarea: instrumentul cui si pentru ca sa faca – ce? Lozinca pentru adormit publicul era “împiedecarea unui nou razboi”, dar cine urma sa provoace un nou razboi? ca doar la Havana în 1898 si la Pearl Harbour în 1941 adevaratul agresor au fost Statele Unite care au înscenat agresiunea si cel de-al doilea razboi mondial a fost pornit de catre Uniunea Sovietica, care acum era victorioasa si beneficia cel mai mult de pe urma razboiului, cu darurile pe care Roosevelt si Churchill i le faceau cu amândoua mâinile. Asa ca lozinca despre “împiedecarea unui nou razboi” suna fals si gaunos chiar în cele mai surde urechi; e clar ca “instrumentul mondial” care “va folosi forta” ca sa “forteze” popoarele, este exact ce spune ca este: un instrument care sa forteze popoarele sa renunte la capacitatea lor de a se apara împotriva fortei; sa renunte la suveranitatea nationala.
Si-asa s-a nascut în 1945 Organizatia Natiunilor Unite. Pentru un moment si-a aratat adevarata fata; desi popoarele au vazut-o si-au uitat ce-au vazut, caci memoria maselor e scurta, adevarata fata a ONU-lui a fost înregistrata si se poate vedea ca ea este exact cea descrisa în Protocoalele Sionului din 1905. Acum apare Bernard Baruch pe scena, iesind din culisele în care lucrase ani de zile ca “consilier”.
L-am întâlnit convertindu-se la sionism în 1947, dupa cum scrie Chaim Weizmann, apoi sfatuindu-l pe James Forrestal sa se lase de patriotism daca vrea sa-i mearga bine. Nu se poate sti daca Bernard Baruch a fost într-adevar “convertit” la sionism sau fusese sionist nedeclarat tot timpul; fapt cert este ca dupa ce s-a declarat a fost un sionist extremist, violent si patimas. La fel era Ben Hecht, care publica în Statele Unite literatura din care extragem: “Una dintre cele mai splendide realizari ale gloatei a fost crucificarea lui Hristos. A fost un splendid gest intelectual. Dar gloata, ca gloata ce este, natural c-a încurcat-o. Dac-as fi fost eu acolo, altfel as fi facut-o. L-as fi trimis la Roma sa-l arunce leilor ca sa-l manânce. N-ar fi putut face un salvator din chiftele”. În timpul atacurilor violente împotriva palestinienilor care-au culminat cu macelul de la Deir Yasin, Ben Hecht a inserat anunturi pe câte-o pagina întreaga în multe din ziarele cele mai importante din Statele Unite, adresate “Teroristilor din Palestina”, cu textul: “Evreii din America sunt alaturi de voi. Voi ne sunteti campionii… De câte ori dinamitati un arsenal britanic, sau faceti sa explodeze un tren britanic pâna la cer, sau jefuiti o banca britanica, sau ucideti cu bombele si pistoalele voastre pe britanicii tradatori si invadatori ai patriei evreiesti, evreii din America sarbatoresc în inimile lor fapta voastra”. Pe autorul acestui text Bernard Baruch a gasit de cuviinta sa-l caute ca sa-l anunte ca sprijina cauza sionista. Iata povestea lui : “Intr-o zi s-a deschis usa si-a intrat un barbat înalt cu parul alb. Era Bernard Baruch, primul meu vizitator evreu care nu venea cu treaba. S-a asezat, s-a uitat la mine un timp, apoi a spus: ‘Sunt de partea voastra,’ a zis Baruch, ‘evreii o sa obtina ce vor numai daca lupta. As vrea sa ma vedeti ca unul din luptatorii vostri evrei care se ascund în hatis cu pusca de bataie lunga. Totdeauna am lucrat cel mai bine asa ascuns.’” Bernard Baruch spunea adevarul: asa a lucrat el 35 de ani, ascuns ca într-un hatis, fiind “consilierul” a 6 presedinti americani. Dar singura data când Baruch a iesit din hatis la lumina zilei a fost când a publicat “Planul Baruch” pentru instaurarea unui guvern mondial despotic dotat cu o forta militara atotdistrugatoare. “Planul Baruch” arata ce fel de “instrument” avea în minte Churchill când vorbea despre “instrumentul mondial”.
Bernard Baruch se credea ca e evreu sefardit, adica evreu care este în realitate semit, descins din evrei din Spania si Portugalia care-ar fi putut proveni în timpuri îndepartate chiar din Palestina. Dar adevarul e ca, asa cum a spus chiar el la 7 Februarie 1947, el e evreu hazar descins dintr-un “tata evreu polonez venit în America acum 100 de ani”. Astfel Baruch e evreu ashkenazi slavic nesemit de tipul care (dupa statisticile iudaice) constituie astazi aproape întreaga evreime din toata lumea. S-a nascut în 1870 la Camden în South Carolina. Tatal lui era medic al armatei confederate; ca copil Bernard Baruch a vazut negrii incitati de discursurile oportunistilor din nord si de bautura distilata prin curti cum navalesc pe strazile linistite ale oraselului lui si cum fratii lui stau de paza cu pusca în mâna la usa casei ca sa se apere de ei; l-a vazut pe tatal lui purtând gluga neagra a Ku-Klux-Klan-ului al carui membru era. Astfel a vazut “opera” revolutiei mondiale care cauta sa distruga America dupa razboiul civil si dupa aceea a vazut si viata si valorile unei societati libere, cum a devenit America mai apoi. Dar el si-ai lui nu erau din sud cu-adevarat si s-au mutat la New York unde Bernard Baruch a devenit bogat si influent înainte de a-mplini 30 de ani; înca 10 ani si era un politician puternic, dar din culise. Autorul crede ca House l-a portretizat pe Bernard Baruch în personajul “Thor” din romanul lui. House l-a introdus pe Baruch în grupul intim din jurul lui Wilson desi altii s-au opus cu tarie. Baruch era ca regele Midas: tot ce atingea se transforma în aur, din foarte bogat devenea si mai bogat, jucând la bursa cu tot felul de siretlicuri ["selling short", adica vânzând actiuni pe care nu le ai cu un anumit pret, pe care nu le livrezi decât mai târziu; între timpul de cumparare si timpul de livrare pândesti când actiunile scad sub pretul cu care le-ai vândut, le cumperi la pret scazut si le livrezi pastrând diferenta de pret; procedura e perfect legala dar e asociata cu înselatorii si procedee ilegale, caci pentru a realiza profit se forteaza scaderea pretului prin zvonuri si trucuri mincinoase, ruinând astfel oamenii de buna credinta]. La o investigatie din 1917 a felului în care unii înselau la bursa lansând zvonuri în 1916, Baruch a raportat ca “el a facut o jumatate de milion într-o singura zi ‘selling short’”. A dat multi bani pentru campania electorala a lui Wilson, pentru ca, zicea Baruch, Wilson e democrat si apara victimele discriminarii; desi nu e prea clar cum ar fi putut Baruch fi o victima a discriminarii. Profesiunea lui, zice Baruch, este de “speculant la bursa”. In timpul primului razboi mondial Wilson l-a numit seful Comisiei Industriilor de Razboi care consta din el doar desi se numea “comisie”, caci el a insistat ca trebuie sa fie singur la conducere si era, cum zice chiar el, “cel mai puternic om din lume”. In timpul Conferintei de Pace de la Versailles de unde Wilson s-a întors neom, Baruch era “din grupul celor care luau hotarârile pe timpul bolii presedintelui [Wilson]” si Wilson si-a folosit ultimele puteri pentru a-l da afara pe Robert Lansing, Secretarul de Stat, care convocase conferinte normale de cabinet fara aprobarea lui Baruch. Bernard Baruch a continuat sa fie “consilierul” presedintilor indiferent cum se schimbau ei timp de 20 de ani si Eleanor Roosevelt zice ca Baruch era consilierul lui Roosevelt înainte de-a fi el presedinte si-n timpul celor 12 ani de presedintie. În Martie 1939 Churchill l-a informat pe Baruch acasa la Baruch, în South Carolina: “Vine razboiul curând… tu vei fi stapân acolo”.
De 30 de ani Baruch era “consilierul” tuturor presedintilor americani dar cu toate eforturile autorul n-a putut gasi nicaieri informatii despre ce anume sfaturi si sub ce forma le dadea Baruch presedintilor. Baruch nu dadea socoteala nimanui, caci nu era nici ales, nici numit, nici salariat. Baruch a fost primul potentat de tipul descris în Protocoalele Sionului din 1905, cu titlul “consilier” si care lucreaza ascuns în culise.
Cuvintele favorite ale lui Baruch erau “control” si “disciplina” si totdeauna însemnau putere absoluta asupra populatiei total lipsite de drepturi si centralizarea puterii în mâna unui singur om. Iata ca la 28 Mai 1952 apare în fata Senatului american cererea de a se institui în Statele Unite “disciplina din care sa faca parte cartelele si controlul preturilor”. De fiecare data când se propunea “disciplinarea poporului”, era pentru înfrângerea câte unui “despot” :împaratul german, Hitler, Stalin. Si lumea salvata de “despotism” e descrisa de Baruch astfel: “toata populatia… în uniforme ieftine dar bune de lucru … sa nu mai existe decât doua sau trei modele de pantofi” (marturie în fata Congresului american data de el în 1935). Atunci aceasta descriere a provocat proteste caci americanii nu vroiau sa sa vada asa înregimentati si Baruch atunci a dat înapoi, dar a iesit iar la iveala cu planul lui de înregimentare a sclavilor (“gloatei”, cum ne spun sionistii), la cel de-al doilea razboi mondial; si exact asa sunt descrise ca vor arata masele înrobite sub puterea fortelor oculte în Protocoalele Sionului. Alte fragmente scrise de Baruch îl arata ca pe unul cuprins de o megalomanie gigantica, cocotat ca un Dumnezeu deasupra milioanelor “gloatei” înrobite care i se prosterna. Biograful lui îl citeaza repetând de multe ori: “Desigur ca putem aranja totul cum vrem noi pe tot globul”. În timpul celui de-al doilea razboi mondial, zice biograful lui Baruch, “Baruch, Roosevelt si alti conducatori au cazut de acord sa înfiinteze organizatia mondiala acum când alianta de razboi e strâns unita”. Adica în confuzia ce urmeaza razboiului, cu natiuni decimate si istovite de macel, guverne dezorientate si politicieni dusi de nas care “nu pot pricepe cum de-au putut fi de acord” si se mira când îsi vad iscaliturile mai târziu, ca Wilson si Churchill. Acum în acest moment iese din umbra Bernard Baruch ca autorul planului pentru dictatura totalitara extinsa în toata lumea asupra unei populatii terorizate prin forta bruta. Avea 74 de ani când a-nceput, cum zice biograful lui, “sa faca planurile unui control international asupra energiei atomice, a unei Comisii a Energiei Atomice a Natiunilor Unite unde sa fie reprezentantul Statelor Unite” – în 1944 când înca nici bomba atomica nici Natiunile Unite nu existau! Daca ce scrie biograful lui e adevarat, atunci Baruch stia cu 2 ani înainte ce se va întâmpla în 1946; caci a fost numit de Truman în Martie 1946, 7 luni dupa bomba atomica, sa fie acel reprezentant.
Legea ONU este ca reprezentantul american sa reprezinte pozitia Statelor Unite conform directivelor presedintelui date lui prin secretarul de stat. Dar presedintele Roosevelt i-a spus sa formuleze el singur pozitia Statelor Unite, si-atunci Baruch a iesit la iveala cu “Planul Baruch”, care, daca biografia lui e veridica (a fost doar publicata cu aprobarea lui Baruch), a fost conceput pe-o banca din parc în consultatie cu unul Ferdinand Eberstadt, cirac de-al lui Baruch la Versailles si în cel de-al doilea razboi mondial. Planul a fost prezentat la sesiunea de deschidere a Comisiei ONU a Energiei Atomice din 14 Iunie 1946, unde Baruch a vorbit ca profetii lui Iehova din Vechiul Testament promitând sau bunastarea si fericirea, sau distrugerea totala, daca este sau nu ascultat; sau pacea vesnica în lume sau distrugerea globului. Zicea Baruch: “Trebuie sa alegem între pacea-n lume si distrugerea lumii… trebuie sa instauram un mecanism care sa asigure ca energia atomica nu va fi folosita decât pentru scopuri pasnice si nu pentru razboi. Trebuie deci sa dam pedepse imediate, rapide si certe acelor care violeaza acordurile la care vom ajunge. E esential sa pedepsim daca vrem sa avem pace mai lung timp decât o pauza între razboaie. De asemenea, ONU poate sa dea pedepse individuale pe baza principiilor stabilite la Nürnberg de catre Uniunea Sovietica, Regatul Unit al Marii Britanii, Franta si Statele Unite – astfel va prospera viitorul omenirii. În aceasta criza noi nu reprezentam guvernele noastre ci reprezentam popoarele lumii… Popoarele din democratiile adunate aici nu se tem de un internationalism care le protejeaza; nu ne vom lasa întorsi din drum de bâlbâieli despre suveranitatea nationala, asa cum se numeste azi politica de izolare”. Iata-l pe Baruch reprezentând “popoarele lumii” si recomandând un Tribunal de la Nürnberg permanent, probabil tot cu executii de anul nou evreiesc.
Propunerea lui era ca organul lui mondial sa “acapareze si sa stapâneasca” toata energia atomica care poate fi folosita în razboi si sa controleze toate uzinele atomice de pace care sa nu aiba voie sa existe fara autorizatie de la el. “Pedeapsa”, continua el, sa fie prompta pentru cei ce nu se supun imediat întru totul, caci “pedeapsa este sufletul sistemului nostru de securitate. Nu trebuie sa existe un veto care sa protejeze pe cei care violeaza întelegerile noastre”. Astfel, Baruch propune sa existe un monopol asupra bombei atomice în mâna unei asociatii care sa detina bomba si sa nu dea socoteala nimanui dar sa aiba puterea sa pedepseasca cu distrugerea atomica pe oricine pofteste pentru orice motiv pofteste. Aceasta este adevarata fata a guvernului mondial.
Biograful lui Baruch zice ca Truman a aprobat planul si-acum Baruch trebuia sa-i convinga pe ceilalti sefi de guvern. La 5 Decembrie 1946 si-a cam pierdut rabdarea, ca trecusera 6 luni, si-a urgentat Comisia. Dar lumea începuse sa se cam trezeasca dupa cel de-al doilea razboi mondial si nici macar Comisia ONU n-a îndraznit sa subscrie planul. La 31 Decembrie 1946 Baruch si-a dat demisia si planul lui a ramas în arhivele Comisiei ONU pentru Dezarmare. În luna urmatoare Baruch a anuntat ca “se retrage din viata publica” unde aparuse doar aceasta singura data, dar biograful lui zice ca “toti stiau ca va fi din nou la Casa Alba în câteva saptamâni”, si-asa a si fost. În 1947 si-a jucat rolul în persecutia si haituirea lui James Forrestal si s-a întâlnit cu Ben Hecht. Sase ani mai târziu biograful lui Baruch, care probabil stia ca Eisenhower va câstiga alegerile, facea sumarul recomandarilor pe care “consilierul” acesta permanent al tuturor presedintilor americani, Bernard Baruch, le va face noului presedinte. Recomandarile erau cu privire la “control mondial”, “strategie globala”, “caz de razboi”. Dar la ora asta Baruch stia deja si de agresiunea cui trebuie sa se fereasca Eisenhower, si-l sfatuia sa se apere de “agresiunea sovietica” “luând în mâna sa toata puterea de a instaura un program de mobilizare si înarmare, inclusiv controlul preturilor si fixarea prioritatilor productiei”. Acest program trebuia sa fie “în mâna unui singur om”, cum a tot cerut el în ambele razboaie mondiale, caci în Statele Unite constitutia prevede ca numai Congresul are dreptul sa declare razboi. De ochii lumii Baruch zicea “agresiune sovietica”; în secret era prieten bun cu “agresorul sovietic”; iata-l povestind în 1956: “M-am întâlnit acum câtiva ani cu Vâsinski la o petrecere si i-am spus: “Ce prosti suntem. Si noi avem bomba atomica si voi o aveti… Hai sa ne unim si sa controlam noi bomba atomica, caci în timp ce noi vorbim toate celelalte natiuni o sa aiba si ele bomba atomica-” (Daily Telegraph, 9 Ianuarie 1956). Si sovieticii îl iubeau pe Baruch. L-au invitat înca din 1948 la Moscova sa se sfatuiasca cu conducatorii sovietici dar din pacate (zice el) s-a înbolnavit în drum spre Moscova si n-a putut merge.
“Noua politica de imigrare” de la sfârsitul sec. 19 a adus în America familia Baruch, al carei fiu la scurta vreme a fost timp de peste 40 de ani cel mai puternic om din lume, din umbra hatisurilor, cum zice el, de unde-i placea sa joace jocul lui ucigas care sa duca la o lume de popoare care poarta o uniforma ieftina de lucru, doua sau trei tipuri de încaltaminte, are ratii de mâncare, o disciplina stricta cu pedepse extrem de severe pentru orice miscare fara ordin, condusa de el si grupul lui de undeva mult deasupra “gloatei”, cu toate bogatiile si toata puterea în mâna lor.
Capitolul 45: Sufletul evreiesc
Secolul acesta este “secolul evreiesc” si în primele 5 decenii sufletul evreilor a fost mult framântat; caci unde acum 150 de ani parea ca evreii au ajuns în fine sa traiasca în pace împreuna cu ceilalti oameni, aceste 5 decenii i-au transformat într-o masa de sovini care sunt din nou în captivitate si din nou, ca de fiecare data când au fost evreii “în robie”, lanturile lor au fost faurite de rabinii si înteleptii lor. Evreii sunt din nou captivi sionismului si înregimentati sub dictatul principiului distrugerii. Întreaga istorie a secolului 20, cu razboaiele lui mondiale, este istoria sovinismului talmudic si-a razbunarii talmudice, care îsi are radacina în cartea Deuteronomul din Vechiul Testament.
În 1933 evreul Bernard J. Brown scria: “A avea constiinta ca esti evreu este cea mai joasa forma de sovinism, caci este singurul sovinism bazat pe premise false”. Premisele sunt Talmudul si Thora: si anume, ca Dumnezeu a promis unui anumit trib stapânirea absoluta asupra tuturor celorlalti oameni care trebuie sa-i fie sclavi acestui trib; si ca vor avea parte de viata viitoare daca vor respecta cu strictete o “lege” care cere sacrificii de sânge si distrugerea si înrobirea oamenilor de alt neam care n-au aceasta “lege”. Bernard Brown îl numeste “sovinism evreu”; autorul îl numeste sovinism sionist sau talmudic; si este de buna seama cel mai violent si brutal sovinism din câte exista. Felul în care a reusit sa transforme psihologia evreilor se vede din literatura lor din ultimele decenii. Cazul a doi evrei, tata si fiu, este ilustrativ: Henry Morgenthau a fost un distins evreu american care-a ajuns ambasador. A crescut în secolul trecut, era emancipat si era cum ar putea fi evreii azi daca nu i-ar orbi sovinismul talmudic. A spus: “Sionismul este cea mai fantastica eroare din istoria evreilor. Este un lucru rau din principiu si steril spiritual. Sionismul e tradare… este o propunere a evreilor din rasaritul Europei diseminata aici de evrei americani… care daca ar avea succes i-ar costa pe evreii americani tot ce-au câstigat în ceea ce priveste libertatea, egalitatea si fraternitatea. Refuz sa ma numesc sionist. Eu sunt american”. Iar fiul lui, Henry Morgenthau Jr., a fost unul din fauritorii statului sionist (-eroarea- pe care–o deplângea tatal lui) si-a razbunarii talmudice celei mai fioroase în Europa. El a fost cel care-a faurit planul Morgenthau de razbunare talmudica si distrugere totala asa cum o prescrie Iehova levitilor, cum o prescriu Protocoalele Sionului si cum o cere literatura militant sovina talmudica în prezent si asa cum s-a facut la Deir Yasin si cum se face în Palestina. Generatiei lui Morgenthau tatal cu umanismul lui i se opune generatia lui Morgenthau fiul cu ura si distrugerea talmudica.
Pâna prin 1850 literatura evreiasca era ca orice alta literatura etnica, citita în acel grup etnic si în librarii se afla în proportia în care sunt evreii în restul populatiei. Subiectele scriitorilor evrei nu erau “evreiesti” ci erau generale; si evitau în general blasfemia, razmerita, obscenitatea si calomnia. Dar pe la mijlocul acestui secol se vede o mare schimbare care se reflecta si în alinierea evreilor la cel mai feroce sovinism: cartile sunt scrise având drept subiect în mod special “evreismul” în asa fel încât exprima cel mai acerb sovinism talmudic. Schimbarea a avut loc treptat si cum legile au fost ajustate concomitent ca sa slujeasca acestui sovinism acerb, orice observatie sau comentariu sunt pedepsite ca fiind crime de “antisemitism”.
Schimbarea aceasta, de la sentimentul pe care-l aveau evreii ca sunt ca orice alti oameni cu care pot trai alaturi, la sentimentul ca ei sunt o rasa total superioara care are datoria sa urasca, sa dispretuiasca si sa dauneze celorlalti oameni, a început prin 1895, când a aparut cartea lui Max Nordau Degenerescenta, urmata apoi de o avalansa de carti similare scrise în acelasi spirit, pe care “liberalii”, “intelighentia progresista”, le apreciaza cu ardoare. Max Nordau era mâna dreapta a lui Herzl si ca si Herzl un mare militant al sionismului talmudic. În cartea lui le spune goimilor ca sunt cu totii degenerati; evreii însa nu, caci singura forma de degenerescenta la evrei, dupa Max Nordau, este de a nu fi acerb sionist sau revolutionar bolsevic. Un exemplu de ce fel de carti formeaza oceanul de literatura sovinist-talmudica care a inundat si a înlocuit literatura occidentala este Germania trebuie sa piara, de Theodore N. Kaufmann. aparuta la New York în 1941, pe vremea aliantei dintre Hitler si Stalin, în care Kaufmann cere exterminarea poporului german dupa cum o prescrie Thora-Talmudul: dupa încetarea razboiului toti barbatii germani sub 60 de ani si femeile sub 45 sa fie sterilizati chirurgical, apoi teritoriul Germaniei sa fie împartit si donat celorlalte tari astfel încât Germania sa dispara de pe fata pamântului si în circa 50 de ani sa nu mai existe nici un singur neamt în viata. Autorul crede ca nici în timpul primului razboi mondial si nici în nici un alt an de la inventia tiparului încoace nimeni n-ar fi publicat o astfel de carte; acum în 1941 aceasta carte plina de doctrina talmudica a distrugerii a aparut cu mari laude din partea celor mai importante ziare din America (bineînteles, proprietarii lor sunt evrei): The New York Times scrie ca Germania trebuie sa piara este “un plan de pace permanenta între natiuni civilizate” si The Washington Post scrie ca este “o teorie plina de inspiratie, prezentata în mod interesant”.
Cartea lui Kaufmann contine sentimentul calauzitor de razbunare talmudica în forma cea mai explicita si pura, dar toata literatura contine acest sentiment în diverse forme, în care ura este îndreptata uneori împotriva arabilor, alteori împotriva britanicilor, asa cum fusese îndreptata în trecut împotriva spaniolilor, rusilor, polonezilor, si-a altora – n-are a face cine; caci aceasta ura este expresia pura a învataturii talmudului unde tot ce nu este iudaic este obiect de ura si devine inamic prin simplul fapt de a fi, caci legea levitica prescrie aceasta ura împotriva tuturor din afara tribului lui Levi. Împotriva acestei uri levitice-talmudice se pronuntasera Brown în 1933, rabinul Elmer Berger în anii 1940, Alfred Lilienthal în anii 1950; caci toti scriitorii evrei [si literatura contemporana este azi monopolizata de ei] încep prin analiza psihologica a sufletului evreiesc si sfârsesc cu expresii de ura si dispret împotriva altor oameni. Scrie Arthur Koestler: “Cel mai uimitor fapt este ca legenda despre ‘neamul ales’ pare sa fie crezuta ca o litera de lege de catre evreii traditionalisti. Ei sunt cei care protesteaza împotriva deosebirilor de rasa ca tot ei sa afirme în aceeasi secunda ca ei sunt o rasa superioara datorita pactului special dintre Iacob si Dumnezeu”. Asa observa Koestler si apoi remarca efectul asupra propriei lui stari sufletesti: “cu cât aflam mai multe despre iudaism cu atât deveneam mai disperat si mai fervent sionist”. Aceasta întorsatura psihologica complicata se vede în felul în care dupa ce se plânge pe 200 de pagini ca evreii au fost persecutati si izgoniti din Europa, ajunge la concluzia ca palestinienii (care nu sunt vinovati cu nimic de nimic din ce s-ar fi putut întâmpla în Europa) trebuie sa sufere: iata cum descrie o familie de palestinieni persecutati si izgoniti spre pieirea lor de catre sionisti: “Batrâna paseste înainte, ducând magarul de frâu, pe care sede batrânul ei sot… gândindu-se cu un aer solemn cum a pierdut ocazia sa-si violeze ultima nepotica”. Implicatia este: e drept sa fie persecutati si izgoniti astfel de indivizi dezgustatori, care-si violeaza fiicele si fiicele copiilor lor. Când evreii se plâng ca sunt persecutati, ei sunt curati si onorabili dar persecutati de brute: când ei persecuta, ei din nou sunt curati si onorabili, pentru ca ei persecuta brutele – asa scrie literatura aceasta. Ilustrativ este si Ben Hecht, cel care-a scris ca Hristos trebuia facut carne tocata – o expresie pe care cu 100 de ani în urma editurile n-ar fi publicat-o. “Patruzeci de ani am trait în America”, scrie Ben Hecht, “si n-am întâlnit niciodata antisemitismul si nu m-am gândit nici macar pe departe la el”; de aceea, zice el, nu vrea sa plece nicaieri din America; si dupa aceea spune ca de câte ori aude de asasinarea unui soldat britanic în Palestina “evreii din America sarbatoresc în inima lor”. Ei n-au întâlnit antisemitism si ura; dar ura spontana pentru altii e vie în ei.
Alta carte care n-ar fi fost publicata acum 100 de ani e Cautarea de Meyer Levine, o carte care ilustreaza de ce-i era teama lui Sylvain Lévi când avertiza împotriva “tendintelor explozive” ale evreilor ashkenazi din rasarit. Lévine, nascut în America din parinti evrei din rasaritul Europei si crescut în ura pentru rusi si polonezi, uraste si America si s-a angajat în agitatie bolsevica la Chicago. În cartea lui povesteste cum toata viata încerca rând pe rând sa scape de “evreime” si apoi sa se scufunde din nou în “evreime”. El explica cum a crescut aceasta perversitate mistica obligatorie a sentimentului hazarilor din Asia ca ei sunt “neamul ales” de Iehova în Palestina acum mii de ani. “Toti evreii de peste tot”, zice el, se întreaba tot timpul, ca si el: “ce sunt eu? si ce caut aici?” Apoi descrie cazul Leopold-Loeb din Chicago: doi tineri evrei bogati din Chicago au mutilat si ucis un copilas, tot evreu, zicând: “Cred ca sub oroarea reala pe care-o inspira cazul, oroarea la ideea ca fiinte omenesti ascund în ele impulsuri la crima dincolo de impulsurile simple cauzate de lascivitate si lacomie si ura, sub aceasta oroare zace un sentiment ascuns de mândrie pentru acesti doi tineri sclipitori, de simpatie pentru ei care au fost dominati de curiozitatea lor intelectuala, mândrie ca acest nou fel de criminalitate, chiar aceasta noua treapta a fost inventata tot de evrei. Într-un amestec de confuzie si uimire si cu acea cautare mondena ‘de experiente noi’, simteam cum îi înteleg, simteam cum eu, în special, fiind un tânar intelectual evreu, eram înrudit cu ei”. In alt loc descrie cum el, care nu era nici muncitor si n-avea nimic de-a face cu uzinele metalurgice ci era “voluntar” (adica agitator) printre grevistii de-acolo, fiind de fata la o confruntare cu politia la care au fost victime de ambele parti (el “fugise, ca toti ceilalti” când a-nceput sa fie periculos), a organizat împreuna cu alti “voluntari” (citeste: agitatori) o adunare dupa confruntare la care a aratat diapozitive luate la fata locului unde a înlocuit descrierea reala cu alte descrieri inventate de el astfel încât sa incite cât mai mult la violenta. Apoi descrie valul de ura din masa de ascultatori si zice: “am simtit atunci adevaratul sens al pericolului puterii, am simtit cum cu câteva cuvinte puteam sa dezlantui violenta… Daca alteori ma simteam exclus fiind strain, artist si evreu, acum simteam ca exista actiunea universala… am simtit ca poate unul din motivele pentru care evreul este reformist social este nevoia lui de-a se contopi în aceste miscari în care sa-si înece propriile probleme”. Asta aminteste de remarca lui Maurice Samuel din 1924: “Noi evreii suntem distrugatorii si vom ramâne distrugatorii pe veci”. Numai atâtând “gloata” se simte Levine, “strainul”, “inclus” si simte ca “problemele lui” au fost rezolvate. Atâtarea “gloatei” este unul din subiectele principale ale Protocoalelor Sionului din 1905. Când avea el 20 de ani, scrie Levine, “sionismul nu era prea raspândit printre evreii din America si în 1925 când cei tineri se lasau antrenati la adunari sioniste auzeau acolo o engleza cu puternic accent rusesc sau se vorbea idis. Pe familia mea n-o interesa miscarea deloc”. Ca si la Morgenthau, schimbarea s-a facut în decurs de-o generatie: parintii lui Levine imigrasera dintr-o tara unde chipurile fusesera “persecutati” si erau multumiti sa prospere în noua tara. Fiul însa nu. Curând era în Palestina unde-i ura pe palestinieni, de care nici nu auzise înainte în viata lui. Povesteste ca o gluma buna cum un palestinian a venit însetat peste câmp si-a cerut umil voie sa bea apa. Levine si prietenii lui i-au aratat un butoi din care arabul a baut cu recunostinta, în râsetele lor, caci era butoiul din care beau caii. Dupa 10 ani era în Germania si lua parte la razbunarea talmudica. Era corespondentul unui ziar american si împreuna cu un alt corespondent evreu cutreiera înarmat Germania într-un Jeep jefuind si distrugând dupa pofta inimii. Levine povesteste cum rabdarea cu care nemtoaicele se supuneau “cuceritorilor” îl incitau pe el si prietenul lui sa le violeze, caci “uneori ura se ridica la asa înaltimi încât simteam absoluta nevoie sa facem acte de violenta”. A discutat cu prietenul lui conditiile ideale pentru aceste acte în care “trebuie sa le arunci jos si sa le sfâsii” si în cele din urma cei doi au gasit “conditiile ideale”, o biata fata singura pe care zice el c-ar fi crutat-o în cele din urma probabil din cauza ca prezenta celuilalt l-a deranjat.
Meyer Levine îsi începe astfel cartea în 1950: “Aceasta este o carte despre ce înseamna sa fii evreu”. Numeroasele carti ca a lui sunt probabil unul din motivele pentru care se aud voci (rareori) dintre evrei care protesteaza împotriva degenerarii sufletului evreiesc de la 1900 încoace sub presiunea sovinismului talmudic. Cartea lui Levine începe întrebând ce-nseamna sa fii evreu dar nu pare sa gaseasca raspunsul nici pe ultima pagina; autorul spera ca nu pasajele despre violul unei fete înspaimântate din Germania si jaful cu arma în mâna constituie raspunsul. Sute de carti s-au publicat si se publica pe aceeasi tema si nicaieri nu e scris în nici una ca a fi evreu înseamna a fi om între oameni, în acest secol.
Proliferarea acestei literaturi pline de ura si de sovinism de tipul cartilor descrise mai sus si suprimarea oricarei critici sau obiectiuni la valul acesta de ura pe motive ca orice obiectiune este “antisemitism”, transforma secolul 20 în secolul sovinismului si imperialismului talmudic. Acum 100 de ani Wilhelm Marr a descris profetic si exact ce se întâmpla în 1950. Marr a fost un revolutionar de la 1848, lucrând pentru societatile secrete conduse de evrei (dupa cum descrie Disraeli) si scrierile lui din vremea aceea sunt talmudice (desi el nu era evreu): sunt violent anti-crestine, atee si anarhiste. Marr seamana cu Bakunin si ca si acesta a vazut mai târziu cine-l conducea si-n 1879 a scris: “Imperiul evreilor va veni neaparat…evreii trebuie sa fie stapânii lumii… vai de cei învinsi!… Sunt absolut sigur ca nu vor trece 4 generatii si toate functiile în stat, inclusiv cea mai înalta, vor fi în mâna evreilor… Azi numai Rusia din toate statele europene se mai opune la recunoasterea oficiala a invadatorilor straini. Rusia e ultimul bastion si împotriva ei dau evreii ultimul asediu. Judecând dupa evolutia lucrurilor, va cadea în cele din urma… În acest vast imperiu… iudaismul va fi pârghia care va dezradacina vechea Europa odata pentru totdeauna de pe fundatiile ei. Intriga evreiasca va crea în Rusia o revolutie cum nu s-a mai vazut… Azi iudaismul în Rusia înca se teme sa nu fie expulzat. Dar dupa ce-a darâmat Rusia iudaismul nu va mai avea de ce sa se teama. Când evreii vor fi pus mâna pe guvern în Rusia… vor trece la distrugerea structurii societatii din Europa occidentala. Peste 100 sau 150 de ani va bate ceasul distrugerii Europei”. Profetia lui a fost în mare masura îndeplinita.
Sufletul evreiesc a fost luat din nou prizonier în captivitatea sovinismului talmudic, pentru a-l pregati pentru aceasta ora a distrugerii. În 1956 George Sokolsky, cunoscut scriitor evreu din New York, remarca: “mai demult în interiorul evreimii din toata lumea era multa opozitie la sionism dar cu timpul a pierit si acolo unde mai exista e pe ascuns de teama; în Statele Unite aproape nu este deloc opozitie pentru Israel printre evrei”. Daca totusi se mai ridica voci de protest (ca a lui Ieremia din Biblie) ele vin tot de la evrei aproape totdeauna; nu pentru ca scriitorii ne-evrei ar fi mai putin informati, clarvazatori sau curajosi, ci pentru ca regula e ca obiectiuni din partea evreilor se pot permite în anumite limite, caci vin tot de la “de-ai nostri”, dar nu sunt tolerate din partea altora. Din 1956 nu se permit obiectiuni împotriva Israelului în presa americana. Masacrele pe care le sufera arabii sunt numite “represiuni” sau “pedepse”. Masacre ca cel de la Deir Yasin, asasinarea grupurilor de femei si copiii mici, macelarirea si maltratarea populatiei palestiniene neînarmate este privita în tacere fara un cuvânt din partea statului, guvernului, presei americane. Dimpotriva, candidatii la alegeri se întrec în a promite mai mult armament pentru Israel pentru mai sângeroase masacre. La 11 Septembrie 1956, 2000 de evrei ortodocsi au venit la Union Square din New York sa protesteze împotriva oprimarii religioase din Israel, cu lozinci împotriva lui Ben Gurion, pe-atunci prim ministru în Israel, dar nimeni n-a pomenit de masacrarea arabilor palestinieni, care nu interesau pe nimeni; ce interesa era ca Ben Gurion nu respecta ritualul. În aceeasi zi guvernul lui Ben Gurion reprima o adunare a unui grup de evrei din Israel în decursul careia un manifestant a fost ucis; în ziarele americane mortul a fost descris ca “un extremist religios”.
Din cauza ca ne-evreii nu pot sa ridice obiectiuni, autorul nu poate cita decât autori evrei. Frank Chodorov scria la 10 Martie 1956 în Human Events ca criza din Orientul Mijlociu “nu implica de fapt guvernul Israelului ci evreii din America… Cu certitudine multi americani buni si leali de credinta iudaica ar dori o confruntare, nu numai ca sa-si arate lealitatea fata de tara în care se gasesc si aversiunea fata de sionismul mondial, ci si ca sa scape de strânsoarea în care-i tine sionismul”. La 10 Septembrie 1955 Alfred Lilienthal facea tot în acel ziar apelul disperat pe care-l facuse James Forrestal cu 8 ani în urma, sa lase afara din propaganda electorala conflictul israelo-arab din Palestina. Acel ziar are buna reputatie în Washington dar are un numar mic de cititori; ziarele mari nu tolereaza astfel de pareri.
Si alti evrei au avut obiectiuni si temeri. În 1933 Bernard J. Brown scria: “N-a mai fost în istoria omenirii nici un alt grup de oameni care sa se fi încurcat în asa de multe erori si sa fi refuzat sa deschida ochii asupra adevarului cum au facut-o ai nostri în ultimele 300 de ani” (adica în perioada în care “evreii” hazari ashkenazi din rasarit au triumfat cu talmudismul lor asupra evreilor care erau în curs de asimilare). În 1951 rabinul Elmer Berger scria: “Daca americanii de credinta iudaica si multi americani de alte credinte care au fost indusi în eroare ca sa sprijine sionismul nu se vor întoarce la adevaruri de baza atât din viata americana cât si din religia iudaica atunci ne îndreptam înspre ceva ce va fi ca o catastrofa”. Paul Hutchinson, redactor la magazinul crestin The Christian Century, a scris prefata la cartea rabinului Berger si în prefata a scris: “Pretentia ca evreii americani au dreptul sa refuze sa se amestece cu restul americanilor duce la o criza care poate avea consecinte deplorabile. E evident ca de câte ori Israelul are necazuri (si politica Israelului, mai ales cu privire la economie si imigrare, pare ca are drept scop sa creeze numai necazuri) evreii din America trebuie sa intervina si sa oblige guvernul american sa rezolve problemele. Conducatorii sionismului nu s-au dat înapoi de la santajul politic (Hutchinson a scris asta înainte ca Truman sa fi dezvaluit ca exact asa faceau). Un timp ei vor putea face asta din cauza sistemului nostru electoral… dar New York nu e America si daca santajul acesta continua s-ar putea sa aiba loc o explozie”. Dar ar fi o greseala daca ne-am închipui ca aceste avertismente se refera la o catastrofa în care ar suferi evreii, care si-au facut-o cu mâna lor; cum a fost de fiecare data în istoria omenirii, catastrofa va fi generala si evreii vor suferi doar în proportia în care printre ceilalti oameni exista si locuitori evrei de rând. Evreii vor suferi în acest macel general asa cum au suferit de fiecare data, proportional cu numarul lor; suferinta lor va fi cum a fost totdeauna, cam 1 % din suferinta totala; în ciuda legendelor care au înlocuit istoria si care sunt repetate la infinit în presa si în toata viata publica despre “holocaustul” special care chipurile i-ar fi lovit numai pe ei, cu pretinsele lor 6 milioane de victime; dar din nou propaganda si minciuna vor înlocui istoria si din nou se va spune si scrie ca “pe evrei i-a lovit catastrofa”. Caci evreii, care detin presa, scolile si literatura azi, nu concep ca s-ar putea ca vreo catastrofa în care vreun evreu sa fie amestecat sa fie descrisa astfel decât ca o “suferinta a evreilor”; asa au învatat din totdeauna si nu pot gândi astfel, caci asta e doctrina levitica din Thora si Talmud, unde se învata ca numai evreii au viata omeneasca si sunt oameni, celelalte popoare sunt vite si pier ca vitele, dar tragediile sunt ale oamenilor. Se vede clar din cartea lui Karl Stern, Coloana de foc. Karl Stern, evreu din Germania, trait în Canada unde s-a convertit la crestinism, povesteste cum în 1920 în Miscarea Tineretului Evreu “domnea o atmosfera care prevedea evenimentele ce-au urmat. Erau mâhniri, întrebari si îndoieli latente cu privire la marea catastrofa a evreilor – adica marea catastrofa care se va dezlantui în Europa si în care erau si evrei a caror soarta era amestecata cu a europenilor în mod asa de misterios”. Astfel el a recunoscut macelul si iadul prin care-au trecut 350 milioane de europeni (jumatate din ei înca sunt în iadul comunist) si l-a descris dupa liniuta – dar înainte de liniuta reflexul educatiei iudaice l-a facut sa scrie despre “catastrofa evreilor”. Alti scriitori evrei refuza sa recunoasca suferintele celor 350 de milioane si vorbesc doar despre “suferintele evreilor”. In alt loc Karl Stern se supara ca într-o publicatie catolica se vorbeste despre victime care s-au înecat, dintre care anumiti erau catolici si zice: “De ce sa descrii victimele separat, dupa credinta?” Dar el scrie automat despre cel de-al doilea razboi mondial ca “marea catastrofa evreiasca”.
Ca si în cazul celui de-al doilea razboi mondial, conducerea evreiasca pregateste o catastrofa în care evreii vor domina nu prin numarul victimelor, nu prin imensitatea suferintei – acestea au apartinut totdeauna “goimilor”, “gloatei”, vitelor care nu fac parte din “poporul ales”; ci vor domina prin faptul ca planuiesc si vor conduce actiunea. Multimea evreilor se lasa condusa si incitata chiar mai mult decât orice alta multime de catre sovinism si este mai sângeroasa decât alta multime când este incitata la isterie. Asa scrie în Enciclopedia Iudaica într-un articol unde se arata ca evreii sunt mai înclinati spre isterie colectiva decât altii. Fara a fi psihanalist, autorul e de parere ca asta li se trage din secolele de viata strâns localizata si strict controlata în ghetouri sub absolutism talmudic.
Pentru a vedea mecanismul sovinismului talmudic în actiune cititorul ar trebui sa citeasca publicatiile în ebraica si idis. În aceste publicatii va vedea cum evreii niciodata n-au pace, ci sunt tot timpul supusi unei continui incitari si solicitari diabolice, astfel încât un cititor naiv si neinformat si-ar putea închipui ca cei care scriu în aceste publicatii sunt dusmanii de moarte ai evreilor si vor sa-i chinuie bagându-le frica-n oase. Când citim exemplele care urmeaza sa nu uitam ca marea masa de “evrei rasariteni explosivi” (hazarii) sunt acum în America, unde iata ce aud si citesc ei, nestiut de restul americanilor:
La 19 Mai 1950 William Zukerman, unul dintre cei mai cunoscuti ziaristi evrei, scrie articolul “Sa li se faca evreilor parul maciuca” (în South African Jewish Times, probabil si-n alte ziare) despre “Chaluziot – imigrarea organizata si planificata a evreilor din toata lumea în Israel – dar mai ales a celor din America”. El îl citeaza apoi pe Sholem Niger, “decanul criticilor literari si eseistilor evrei” care critica nu planul si organizarea acestei imigrari ci “maniera în care li se prezinta evreilor din America” si care, zice el, este o maniera negativista plina nu de dragoste pentru Israel ci de “înjosire, negare si distrugere a tot ce este evreiesc si se afla în afara Israelului. Viata evreilor din Statele Unite si alte tari din lume este prezentata ca fiind demna de dispret si ura… Tot ce-i evreiesc si nu-i în Israel e înrobitor, nedemn, oprimat si dezonorant”. O alta tehnica, continua articolul, este “de a demoraliza evreii si-a le distruge sperantele în caminul lor american; de a-i tine tot timpul alarmati de amenintarea antisemitismului; de a nu-i lasa sa uite în veci ororile hitlerismului; de-a-i umple de îndoieli, spaima si disperare cu privire la viitorul evreilor în America. Fiecare manifestare de antisemitism este exploatata si exagerata ca sa se creeze impresia ca evreii americani sunt, ca sub Hitler, amenintati de-o catastrofa si vor trebui sa se refugieze”. Niger citeaza un exemplu luat de la un sionist de frunte din Israel, Jonah Kossoi, care scrie în jurnalul literar ebraic Israel: “Noua, sionistilor, ne revine vechea obligatie de-a le face tot timpul evreilor parul maciuca; de-a nu-i lasa niciodata în pace; de-a-i tine mereu pe marginea prapastiei si de-a le tine mereu primejdii în fata ochilor. Nu trebuie sa asteptam ca sa existe vreo catastrofa, caci daca asteptam, de unde vom lua sutele de mii de evrei de care avem nevoie ca sa ne construim Israelul?”
Se vede clar: “catastrofa care ameninta” este o necesitate politica, ea trebuie creata, întretinuta si folosita. Zukerman zice ca aceasta “forma extrema a Chaluziot-ului este propaganda cel mai mult folosita azi în Israel”, dar citeaza apoi pe L. Jefroikin, editorul ziarului sionist Kiyum din Paris, care desi e de acord ca pentru evrei viata nu-i viata decât în Israel, recunoaste ca “evreii din America traiesc într-un fals paradis… Si asa cum sunt acum nu vor accepta ca Statele Unite sunt pentru ei periculoase ca Germania hitlerista sau ca Polonia… Si de aceea trebuie determinati sa devina ‘devotati Israelului cu trup si suflet’ dar nu sa se mute cu totul în Israel”. Dupa 18 luni, în Decembrie 1951, în ziarul Intermountain Jewish News din Denver, Colorado, editorul, Robert Gamzey, critica alocarea a 2,8 milioane de dolari propagandei Chaluziot în Statele Unite si modul în care se facea aceasta propaganda (exact cum se descrie mai sus). Dar propaganda a avut mare efect, caci 5 ani mai târziu “campania” si “emisarii” din Israel au reusit sa fanatizeze masele de evrei americani. În 1955 acelasi William Zukerman scrie mult mai alarmat: “o mentalitate ca cea din Israel acum predomina în Statele Unite. Exista un fanatism ca adevarul este unic si Israelul îl detine singur în întregime… Se afirma ca membrii guvernului israelian si politica lor sunt inviolabili si nu au voie sa fie criticati. Domneste o intoleranta îngrozitoare cu privire la alte opinii, complet nerationala, domneste impulsul emotiv al unei cirezi care distruge totul în panica…. În Israel impulsul pasiunilor… poate fi bazat pe realitate. El izvoraste din deziluzia unor oameni carora li s-a promis ca vor trai în siguranta si pace si se trezesc ca traiesc în razboi. Dar isteria evreilor din America n-are nici o baza în viata evreilor din America. E total artificiala, fabricata de conducatorii sionisti, bagata pe gâtul unor oameni care n-au de ce fi isterici de catre o armata de propagandisti platiti ca un mijloc de presiune politica si pentru a augmenta colectarea de fonduri. Nu s-a mai pomenit în istorie o astfel de campanie de propaganda pentru un guvern strain planuita si dusa cu asa de mult cinism si atât de desantat, la vederea tuturor si cu mare publicitate, asa cum este valul de isterie care se asterne acum peste evreii din America”.
Iata cum descrie acelasi autor schimbarea care a degenerat sufletul evreiesc si care întretine razboiul ce-a început imediat ce s-a terminat cel de-al doilea razboi mondial. Caci de atunci încoace razboiul n-a încetat nici o clipa ci a secerat mereu sute de mii de vieti pe an într-o tara sau alta. Numai Dumnezeu, scrie autorul, are puterea sa opreasca marsul triumfator al principiului distrugerii, care va încheia secolul nostru cu victoria sovinismului talmudic. Daca sovinismul talmudic va iesi victorios sau va esua în instaurarea imperialismului sionist si înrobirea popoarelor, în ambele cazuri pretul îl vor plati miliardele de victime nevinovate carora le stau în fata suferinte imense – din care suferinte evreii vor patimi doar o fractiune infima, ca întotdeauna, în proportia în care se vor gasi printre ceilalti oameni.
Dupa care, spera autorul, dat fiind ca celelalte popoare nu vor fi dispuse sa fie vite în cirezile stapânilor sionisti, asa cum prescrie Talmudul, evreii vor trebui în cele din urma sa accepte lumea asa cum este.
Capitolul 46: Culmea
Scrisa între 1949 si 1952, cartea de fata a fost rescrisa în 1956 cu adaugiri, caci acel an parea sa culmineze activitatea sionista care iesise la suprafata pe la-nceputul secolului 20, “secolul evreiesc”, dupa ce statuse ascuns 1800 de ani – ca pestele celenterat scos la iveala în 1952 care fusese declarat disparut si a carui încapatânare sa continue sa traiasca foarte mult îi supara pe darwinisti cu teoria lor, dupa ce i-a mai suparat si descoperirea tot în 1952 ca craniului omului de la Piltdown era un fals. Tot 1956 a marcat o jumatate de secol de bolsevism (produs de necontestat al Talmudului) care tine strâns în gheare omenirea, de ambele parti ale cortinei de fier. Si tot 1956 este anul alegerilor prezidentiale din America ce-au decurs în mod deschis sub presiunea sovinismului sionist [autorul nu le-a vazut pe cele ce-au urmat, care-au fost si mai si]. Când a-nceput sa scrie autorul nu prea avea sperante ca-si va vedea lucrarea publicata, dar stia ca cele scrise aici vor fi adevarate si peste 10, 20 de ani si spera ca undeva, cândva, presa si literatura vor deveni din nou libere si nu va mai exista inchizitia care impune tabu asupra oricarei discutii despre sionism din 1920 încoace. Anul 1956 este anul în care cele doua brate ale triumfului distrugerii, sionismul si bolsevismul pe care Dr. Chaim Weizmann le descrie luând nastere în ghetourile din Rusia, în sânul propriei lui familii, ajung sa provoace razboi. Politicienii lumii vorbesc despre o noua “cauza” pentru care popoarele trebuie sa-si verse sângele: tot pentru “ca sa apere evreii”. Au fost momente când autorul credea ca va începe al treilea razboi mondial, în 1953 si 1956. În 1953 la procesele politice din Uniunea Sovietica au aparut printre sutele de mii de victime câtiva evrei si tot occidentul a urlat ca “sunt exterminati evreii” si “a început persecutia evreilor” în acea tara. Dar Stalin a murit exact atunci, procesele au fost anulate si nu s-a mai auzit absolut nimic. Daca s-ar fi pornit razboi împotriva Uniunii Sovietice, ar fi fost pentru acei câtiva evrei; zecile de milioane de alte victime exterminate de Stalin nu conteaza – cum n-au contat nici în 1945. În 1956 Egiptul a nationalizat Canalul de Suez si primul ministru britanic a-nceput sa vorbeasca despre razboi pentru ca “daca Egiptul nu este oprit, s-ar putea sa treaca la pasul urmator si sa atace Israelul!” – deci trebuie pornit un al treilea razboi mondial si varsate oceane de sânge ca nu cumva sa fie atacat Israelul. Tot în 1956 au avut alegeri prezidentiale în Statele Unite (din 4 în 4 ani), care pentru a 7-a oara au decurs dirijate direct de catre sionismul newyorkez si pentru a 4-a oara dirijate pe fata tot de catre sionism. Campania electorala a început curtând în mod public “votul evreiesc”, ambele partide rivale întrecându-se unul pe celalalt în promisiuni de bani, armament si garantii pentru Israel si în juraminte de credinta si aservire totala fata de Israel.
Astfel, politicieni aserviti conduc spre ruina mase indiferente si credule care repeta papagaliceste cea mai neverosimila si mincinoasa propaganda. Dupa fiecare razboi mondial au aparut carti care au aratat ca razboiul a fost pornit si dus pentru cu totul alte motive decât au fost facute masele sa creada; dar, desi unii le-au citit si le-au crezut, n-au avut mare efect, caci, zice autorul, “masele nu se împotrivesc aproape niciodata la a fi duse de nas de propaganda”.
Autorul si-a încheiat cartea la 29 Octombrie 1956, când Israelul invadase Egiptul, cu un rezumat al evenimentelor dintre 1953 si 1956 în zona bolsevismului (lagarul socialist), zona sionismului simbolic (statul Israel) si zona aservirii fata de ambele (tarile “libere” din occident).
1. Revolutia
Dupa moartea lui Stalin au fost revolte împotriva oprimarii bolsevice în 1953 si 1956. Dupa moartea lui Stalin, Malenkov a domnit scurt timp apoi au fost instaurati Hrusciov (la sefia partidului comunist) si Bulganin (prim ministru), dar autorul nu stie daca aveau putere sau erau marionete ca si conducatorii din occident. Lazar Kaganovici, un evreu care n-a fost niciodata afectat de nici o epurare a ramas pe acelasi post înalt de prim ministru adjunct tot timpul indiferent de alte schimbari si el a anuntat în 1955 la parada de 7 Noiembrie ca “revolutia nu se opreste la granite”. Hrusciov si Bulganin în vizita în India au fost întrebati cine conduce Uniunea Sovietica în absenta lor de catre New York Times si-au raspuns “Lazar Kaganovici”, care fusese intimul lui Stalin tot timpul si foarte apropiat de Stalin; în ciuda acestui fapt în ultimele luni ale lui Stalin presa occidentala îl ataca pe Stalin ca “noul Hitler” antisemit.
La 15 ianuarie 1953 ziarele din Moscova au scris ca 9 persoane au conspirat sa asasineze 7 înalti membri ai partidului comunist; dintre ei 6 sau 7 (nu s-a putut afla precis) erau evrei si presa occidentala a început sa vocifereze imediat numai si numai despre ei, ignorându-i cu desavârsire pe ceilalti. (Presa occidentala de fapt începuse sa vocifereze cu 10 saptamâni mai devreme când la Praga au fost spânzurati 11 acuzati de “conspiratie sionista” si alti trei acuzati de conspiratie dar nu sionista; natural, presa occidentala a urlat din toate puterile numai despre cei 11 si-a ignorat cu desavârsire celelalte trei victime.) Tot occidentul se preocupa numai si numai de cazul “medicilor evrei”.
În Februarie diplomati straini s-au întâlnit cu Stalin si-au remarcat ce sanatos si zdravan arata.
La 6 Martie Stalin era mort. Peste o luna “medicii evrei” au fost pusi în libertate. Peste 6 luni seful politiei secrete a lui Stalin, Beria, a fost împuscat pentru ca-i arestase pe “medicii evrei” pentru “acuze false”. Harrison Salisbury, corespondent american la Moscova, scria ca dupa moartea lui Stalin la putere era o junta “mai periculoasa decât Stalin” compusa din Malenkov, Molotov, Bulganin si Kaganovici, care, zice el, posibil ca l-au asasinat pe Stalin; desi n-are dovezi, el înclina sa banuiasca asta. Dar occidentului nu-i pasa oricum; caci tot occidentul a fost plin timp de 9 luni numai de tirade despre “antisemitismul din Rusia,” care n-au încetat decât dupa împuscarea lui Beria pentru “antisemitism”.
“Antisemitismul” si “pericolul care ameninta Israelul” sunt cele doua mânere ale aparatului de santaj electoral în Statele Unite: “antisemitismul” a fost folosit în 1912, 1932, 1936, 1940 si 1952; “pericolul Israelului” a fost folosit în 1948 si 1956. Autorul prezice ca va fi folosit si-n viitor [si-a avut dreptate]. Situatia evreilor din Uniunea Sovietica, unde ei constituie dupa statisticile oficiale 1 % din populatie, a fost tot timpul aceeasi, neschimbata. O mâna de evrei (17 sau 18) au fost amestecati într-un proces politic la Praga si într-alt proces politic care nici macar n-a avut loc la Moscova. Astfel de procese politice au avut loc tot timpul existentei lagarului socialist si occidentul nu s-a ostenit sa le pomeneasca macar. Cum lagarul socialist se bazeaza pe teroare politica si închisorile si lagarele sunt pline de oameni care n-au avut nici un fel de proces, este clar ca procesul politic este de fapt o declaratie care urmarea sa produca un efect sau asupra maselor de sub teroarea rosie sau asupra partenerilor occidentali. Acuzatia de “conspiratie sionista” mai fusese folosita în 1920 în procese politice, caci Lenin si Stalin de forma declarasera sionismul ilegal în imperiul lor, în timp ce furnizau arme sionistilor ca sa instaureze statul sionist “Israel” în 1948. Deci Stalin n-a atacat sionismul pentru prima data si nici nu era antisemit, avându-l pe evreul Kaganovici lânga inima si alaturi toata dictatura lui. Mai mult, cu câteva zile înainte de-a muri a dat ordin sa i se dea toate onorurile posibile lui Lev Mechlis, unul dintre cei mai odiosi si mai salbateci comisari evrei din cei 35 de ani de teroare rosie, ani în care “legea împotriva antisemitismului” fusese tot timpul stricta. La 27 Ianuarie 1953 “Premiul Stalin pentru Pace” i-a fost dat lui Ilia Ehrenburg, proponentul celei mai sângeroase si salbatice razbunari talmudice care incita trupele sovietice la viol si masacru “chiar a celor nenascuti” în Germania. Dar cu câteva zile înainte de-a muri Stalin a permis ca ziarul Steaua Rosie sa scrie ca “sionismul este dusmanul oamenilor muncii din toata lumea, evrei si ne-evrei”.
La ora la care tot occidentul vocifera despre valul de antisemitism din Uniunea Sovietica, evreii aveau toate privilegiile acolo; când congresmanul Kit Clardy într-o investigatie oficiala l-a întrebat pe un martor evreu: “Nu esti cuprins de oroare când vezi cum trateaza Uniunea Sovietica evreii?”, acesta i-a raspuns batjocoritor: “In Uniunea Sovietica evreii sunt mai egali decât oriunde altundeva pe lume”. Urletele occidentului despre “persecutia evreilor din Uniunea Sovietica” atunci când acestia aveau toata puterea si toate privilegiile au escalat si-ar fi ajuns chiar la cuvinte razboinice daca Stalin n-ar fi murit la timp potrivit si “medicii evrei” n-ar fi fost eliberati (autorul n-a putut afla niciodata ce s-a întâmplat cu cei 2 sau 3 care nu erau evrei) – si totul fara nici o baza reala. Dar în 1953 deja nu mai avea voie nici unul ca Stalin sa critice sionismul; cine critica sionismul este privit de catre guvernele tarilor “libere” din occident ca un “Hitler” care trebuie distrus prin macel si razboi. Si “lupta împotriva antisemitismului” poate fi invocata si dirijata cu mare usurinta în orice moment împotriva oricui. Candidatii la presedintia Statelor Unite sunt supusi acestui santaj în cele 6 luni dintre numire si inaugurare, în care sunt storsi ca niste lamâi de tot felul de promisiuni si angajamente mai monstruoase la fiecare campanie. Asa a fost cu Eisenhower în 1952, Wilson în 1912, Roosevelt în 1938, Truman în 1948 când numai “problema evreilor” a constituit unica lor preocupare. Truman i-a declarat lui Maxwell Abbell, presedintele Sinagogilor Unite din America: “Nu exista mai bun prieten al evreilor decât mine… Am crescut stiind ca ei sunt neamul ales” (publicat în toate ziarele evreiesti în Septembrie 1952). Eisenhower, membru al sectei ‘Iehovah’s Witnesses’, insista ca “a învatat de la mama lui preceptele din Vechiul Testament,” dar cu ocazia procesului de la Praga i s-a cerut ceva mai definit si-a declarat la 21 Decembrie 1952 ca acest proces “are drept scop sa dezlantuie o campanie furibunda de antisemitism în Europa sovietica si natiunile satelite. Eu ma simt onorat sa ma aliniez cu evreii americani… ca sa aratam lumii indignarea care o simte întreaga America la ultragiile sovieticilor împotriva principiilor sfinte ale civilizatiei”. “Ultragiile” constau din faptul ca printre milioanele de condamnati politici ucisi au fost spânzurati si 11 evrei; dar moartea celorlalte milioane nu l-au ultragiat nici pe Eisenhower si nici întregul occident; numai moartea acestor 11 a constituit un ultragiu. Tot Eisenhower, cel care a manipulat înrobirea tarilor din rasaritul si centrul Europei de catre hoardele staliniste, a avut obrazul sa numeasca aceste tari “natiuni satelite” ca si cum aceste natiuni de buna voie ar fi intrat sub cizma sovietica, nu împinse de el.
Obrazul presedintilor-marioneta din “lumea libera” este extrem de gros, dar al lui Eisenhower se remarca prin grosime. În campania prezidentiala, stiind ca acordul de la Ialta care ceda jumatate din Europa lui Stalin este nepopular, a promis ca guvernul lui “va repudia toate acordurile secrete ca cel de la Ialta care ajuta înrobirii comuniste”. Iar dupa ce-a ajuns presedinte a trimis Congresului o propunere foarte modesta în care îi cere sa-l sprijine “în a repudia diverse interpretari sau aplicari… ale unor acorduri secrete care au fost distorsionate astfel încât ar putea sa duca la subjugarea unor popoare libere” la 20 Februarie 1953, 2 luni dupa ce zisese ca tarile din Europa centrala si rasariteana sunt “state satelite”, nu “subjugate”, Uniunii Sovietice, adica aliate de buna voie; nu s-a mai auzit nici cuvântul Ialta si nici nimeni n-a mai repudiat nimic. În schimb Eisenhower a transmis Congresului o rezolutie care “condamna campaniile furioase si inumane împotriva evreilor” din zona sovietica. Astfel natiunile înrobite la Ialta au disparut fara urma si evreii au aparut ca victime. Departamentul de Stat a facut mari eforturi sa puna de acord declaratia data aici cu 11 rânduri mai sus si rezolutia data cu 3 rânduri mai sus, care-au iesit din gura lui Eisenhower care vorbea chipurile despre acelasi subiect, si-a reusit adaugând cuvintele “si-a altor minoritati” la cuvintele “împotriva evreilor”. Evreii “persecutati” dupa cortina de fier erau, dupa estimate date de evrei, circa 2 milioane si jumatate; ceilalti oameni persecutati dupa cortina de fier erau între 300 si 350 de milioane; acestia au fost împinsi afara din discutie sub titlul de “alte minoritati”. La 27 Februarie Senatul American a aprobat aceasta rezolutie cu “campaniile… împotriva evreilor” în unanimitate si cei absenti auzind despre ce era votul au scris repede rugându-se sa fie si numele lor pus pe lista celor care lupta împotriva “campaniilor… împotriva evreilor”. Si-asa au fost uitati cei de dupa cortina de fier, care s-au rasculat în 1956 împotriva teroarei rosii stiind ca “americanii nu i-au uitat”.
Cu Eisenhower recitându-si rolul, rabinul Hillel Silver, unul dintre cei mai puternici conducatori sionisti, care-l aparase pe Eisenhower de acuza lui Truman ca este antisemit în timpul campaniei electorale (aceasta acuza e de rigoare în campaniile americane) si care pronuntase rugaciunea la ceremonia de inaugurare a lui Eisenhower ca presedinte american, a declarat ca daca se va anihila Rusia Sovietica aceasta i se va trage de la evrei, zicând ca el “avertizeaza Rusia ca va fi distrusa daca face un pact spiritual cu hitlerismul”. Mai târziu epitetul de “hitlerist care trebuie distrus” i-a fost dat lui Naser al Egiptului si oricui care sta în calea sionismului si urmeaza sa fie distrus. Thomas Dewey, care-a organizat numirea lui Eisenhower la candidatura pentru presedintie, la 15 Ianuarie 1953 a zis ca “toti vad acum” cum antisemitismul sovietic este “cel mai recent si mai teribil program de genocid… ei fac acum o crima din sionism si te spânzura numai pentru c-ai fost nascut evreu. Stalin este plin de veninul lui Hitler pâna la ultima picatura, si-a devenit cel mai recent si otravit persecutor al evreilor… De parca Stalin vrea sa arate lumii ca ar vrea sa faca pentru Hitler ce n-a putut Hitler face cât era viu”.
Apoi propaganda a devenit fantastica si-a atins culmi uimitoare de fantezie si neadevar. Astfel, în vara anului 1953 se publicau editoriale în The Montreal Gazette în care scria ca “mii de evrei sunt asasinati în Germania de Est”; desi la 7 Iulie 1950 ziarul Zionist Record din Johannesburg scrisese ca în toata Germania de Est erau în total 4.200 de evrei, majoritatea dintre ei membri ai guvernului si functionari în guvern.
Eisenhower a trimis în Martie 1953 o scrisoare Comitetului de Lucru Evreiesc în care zicea ca “America va fi vesnic vigilenta împotriva oricarei treziri a antisemitismului,” dar pâna sa ajunga acest comitet sa-si deschida lucrarile la Atlantic City Stalin murise si “medicii evrei” erau liberi si cum nu mai aveau ce face cu scrisoarea i-au trimis-o înapoi lui Eisenhower care însa nu s-a lasat si le-a trimis-o din nou rugându-i s-o publice neaparat ca o “condamnare acerba a antisemitismului sovietic”. Pâna si în secolul nostru de fantezie propagandistica nelimitata, cazul “medicilor evrei” este uluitor: auzim ca în tara unde evreii ocupa aproape toate functiile de conducere si detin aproape toate bunurile materiale, s-a lansat împotriva lor “cel mai recent si mai teribil program de genocid”; aflam ca mii de evrei au fost asasinati într-un loc unde se gaseau doar câteva sute; “miile” asasinate devin apoi sute de mii, apoi milioane, nu numai legendarele 6 milioane ci mai multe… apoi milioanele de morminte si santuri si gropi comune care contin cadavrele milioanelor de ne-evrei cu adevarat ucisi de Stalin urmau sa devina dovezi de suferintele exclusive ale evreilor, în timp ce adevaratele victime urmau sa fie declarate inexistente, ca întotdeauna – doar moartea lui Stalin a împiedecat putin scrierea istoriei acestei noi “persecutii a evreilor”. Dar un lucru a ramas în mintea maselor în anii 1950 dupa moartea lui Stalin: ideea ca în mod inevitabil vor trebui sa lupte împotriva comunismului ca sa împiedice genocidul evreilor.
Iata cum luptau conducatorii popoarelor libere împotriva comunismului. Spre surprinderea autorului, care credea ca metodele guvernarii prin teroare au fost asa de bine perfectionate de la revolutia lui Cromwell trecând prin revolutia franceza si apoi la cea bolsevica (metodele de arestare, deportare si prizonierat fara drept la judecata folosite de statul instaurat prin revolutie) încât nici un popor nu se va mai putea rascula cu mâna goala împotriva armatelor statului terorist revolutionar, popoarele Europei subjugate de teroarea rosie au început sa se rascoale.
Întâi în Berlinul de Est, unde tinerii au atacat fara arme, cu pietre doar, tancurile sovietice, si-au fost zdrobiti; ministru al justitiei a fost numita în acest scop Hilde Benjamin, vestita pentru salbaticia si cruzimea ei fara margini (a condamnat la moarte un copil de 16 ani pentru ca împartea manifeste, de ex.) si pentru ca persecuta în mod special pe cei religiosi, de ex. secta Jehovah’s Witnesses, secta în care-a crescut Eisenhower; ceea ce nu pare sa-l fi deranjat pe Eisenhower prea rau (Hilde Benjamin era descrisa în ziarele din New York ca fiind evreica; autorul n-a putut verifica decât ca sotul ei era cu certitudine evreu, despre ea nu e sigur). Ecouri s-au facut auzite si-n Uniunea Sovietica unde s-au rasculat detinutii politici din lagarul de la Vorkuta si-au fost victoriosi timp de-o saptamâna pâna la sosirea trupelor de la Moscova care i-au secerat cu mitralierele. Între timp occidentul se preocupa de “antisemitismul din Uniunea Sovietica” si de “suferintele evreilor”, adica a celor 6 sau 7 acuzati si apoi eliberati fara sa fi patit nimic. Nimeni n-a zis nici pis despre miile de oameni secerati de mitraliere si calcati de tancuri sau executati; occidentul i-a sfatuit “sa aiba rabdare ca libertatea va veni” cumva cândva din America, tara care-i vânduse în 1945 si-acum nici macar nu lua act de moartea lor.
Dar sfatul n-a fost ascultat si în Octombrie 1956 natiunile înrobite s-au rasculat în Polonia si Ungaria. Ceea ce doreau era sa scape de Armata Rosie, sa se retraga trupele sovietice de pe teritoriul tarii lor; sa scape de teroarea rosie, adica sa fie desfiintata politia secreta, “securitatea” si sa fie pedepsiti sefii ei; sa aiba libertate religioasa si sa fie eliberati din închisoare capii bisericilor; sa scape de teroarea politica a partidului comunist si sa aiba dreptul la mai multe partide politice reale si la alegeri libere. Autorul zice ca de aceasta confruntare între demnitatea umana care-a construit civilizatia europeana si despotismul asiatic care caracterizeaza comunismul si sionismul depinde destinul omenirii, de felul în care occidentul va fi alaturi de fortele civilizatiei sau ale despotismului. [Autorul s-a oprit în 1956 si n-a mai descris victoria despotismului si perversiunii în toata lumea prin contopirea celor doua parti de-o parte si de alta a cortinei de fier si degenerarea occidentului].
În timp ce polonezii si ungurii cereau libertate nationala, politica, religioasa, pentru zecile de milioane de sclavi din Polonia si Ungaria, masele din Anglia si America, învatate de mass-media, se preocupau de “persecutiile antisemite împotriva evreilor” din acele tari. Caci popoarele care se revolta împotriva terorii rosii sunt totdeauna acuzate de antisemitism, fiindca teroarea rosie este instrumentul talmudismului care are putere deplina în statul totalitar bolsevic comunist; deci cine se revolta împotriva terorii bolsevice n-are cum nu se revolta împotriva terorii talmudice si n-are cum fi filo-talmudist. Asta a vazut si scris Robert Wilton înca în 1917-1918, de la începutul statului sovietic si de aceea a fost eliminat; asta au vazut o lunga lista de corespondenti, scriitori si cercetatori, carora le-a fost totdeauna astupata gura si n-au putut sa se faca auziti.
Astfel 3 luni înainte de revolta din Polonia si Ungaria din 1956 a fost destituit Jakub Bergman, seful terorii bolsevice moscovite din Polonia, un evreu cu înalta functie în partidul comunist polonez si la New York C.L. Sulzberger a dat semnalul de haituiala în The New York Times cu articolul “Antisemitism în spatele cortinei de fier”. In toate guvernele comuniste care-au existat vreodata începând cu anul 1917, evreii sunt în proportie de 90%. Stalin a instaurat dupa 1945 guverne comuniste marioneta în Europa în care 90% sunt evrei. Când mass-media occidentala îl numea “Hitler”, “antisemit”, etc. si pocnea de indignare pentru “antisemitismul din spatele cortinei de fier”, aceeasi mass-media contine si astfel de informatii: “In Cehoslovacia, ca si în restul Europei Centrale si de Sud-Est, atât intelectualitatea partidului comunist cât si cei în pozitiile cheie din politia secreta sunt în majoritate evrei; de aceea oamenii de rând au ajuns sa vada grijile partidului ca fiind treburi evreiesti si sa dea vina pe ‘comunistii evrei’ pentru toate necazurile lor” (The New Statesman, 1952); “guvernul comunist al Ungariei sub primul ministru Matyas Rakosi – care este el însusi evreu – consta majoritatea din evrei (evreii sunt 90% din cadrele de conducere)” (Time, New York 1953); “România, ca si Ungaria, probabil are cel mai mare numar de evrei în aparatul de stat ” (The New York Herald Tribune, 1953). Aceste citate si multe altele asemanatoare provin din articole pline de urlete împotriva antisemitismului care domnea în aceste tari conduse de evrei. Deci daca se ridica împotriva conducatorilor lor, împotriva teroristilor bolsevici, popoarele se fac vinovate de a se ridica împotriva evreilor care le terorizeaza si presedintele american Eisenhower nu ostenea sa declare ca va pedepsi “valul de antisemitism turbat… din tarile satelite din Europa rasariteana”. Si în tot acest timp “Vocea Americii” le promitea ca vor fi eliberate si “Radio Europa Libera” le chinuia cu analize si descrieri ale mizeriei si suferintelor lor.
Si-asa s-au rasculat Polonezii în Iunie 1956 la Poznan, dupa care-a aparut articolul lui Sulzberger “Antisemitism în spatele cortinei de fier” plângându-se de persecutarea lui Jakub Bergman care-a fost destituit si ca maresalul Rokossovsky, seful armatei poloneze, ar fi destituit “sute de alti ofiteri evrei”. Zenon Nowak, unul dintre cei doi prim ministri adjuncti ai Poloniei (celalalt era un evreu, Hilary Minc) a zis în August ca campania de liberalizare si democratizare a presei poloneze este distorsionata punându-se accentul tot timpul asupra cazului “evreilor”, care, zice el, sunt prezenti în functii de conducere din partid si guvern în proportie cu mult mai mare decât sunt în masa populara si ca dovada a publicat listele functiilor de conducere din ministere. Un oarecare profesor Kotarbinski, atacându-l pe Nowak, a zis ca deoarece “evreii erau de-acum o majoritate în pozitiile cheie, în mod natural n-au evitat sa numeasca în functii pe cei de-ai lor” (The New York Times, 11 Octombrie 1956). Asta dupa 11 ani de domnie sovietica si teroare evreiasca în Polonia, unde, cum a zis ambasadorul american Arthur Bliss Lane ca au vazut membrii ambasadei chiar cu ochii lor, oameni nevinovati sunt arestati noaptea si dispar de pe suprafata pamântului, unde “chiar sursele evreiesti recunosc… ca evreii sunt la conducerea guvernului si sunt nepopulari. Inclusiv evrei ca Minc, Berman, Olczewski, Radkiewic si Spychalski… chiar politistii au sentimente amare împotriva evreilor pentru ca politia secreta, al carei sef e Radkiewicz, tine sub calcâi politia si armata… În politia secreta si-n securitate sunt multi evrei din Rusia”. Dupa 11 ani de control evreiesc total în Polonia, primul ministru adjunct Jakub Berman (despre care New York Times zice la 21 Oct. 1956 ca era omul nr. 1 al Moscovei) si-a dat demisia în Mai 1956, apoi în Octombrie 1956 si-a dat demisia primul ministru adjunct Hilary Minc (omul Moscovei nr. 2); singurul prim ministru adjunct care nu era evreu era Zenon Nowak si a fost imediat acuzat de “antisemitism”.
În Polonia deci teroarea o exercitau evreii si-a te revolta împotriva terorii era antisemitism; dar evreii care nu erau mari în partid si guvern o duceau mai bine decât polonezii, dupa cum raporteaza jurnalistii si rabinii care-au vizitat Polonia. Erau acolo între 30.000 si 50.000 de evrei (New York Times da aceste cifre în Iulie si August 1956) într-o populatie de 25 de milioane. În poporul polonez evreii erau mai putin de 1%; în guvernul polonez erau peste 90%, ceea ce New York Times gasea ca e foarte natural.
Ungaria era sub a doua teroare bolsevica în 1945 si nu numai ca ungurii au vazut ca si de data aceasta teroarea o practica evreii, dar o practica aceiasi evrei. Ungurii au fost zdrobiti de aceiasi indivizi care-i împilasera cu 26 de ani în urma si pe care învatasera sa-i urasca pentru ticalosiile lor de acum 26 de ani. Faptul ca exact aceiasi au fost acum instaurati cu biciul în mâna ca sa martirizeze poporul este o dovada ca instalarea guvernelor comuniste dupa 1945 este o razbunare talmudica planificata si cautata. Razbunarea talmudica si-a pus pecetea pe revolutia bolsevica comunista mondiala, care nu e nici sovietica nici ruseasca ci talmudica. Dar occidentul nu pricepe nimic din toate astea; occidentul îi da înainte cu pericolul antisemitismului si suferintele evreilor membri în guvernele comuniste.
La 19 Octombrie 1956 Vladislav Gomulka (închis între 1951 si 1956 sub Berman-Minc pentru ca “deviase de la linia partidului”) a fost eliberat si readmis în comitetul central al partidului comunist polonez. La 20 Octombrie a dat poporului polonez speranta unei emancipari aratând “abuzurile din ultimii 12 ani”, promitând alegeri libere si democratie, desi chiar Hrusciov în persoana a sosit imediat în Polonia cu generalii Armatei Rosii si-a amenintat cu invazia militara. Gomulka si Edward Ochab (alt “antisemit” identificat de Sulzberger din America) n-au fost intimidati si maresalul sovietic Rokossovsky s-a reîntors la Moscova (nascut în Polonia, el fusese cel care a refuzat sa ajute varsovienii rasculati împotriva hitleristilor în 1944 si-a stat cu trupele aliniate în afara Varsoviei asteptând ca varsovienii sa fie macelariti; dar apoi ziarele din New York descoperisera ca si el era “antisemit”; nu se stie daca acuzele polonezilor sau ale newyorkezilor l-au adus aici). Cardinalul Vâsinski a fost eliberat, polonezii jubilau, natiunea poloneza era sa renasca. Imediat ungurii au luat exemplul.
La 22 Octombrie 1956, 2 zile dupa declaratia lui Gomulka, ungurii au iesit în strada cerând sa fie Imre Nagy prim ministru si sa plece trupele sovietice de ocupatie din Ungaria. Ungurii urau fierbinte pe Erno Geroe, seful partidului comunist din Ungaria care fusese al treilea terorist evreu bolsevic trimis de la Moscova în 1919 ca sa-i terorizeze. Imre Nagy însa le dadea sperante pentru ca era un comunist ungur si fusese eliminat în 1953 de catre evreii Matyas Rakosi si Erno Geroe, acesta venit a doua oara de la Moscova ca sa-i distruga pe unguri. Ca si-n Polonia, ungurii vroiau libertate religioasa (eliberarea cardinalului închis de teroristii evrei), libertate nationala (retragerea trupelor sovietice de ocupatie), abolirea politiei secrete teroriste si pedepsirea sefilor teroristi. Au cerut acestea prin demonstratii pasnice. Chiar Tito, alt conducator comunist, a descris exact faptele, nu se stie de ce, la 15 Noiembrie 1956 la radio, când a aratat ca sovieticii si-au dat seama ca Rakosi nu mai poate fi tolerat de unguri si-au acceptat sa-l schimbe, dar n-au acceptat sa-l schimbe pe Geroe, secretarul partidului comunist, care nu era cu nimic mai bun ca Rakosi si s-a apucat sa batjocoreasca sutele de mii de demonstranti pasnici numindu-i gloata. Un alt martor ocular spune ca Geroe a revarsat asupra multimii care demonstra un torent de cuvinte obscene si insulte atât de murdare încât nu pot fi repetate. Asta, zice Tito, i-a înfuriat pe demonstranti. Geroe a chemat armata sovietica împotriva demonstrantilor, ceea ce i-a înfuriat pe demonstranti si mai mult. Imre Nagy care era prim ministru a chemat poporul sa se apere de trupele sovietice si-a cerut guvernelor occidentale sa intervina. Tancurile sovietice chemate de Geroe si politia secreta a lui Geroe au început sa macelareasca populatia civila neînarmata lasând strazile acoperite de cadavre si de barbati si femei raniti si muribunzi la 26 Octombrie 1956. Atunci toata natiunea s-a rasculat cu adevarat si în câteva zile trupele sovietice si politia secreta au fost învinse. Imre Nagy a ramas prim ministru, Geroe si Rakosi s-au retras în Crimeea pe Riviera sovietica, cardinalul ungurilor a fost eliberat, populatia i-a haituit pe teroristii din politia secreta si le-a distrus cladirea, statuia lui Stalin a fost data jos si trupele sovietice (care la momentul acela erau mai mult rusi) uneori chiar simpatizau cu ungurii desi tancuri sovietice fusesera distruse. În unguri si-n alte popoare care gemeau sub calcâiul terorismului talmudic bolsevic renascuse speranta; dar sionismul a sarit în ajutorul fratelui gemen, bolsevismul si ungurii au pierdut.
Autorul nu stie de ce regimul de la Moscova a tinut sa identifice în Ungaria mai clar decât în alta parte teroarea bolsevica cu razbunarea talmudica. Evenimentele din Ungaria din 1956 arata clar continuitatea talmudica în conducerea revolutiei mondiale care s-a instaurat la Moscova. Teroarea bolsevica din 1919 din Ungaria era evreiasca, cu participarea a unul sau doi unguri ne-evrei. Sefii ei au fost Bela Kun, Matyas Rakosi, Tibor Szamuely si Erno Geroe, toti scoliti si antrenati la Moscova, nici unul din ei ungur, toti evrei. În Noiembrie 1945 autorul nu stie de ce s-au permis alegeri libere în Ungaria si partidul micilor fermieri a câstigat, comunistii cu toata Armata Rosie de fata nici nu s-au vazut la alegeri. Szamuely se sinucisese în 1919 si Bela Kun disparuse nu se stie cum si unde în anii 1930 cu ocazia unei epurari (dar în Februarie 1956 i s-au dat mari onoruri post-mortem la al 20-lea congres al partidului comunist sovietic, asa ca ungurii ar fi putut banui ce va urma în Octombrie 1956). Atunci în 1945 a fost din nou trimis Rakosi în Ungaria si cu ajutorul Armatei Rosii si-a politiei lui secrete a-nceput sa extermine toate partidele politice în afara de cel comunist si pe toti cei banuiti de-a fi oponenti ai comunismului. Pe cinci dintre conducatorii politici unguri (inclusiv Laszlo Rajk, adorat de popor) i-a spânzurat dupa tortura de rigoare prin care “si-au recunoscut crima de a fi conspirat cu fortele imperialismului”, ceea ce nu le-a deranjat pe “fortele imperialismului” care erau ocupate sa faca spume la gura când acuza a fost de a fi “conspirat cu fortele sionismului” în 1952. Anul 1948 a gasit Ungaria complet sub calcâiul teroarei sovietice bolsevice, cu Rakosi prim ministru ajutat de Geroe. Acesta, reîntors de la Moscova în tara unde revarsase macelul talmudic în 1919, a continuat ce facuse în 1919. L-a arestat pe Cardinalul Mindzenty si gealatii lui, demonstrând caracterul fundamental anticrestin al razbunarii talmudice bolsevice, l-au dezbracat pâna la piele, l-au batut timp de 29 de zile cu bastoane de cauciuc, l-au încuiat într-o celula de beton uda si rece si l-au obligat sa priveasca filme si reprezentatii obscene si nu l-au lasat sa doarma ci l-au interogat tot timpul. Cunoscând metodele comuniste si talmudice, Cardinalul Mindzenty si-a avertizat credinciosii înainte de-a fi arestat sa nu creada nici o “confesiune” pe care i-o atribuie temnicerii lui. Rakosi si Geroe aveau din nou Ungaria sub cutitul lor si-au stors-o de sânge câtiva ani, dupa care întregul guvern din Ungaria a devenit, cum zic chiar ziarele din New York, “90% evreiesc la nivelurile superioare”. Pentru unguri teroarea bolsevica era în mod clar evreiasca si talmudica.
În Iulie 1953 Rakosi a demisionat ca prim ministru si ziarul Times a anuntat ca “Geroe este unicul evreu ramas în consiliul de ministri care sub Rakosi fusese predominant compus din evrei”, dar Rakosi a ramas prim secretarul partidului si Geroe prim ministru adjunct, asa ca nimic nu s-a schimbat cu demisia lui si când în Iulie 1956 si-a dat demisia si ca prim secretarul partidului Geroe i-a luat locul si-am vazut mai sus ce-a realizat Geroe în Octombrie 1956. La 28 Octombrie trupele sovietice s-au retras din Ungaria, la 30 Octombrie Moscova a admis “violari si erori care-au încalcat principiile egalitatii între statele socialiste” si s-a oferit sa discute “problema trupelor sovietice de pe teritoriul Ungariei, României si Poloniei”. Autorul se întreaba daca aceste declaratii sovietice au fost un siretlic ca sa câstige timp pentru lovitura de gratie. Caci în momentul acela Israelul a atacat Egiptul, Franta si Anglia s-au aliat Israelului în atac si nimanui nu i-a mai pasat de ce se-ntâmpla în Ungaria unde Imre Nagy pleda disperat pentru ajutor chiar a doua zi aratând ca o armata sovietica de 200.000 de soldati cu 5.000 de tancuri intra în Ungaria. Sovieticii au pulverizat Budapesta si ultima emisiune de radio a ungurilor de pe teritoriul Ungariei (cea de la Dunapentele) a fost gâtuit la 7 Noiembrie, în timp ce spunea: “suntem cotropiti de armata sovietica cu tancuri si bombardiere”. Ascultatorii din Viena au auzit apoi o explozie si apoi tacere din toata Ungaria. Imre Nagy s-a refugiat în ambasada iugoslava, si-apoi a fost dus de-acolo de sovietici nimeni nu stie unde. Cardinalul Mindzenty s-a refugiat la ambasada americana. La sfârsitul lui Noiembrie ambasadorul cuban la ONU, care stia mai bine ce-i dincolo de cortina de fier, a anuntat ca în Noiembrie au fost masacrati 65.000 de civili unguri; peste 100.000 fugisera în Austria care i-a primit desi e o tara mica. Dintre ei unii au ajuns în America unde Secretarul Armatei, Wilbur M. Bruker, le-a ordonat sa “aplaude steagul american” si-apoi “sa-l aplaude pe presedintele Eisenhower”, care-si întorsese spatele si privise cu nepasare cum sunt masacrati si nici nu binevoise sa raspunda la disperarea lor. Caci din nou, ca în 1917, cele doua brate gemene: bolsevismul si sionismul îsi coordonasera perfect loviturile si Eisenhower, Anglia, Franta, toata lumea “libera” se ocupa acum de slujirea sionismului, n-avea timp pentru nimic altceva. La ONU nu era nimic altceva pe ordinea de zi decât “problema Israelului” si delegatii unguri n-au putut fi ascultati decât dupa ce ungurii au fost zdrobiti si trimisii lor înlocuiti cu cei ai noului guvern terorist din Ungaria. Seful acestui nou guvern bolsevic terorist instaurat în Ungaria a fost tot un terorist din 1919, Ference Munnich, membru de frunte în regimul lui Bela Kun, seful politiei pe timpul lui Rakosi între 1946 si 1949, ajuns acum prim ministru adjunct, ministru de razboi si al securitatii statului în guvernul lui Janos Kadar. The New York Times l-a salutat pe Munnich ca fiind “asul Moscovei care-l are-n mâna pe Kadar”. Dar ungurii scufundati din nou în bezna teroarei bolsevice desigur au gasit mare mângâiere în cuvintele lui Eisenhower care-a declarat ca “îi deplânge din toata inima”. Apoi Eisenhower si toti sefii de stat europeni s-au apucat sa discute despre Egipt, Israel si Canalul de Suez si reprezentantii Uniunii Sovietice au aratat multa indignare morala si dispret pentru Anglia si Franta care s-au aliat cu Israelul când a invadat Egiptul.
2. Statul sionist
Israelul este un stat inventat, instaurat si ocupat în mare masura de hazarii din Rusia care-au trecut la iudaism si care sunt de rasa turco-mongola si nicidecum semita. Statul lor se bazeaza pe niste legende antice tribale ale unui popor cu care ei n-au absolut nici un fel de legatura si cu care nu sunt înruditi nici pe departe în nici un fel si aceste legende tribale din antichitate le-au dezvoltat în cel mai salbatic sovinism rasial bazat pe pretentia ca ei, hazarii, ar fi “semiti” si pe aplicarea literalmente a legii prescrise în timpuri antice de secta levitilor din tribul semitic al lui Iuda. Israelul n-ar fi putut supravietui nici o zi fara bogatia si armele care curg din belsug dinspre marile puteri occidentale în Israel. Israelul este condus de oameni din aceeasi rasa, din acelasi neam, uneori chiar din aceleasi familii si de acelasi fel ca Bela Kun, Erno Geroe si ceilalti teroristi bolsevici care se trag din ghetourile hazare din Rusia. Faptele Israelului sunt la fel ca faptele lui Bela Kun si Erno Geroe si hazarii talmudici din Israel ameninta zilnic arabii lasati prada cruzimii lor cu razbunarea si distrugerea prescrisa levitilor în Deuteronomul. Israelul n-ar putea face asta daca n-ar avea puterea sa dicteze guvernelor occidentale, în special guvernului american, care n-a pregetat niciodata sa execute ordinele Israelului. În interiorul Israelului domnesc legile care interzic casatoria cu adevaratii semiti palestinieni pentru a nu murdari puritatea “rasei” chipurile “semite” a hazarilor turcici si alte legi care-i faceau pe americani si pe englezi sa faca spume la gura când erau atribuite lui Hitler. Pe lânga granitele Israelului flamânzesc o hoarda de palestinieni izgnoniti din casa, averea si tara lor care în cei 8 ani de la expulzarea lor pâna în 1956 au ajuns sa numere un milion. Israelul face raiduri repetate împotriva lor si-a tarilor arabe învecinate unde prin masacre si maceluri le reaminteste arabilor de razbunarea talmudica care-i asteapta. Occidentul da din cap si sopteste cuvinte timide de dezaprobare în timp ce trimite Israelului mai multi bani si mai multe arme pentru mai mare macel. O tara artificiala creata prin nedreptate, o rasa artificiala creata prin pretentii false, daca Israelul ar fi lasat în pace ar dispare singur caci mult mai multi vor sa plece din Israel si sa se-ntoarca de unde-au venit, în ciuda patimii sovine cu care este îmbatat sufletul celor care se considera evrei în toata lumea, decât vor sa se duca acolo din alta parte. În 1951 erau mai multe plecari decât sosiri în Israel – când s-a “crapat în mod uluitor cortina de fier” (zice The New York Herald Tribune în Aprilie 1953, de parca cortina de fier ar fi putut sa aiba fisuri fara stirea guvernului sovietic) si prin acea “fisura” s-au scurs din nou imigranti ashkenazi din Uniunea Sovietica în Israel. Totusi numai 24.470 au intrat în Israel în 1952 si 13.000 au plecat din Israel si în 1953 au plecat mai multi din Israel decât s-au dus în Israel, cu tot efortul guvernului sovietic de-a umple Israelul (dupa 1953 autorul nu mai are date). Dr. Bemjamin Avniel spunea la Ierusalim ca în primele 5 luni din 1953 au sosit 8.500 de imigranti si-au plecat 25.000 de emigranti din Israel. Caci Israelul n-are ce oferi noilor veniti decât sovinism. Moshe Smilanski scrie în Februarie 1952 dupa o viata de 60 de ani traiti în Palestina: “Când s-a terminat mandatul britanic era bine-n tara. Depozitele de alimente, guvernamentale si particulare, erau pline; aveam materii prime. Tara avea 30 de milioane de lire în Banca Angliei si avea actiuni britanice si americane pentru sume mari. Circulau cam 30 milioane de lire printre locuitori, lire care erau ca lirele sterline… Guvernul mandatului britanic ne-a lasat o mostenire valoroasa, portul Haifa, apoi Jaffa si Tel Aviv, cai ferate, trenuri de marfa, cladiri administrative guvernamentale, aeroporturi militare si civile mari si bine echipate, cazarmi bune si rafinarii petrolifere la Haiffa. de la arabii care s-au refugiat ne-au ramas 5 milioane de dunai de pamânt agricol cu livezi, gradini de portocali, maslini, vii si pomi fructiferi, apoi cam 75.000 de case de locuit în orase, unele foarte elegante, 75.000 de pravalii si fabrici si multa avere mobila, mobilier, covoare, bijuterii, etc. Aceste lucruri sunt avere mare si daca acum suntem scufundati în saracie în Israel asta ni se trage de la centralizarea excesiva birocratica, de la înabusirea întreprinderilor particulare si de la promisiunea regimului socialist în zilele noastre” (The Jewish Review). Hurwitz de la Partidul Revizionist al Israelului le-a spus evreilor din Johannesburg despre “degenerarea” statului sionist: “tara e pe pragul falimentului economic. Imigrarea a scazut si-n ultimele luni mai multi au plecat decât au sosit. Sunt apoi 50.000 de someri si multe mii lucreaza ore reduse”. Autorul are multe citate de la alti evrei din Israel care descriu aceleasi lucruri. Dar masele din occident n-aud lucrurile astea, ci cu totul altceva, ca de pilda cum Clement Davies, din Partidul Liberal britanic, “saluta… miracolul de progres realizat în Israel pe cale de-a deveni o tara în care curge laptele si mierea” (cuvântare tiparita alaturi de-a lui Hurwitz, citata mai sus). Franklin D. Roosevelt cel tânar în campania lui electorala din New York zice tot în 1956 ca “Israelul este o oaza de viata si de speranta în marea de popoare arabe care fierbe. Israelul împrastie libertate mai eficient decât orice propaganda am putea noi trimite din Statele Unite”. Adlai Stevenson în campania lui electorala din 1952 a spus ca “Israelul a primit cu bratele deschise si din toata inima pe toti cei care cauta refugiu de oprimare… America ar face bine sa învete de la generozitatea natiunii Israelului cum sa-si modeleze politica de imigrare si noi trebuie sa luptam pentru asta” (desigur vrea sa spuna c-ar fi bine sa fie izgoniti americanii din America si gasiti pe alt continent unii care sa zica ca se trag din piei rosii si sa le fie data lor tara – caci ce altceva ar putea sa-nsemne spusele lui?). Alt candidat la presedintia americana, Stuart Symington, a zis ca “Israelul e un exemplu de curaj, hotarâre si actiuni constructive care aduc victoria idealurilor democratice si nu cedeaza în fata imperialismului sovietic” în timp ce în Israel se decreta legea înaltarii steagului rosu sovietic de 1 Mai si la Washington si la Londra politicienii faceau declaratii fulminante împotriva “antisemitismului din spatele cortinei de fier”.
Împotriva acestei sustinute pervertiri a adevarului si inversari a lui de catre conducatorii si politicienii occidentului din toate partidele, numai câteva voci de evrei s-au auzit protestând, ca-n deceniile trecute, din motivul aratat anterior: vocile goimilor care-au încercat sa se ridice au fost înabusite. William Zukermann scrie: “Teoria general acceptata ca existenta statului Israel va uni si cimenta evreii s-a dovedit falsa. Din contra, Congresul [Sionist din Ierusalim din 1951] a aratat în mod foarte izbitor ca crearea statului politic evreiesc dupa 2000 de ani a creat o noua diviziune puternica între evrei ca grup pe care n-au mai avut-o de secole si ca Israelul va diviza, nu va uni evreii pe viitor… Israelul se presupune ca va avea într-un oarecare fel mistic, jurisdictie unica asupra vreo 10 – 12 milioane de evrei care traiesc prin tarile globului… Trebuie sa creasca importând evrei de prin toata lumea, indiferent cât de multumiti sunt sa stea în tarile unde sunt acum… Evreii care au trait acolo de generatii si secole trebuie conform acestei teorii sa fie ‘eliberati’ din ‘exil’ si adusi în Israel printr-o imigrare masiva… Conducatorii tuturor partidelor din Israel, de la extrema dreapta la extrema stânga, inclusiv prim ministrul Ben-Gurion, au început sa pretinda ca evreii americani, mai ales sionistii, sa-si tina promisiunile si sa-si paraseasca ‘exilul’ din America si sa se mute în Israel sau cel putin sa-si trimita copiii acolo… Congresul de la Ierusalim a încheiat oficial faza sionismului american si-a inaugurat faza de intens nationalism din Orientul Mijlociu … dupa modelul lui Vladimir Jabotinsky care visa un mare stat evreiesc de ambele parti ale Iordanului care sa cuprinda toti evreii si sa fie cea mai mare putere militara din Orientul Mijlociu”. Lessing J. Rosenwald protesteaza împotriva “politicii prescrise de Ben-Gurion sionismului american… de a organiza evreii americani într-un organ de presiune politica separata în Statele Unite… în aservire culturala si politica fata de un stat strain… nationalismul ‘evreu’ este o distorsionare a credintei noastre…”
Adevaratul pericol al sionismului consta în capacitatea lui de a învrajbi si duce la razboi natiunile lumii, ceea ce va aduce catastrofe tuturor oamenilor; pentru fiecare evreu care va suferi din vina lor, între 100 si 1000 de ne-evrei vor suferi chiar mai mult ca ei. Dar deja în 1950 nu era voie sa zici sau sa publici lucrurile astea; goimilor li s-a interzis dreptul de-a le enunta, evreii protestatari le-au enuntat degeaba. Deja în 1953 ziarul evreiesc newyorkez Commentary scria ca “întarirea Israelului este elementul solid din politica externa a Statelor Unite si va ramâne asa indiferent de schimbari de guvern si de rezultatul alegerilor”. Iata o aluzie la fortele ascunse care numesc presedintii “alesi de popor”, care numesc prim ministrii si poruncesc regilor. Puterea acestor forte e mult mai mare decât “votul evreiesc” din state ca New York, California si Florida, de exemplu; aceste forte poruncesc cu o autoritate incontestabila la care de multe ori a facut aluzie The New York Times, de ex. în 1956 când scrie: “orice întelegere împotriva intereselor Israelului este imposibila si nici o administratie americana nici macar n-ar ridica ochii la asa ceva”. Dat fiind ca administratia este rezultatul alegerilor, aceasta predeterminare a rezultatului arata coruptia totala si definitiva a “alegerilor libere” din occident.
Numai putrefactia civilizatiei si democratiei occidentale tine în picioare statul Israel, subventionat masiv de sume uriase de bani americani: numai în 1953 Statele Unite au daruit Israelului 293 milioane de dolari si i-au “împrumutat” alte 200 milioane [nu trebuie sa uitam ca dolarii din 1953 erau de zeci de ori mai puternici decât cei de-acum, deci sumele trebuie citite în acest raport]. Programul de “ajutor tehnic” al lui Truman a dat Israelului mai mult decât oricarei alte tari din lume, fata de populatia ce-o are si mai mult decât tuturor statelor arabe, arata reprezentantul Ierusalimului în Octombrie 1952. America a dat Israelului în primii 5 ani de existenta peste un miliard de dolari. Apoi Statele Unite au stors Germaniei tributul de 520 milioane de lire anual pentru Israel. Delegatul Siriei la ONU a citat cifra de un miliard si jumatate de dolari care s-a scurs din America în Israel între 1948 si 1956 în afara tributului stors de la Germania. Autorul n-a putut gasi documente cu cifre exacte.
Îmbuibat cu banii si cu armamentul occidentului, sigur ca occidentul îl va sprijini totdeauna si ca Washingtonul nu-si va schimba politica de a-l sustine si servi, Israelul a-nceput sa aplice legea levitica din 621 î. Hr. din Deuteronomul. Hazarii mongoli sositi în Israel s-au apucat sa-mplineasca promisiunea pe care le-a facut-o Iehova levitilor, dupa cum au zis acestia. Parte din aceasta promisiune, scrie în Deuteronomul (capitolul 20), este ca goimii vor aduce tribut neamului ales – sub forma de dolari americani si tribut stors de la Germania. Apoi împlinirea “legii” mai cere ca toti regii si potentatii popoarelor sa fie umiliti în noroi, Sionul sa fie stapânul tuturor si toti evreii sa fie “adunati”. De aceea s-a promulgat “legea nationalitatii israelite” si legea “reîntoarcerii” din 1953, care cere “imigrarea masiva” în Israel a “natiunii evreiesti dispersate”, pentru “reîntoarcerea” careia din exil trebuie demonstrat ca sufera “persecutii în exil”; de aceea se inventeaza mereu recrudescenta “antisemitismului”.
Aceste doua legi si declaratiile lui Ben-Gurion din 16 Iunie 1951 despre “începerea strângerii evreilor din exil” facute sionistilor din America, i-au alarmat pe evrei ca Zukerman si Rosenwald, care-au vazut peretii ghetoului cum se ridica în jurul lor. Rabinul Hillel Silver, prietenul intim al lui Eisenhower, s-a aratat multumit ca Ben-Gurion e dedicat “întregului program sionist nestirbit”. In Iunie 1952 la New York Ben-Gurion le-a spus evreilor ca sionismul nu e în Israel, ci cuprinde evreii din întreaga lume. Ben Zvi, al doilea presedinte-al Israelului, a spus la inaugurare, în Decembrie 1952, ca “strângerea evreilor din exil” e sarcina principala. Dac-ar fi zis Hitler sau împaratul german ca evreii trebuie sa paraseasca Europa, lumea întreaga ar fi urlat de mânie. Dar întregul program sionist nestirbit contine dominatia asupra “gintilor” într-un mare imperiu care se-ntinde de la Nil la Eufrat dupa cum scrie în Thora si oricât de absurd pare programul din Thora, Statele Unite îl îndeplinesc cu sfintenie în fiecare punct – si cu buna stiinta.
Parea imposibil c-o fac cu buna stiinta, dar în 1953 s-a vazut. În Mai 1953 Winston Churchill, pe atunci prim ministru britanic, l-a amenintat pe primul ministru egiptean nu cu razbunarea Angliei ci cu razbunarea talmudica evreiasca. I-a spus:” nu vom lasa Israelul dezavantajat alimentându-l cu armament si aviatie,” si-a adaugat ca anticipeaza “îndeplinirea aspiratiilor sioniste”. Parlamentul din Israel imediat i-a multumit pentru devotamentul “aratat miscarii sioniste tot timpul” si poporul englez n-a citit declaratia lui Churchill sau dac-a citit-o n-a priceput nimic. Dar Churchill i-a uimit pâna si pe unii sionisti ca A. Abrahams cu ardoarea lui talmudica: Abrahams se-ntreaba cum de Churchill, “cititor al Bibliei, care stie bine ca aspiratiile sioniste… cuprind cucerirea teritoriilor istorice ce-au apartinut celorlalte 10 triburi”, prin razboi care va duce, dupa parerea autorului, la sfârsitul civilizatiei occidentale, merge asa de departe. Dar Churchill era gata de orice în slujba sionismului. În Aprilie 1953 Churchill, prim-ministru britanic, a glorificat un ofiter englez numit Orde Wingate care-a tradat Anglia si-a ajutat teroristii sionisti când macelareau trupele engleze. Acest Wingate e descris de Chaim Weizmann putin ironic ca un “sionist fanatic”. Îsi lasase barba ca sa arate ca profetii iudaici; când medicii l-au declarat dement iresponsabil, Chaim Weizmann a venit cu alti medici care l-au declarat sanatos si asa a fost numit pe un post de conducere în Palestina în anii 1930 unde a tradat si-a planuit macelarirea soldatilor englezi. Pentru aceste fapte Churchill, cel care vorbea asa de frumos si patriotic englezilor si care a abandonat scrierea biografiei stramosului sau (Ducele de Marlborough) pentru ca acesta tradase flota engleza, l-a glorificat si decretat erou.
La 10 Noiembrie 1950 ziarul The Jewish Herald din Johannesburg dezvaluia ca în timpul celui de-al doilea razboi mondial când a-nceput fabricarea bombei atomice Dr. Chaim Weizmann a propus “adunarea cercetatorilor de seama evrei ca sa creeze o echipa [a bombei atomice] care sa pactizeze în interesul evreimii”. Tot în acel oras la 10 August Dr. Nahum Goldman a relatat discutia lui cu Ernest Bevin, Ministru de Externe britanic, caruia i-a spus ca Israelul nu Marea Britanie trebuie sa detina “cea mai vitala si strategica regiune din lume” pentru ca “nici în Noul nici în Vechiul Testament nu scrie ca Marea Britanie trebuie s-o detina”. Dupa moartea lui Bevin Churchill si conducatorii de la Washington au acceptat, înrolându-se cu fervoare într-o lupta al carei scop final este distrugerea civilizatiei occidentale.
Acest plan a fost dezvaluit în repetate rânduri. La al 6-lea Congres sionist din 1903 Max Nordau a zis: “sa va arat treptele planului… razboiul mondial ce va sa vina [a venit în 1914], apoi conferinta de pace unde se va crea o Palestina a evreilor cu ajutorul englezilor”. Dupa 25 de ani Lordul Melchett, sionist de frunte englez, spunea sionistilor din New York: “Daca-n 1913 v-as fi spus ca arhiducele Austriei va fi asasinat si ca din aceasta va decurge lantul de evenimente care ne vor da noua sansa… sa avem o patrie evreiasca în Palestina m-ati fi considerat un visator de fantasme. Nu v-ati gândit niciodata ce extraordinar a rezultat din baia aceea de sânge ocazia pentru noi? Credeti ca am ajuns din nou în Israel printr-o pura întâmplare?” (The Jewish Chronicle, 9 Noiembrie 1928). Dupa 31 de ani, în Februarie 1956, Randolph Churchill, fiul lui Winston Churchill, vizitându-si amicul Bernard Baruch la domeniul lui de baron din South Carolina, a zis ca “daca cel de-al treilea razboi mondial izbucneste el va fi calculat la rece si planuit si nu accidental”. Împlinirea “promisiunii lui Iehova” dupa “lege” este ca toti evreii din lume sunt supusii Sionului si toate popoarele lumii sunt sclave care trebuie sa-i plateasca tribut; conform “împlinirii promisiunii” Ben-Gurion a declarat ca “Israelul nu va permite nicicum reîntoarcerea arabilor” expulzati de el din Palestina (The Jewish Herald, 24 Decembrie 1952); Moshe Sharett, ministrul de externe israelian, a aratat în Iunie 1952 ca evreii vor fi “adunati” în Israel câte 4 milioane pe an în urmatorii 10 ani; cu alta ocazie a zis timp de 10-15 ani.
Au trebuit doua razboaie mondiale ca sa instaureze întâi “patria evreilor” si-apoi “statul national evreiesc” în Palestina si sa bage 1 milion si jumatate de evrei (hazari) în el. Cum sa bage înca 50-60 milioane de evrei în el, cum sa-i disloce de unde sunt – daca nu tot prin razboi mondial? Ben-Gurion a estimat costul “adunarii evreilor” în Palestina la 7 sau 8 miliarde de dolari (puternici din 1950, o suma de 5 ori mai mare decât datoria nationala a Marii Britanii), si-a spus ca “evreii din America ne vor da banii”, desigur nu din propriul buzunar ci din impozitele puse pe populatie. Menachem Beigin, seful bandelor de asasini care-au facut masacrul de la Deir Yasin, a devenit, împreuna cu bandele lui teroriste de asasini, membrii onorati ai guvernului israelian, formând partidul politic majoritar Herut în parlamentul Israelului. Arabii înteleg despre ce vorbeste Menachem Beigin, când în Mai 1953 de exemplu l-a amenintat pe regele Iordaniei la încoronarea lui la vârsta de 18 ani ca va fi ucis asa cum prescrie Vechiul Testament-Thora în Deuteronomul, zicând: “Azi se-ncoroneaza un tânar arab ca rege în Gilead, Bashan, Nablus, Ierichon si Ierusalim. Acum e momentul sa-i spunem: ‘noi vom veni si cetatea lui David va fi libera’”. Cine pricepe ce citeste în Vechiul Testament gaseste în Deuteronomul (3,1-6) “A venit regele din Bashan… Si Domnul mi-a spus: îl voi da pe mâna ta… Si ni l-a dat pe mâna, cu tot poporul lui si noi i-am distrus cu desavârsire… masacrându-i pe toti, barbati si femei si copii”. Planul Israelului de genocid al arabilor este clar pentru palestinieni. În Aprilie 1956 Henry Labouisse, director al agentiei ONU pentru ajutorarea palestinienilor a raportat ca erau 499.000 refugiati în Iordania, 88.000 în Siria, 103.000 în Liban, 215.000 în Egipt, în Gaza. Amenintarile lui Menachem Beigin îi tin mereu fugari tot mai departe în desert ca sa scape de masacrul levitic, care este o realitate dovedita de nenumaratele raiduri si maceluri organizate de teroristii statului Israel împotriva lor ca sa le aminteasca mereu ca Israelul planuieste ca toti sa aiba soarta celor de la Deir Yasin. Sirul de maceluri organizate de Israel a-nceput la 14 Octombrie 1953, când un grup de israelieni au trecut din senin frontiera Iordaniei si-au asasinat absolut tot ce era viu în satul Qibya, 66 de sateni, majoritatea femei si copii. Arhiepiscopul din York s-a declarat cuprins de oroare, dar si de regret vazând cum “votul evreilor din New York a paralizat Natiunile Unite în legatura cu Palestina”, la care Comitetul Deputatilor Evreilor Britanici au strigat “antisemitism”, zicând ca arhiepiscopul e “provocator si partinitor” si primarul New York-ului, Robert Wagner, a fost socat de ignoranta arhiepiscopului care “evident nu cunoaste scena americana”. ONU a exprimat o usoara dezaprobare pentru Israel.
La 28 Februarie 1955 puternice trupe israeliene au patruns în Gaza, în Egipt, unde flamânzeau în mizerie 215.000 de refugiati palestinieni între dunele de nisip. Au masacrat 39 de egipteni si nu se stie câti palestinieni, care protestând în disperare pentru tradarea ONU-lui au ars apoi 5 centre ale ONU-lui si astfel au ars si bruma de mâncare din care supravietuiau. Comisia Mixta de Armistitiu a calificat atacul Israelului drept “agresiune brutala într-un atac planificat si aranjat anterior”. Aceasta comisie (numita UNMAC de-aci-nainte) avea un reprezentant al Israelului, unul al tarii arabe agresate si unul al ONU-lui, si, din cauza ca le zicea macelurilor planificate si executate de Israel pe nume, membrul din partea ONU a început sa fie schimbati pâna s-au gasit unii care sa depuna marturie falsa în favoarea Israelului. Asa au fost înlocuiti rapid doi membri americani. Dar, desi membrii comisiei stiau ce-a patit contele Bernadotte, la fata locului constiinta lor era mai greu de cumparat decât este în capitalele Europei si Americii si astfel totdeauna ei raportau ca Israelul e vinovat. Consiliul de Securitate ONU apoi a condamnat Israelul, la al 4-lea caz de masacru premeditat al refugiatilor de pe teritoriu strain; dar cu-ncetul guvernele occidentale au început sa colaboreze cu Israelul în genocidul desantat pe care-l practica. La 8 Iunie 1955 UNMAC a reprosat trupelor Israelului noi asasinate în Gaza, la care Israelul a arestat observatorii ONU si-a continuat sa patrunda în Egipt si sa masacreze civilii de-acolo; în Septembrie 1955 au macelarit 35 de egipteni. În aceeasi luna Ben-Gurion a spus ca va ataca Egiptul într-un an daca nu se ridica blocada portului Elath. Dar de-acum ONU nu mai prea îndraznea sa faca usoarele ei reprosuri Israelului pentru vesnicele maceluri si acte de genocid pe care le face, si-a-nceput cu propuneri de “retrageri bilaterale” lasând o zona demilitarizata. La 23 Octombrie 1955 Generalul Burns, observator ONU din Canada, a condamnat Israelul pentru un nou act de terorism planificat de israelieni care patrunzând în Siria au rapit un numar de victime de-acolo. La 27 Octombrie ministrul de externe israelian Moshe Sharett a amenintat arabii cu un razboi “preventiv”. La 28 Noiembrie 1955 ziarele din America publicau un anunt platit de sionisti ca “Marea Britanie s-a alaturat dusmanilor Israelului”, pentru ca Anthony Eden, care va sprijini Israelul în razboiul lui de genocid, amintise despre usoare modificari de frontiera. Ben-Gurion la 18 Martie 1956 a cerut nou armament împotriva unui pretins “atac arab” din partea Egiptului (pe care cu 7 luni în urma tot el zisese ca-l va ataca), a Siriei si Arabiei Saudite. La 5 Aprilie Dag Hammarskjold, secretar general ONU, era în drum spre Palestina într-o misiune de pace, când Israelul a bombardat din senin fara declaratie de razboi teritoriul egiptean Gaza ucigând 42 si ranind 103 de civili arabi, jumatate din ei femei si copii.
La 19 Iunie 1956 Ben-Gurion l-a-nlocuit pe Moshe Sharett cu Golda Myerson (zisa Meier), tot de origine hazara din Rusia, caci Sharett era prea “moderat” si Golda Meier era mai “activa” (scrie The New York Times). La 26 Iunie Israelul a-nceput sa traga în locuitorii Iordaniei dincolo de frontiera: UNMAC si-a exprimat o usoara dezaprobare si Israelul a cerut sa fie din nou înlocuit observatorul ONU. Un fost observator ONU din acele zile, Colonelul E.H. Hutchhison, a scris despre toate aceste fapte din Orientul Mijlociu din acea vreme într-o carte care este un valoros document istoric. La 24 Iulie 1956 doi observatori ONU si-un ofiter Iordanian din UNMAC au fost ucisi pe muntele Scopus, de explozive puse de trupele Israelului; doi colonei egipteni au fost asasinati prin bombe teroriste în scrisori explozive sosite prin posta (o metoda des folosita de sionisti, care-au asasinat astfel pe multi, de ex. pe fratele capitanului Roy Farran ucis în Anglia astfel numai pentru ca fiind initiala lui tot R a deschis scrisoarea din greseala) La 29 Iulie alt observator ONU, un danez, a fost asasinat de-o bomba si alti doi au fost împuscati cu pusca. Ca mai demult, la sionisti “activism” înseamna omucidere.
La 28 August 1956 Israelul a fost din nou admonestat pentru serioase actiuni teroriste si drept raspuns la 12 Septembrie trupe israeliene au intrat în Iordan unde-au asasinat 20 de civili si-au distrus postul de politie din Rahaw. Generalul Burns a protestat si drept raspuns trupe israeliene au trecut din nou granita în Iordan unde-au macelarit între 20 si 30 de civili la Ghanrandai. Guvernul britanic, care-avea o alianta cu Iordanul, a protestat si Anglia a fost din nou acuzata de “partinire”. La 19 Septembrie UNMAC a condamnat Israelul din nou pentru violenta si ostilitate (de data aceasta terorismul israelian a avut valoare simbolica, fiind de anul nou evreiesc), condamnare repetata la 26 Septembrie; la care Israelul a raspuns în aceeasi zi cu un atac terorist anuntat chiar de catre Israel ca efectuat de armata statului Israel pe teritoriul Iordanului la Husan, unde israelienii au macelarit 25 de iordanieni, între care un copil de 12 ani. La 4 Octombrie UNMAC a condamnat Israelul pentru “agresiune planuita si nemotivata”, la care Israelul a raspuns printr-un nou act de terorism ucigas cu artilerie grea si usoara, masacrând 48 de arabi, între care o femeie si-un copilas. Marea Britanie a protestat si Israelul a raspuns în mod specific ca “este uimit si alarmat” de îndrazneala Marii Britanii. Tot timpul ziarele americane si engleze au prezentat aceste maceluri neprovocate facute de israelieni ca niste “represalii”, astfel încât în occident victimele nevinovate au fost prezentate drept agresori si terorismul criminal israelian drept actiuni justificate. Generalul Burns a aratat în raportul sau ca observatorii ONU sunt împiedecati sa observe si rapoartele lor sunt înlocuite cu rapoarte false.
Dupa aceste maceluri mici a urmat razboiul din toamna lui 1956. În tot acest timp Ben-Gurion sustinuse ca Israelul e “lipsit de aparare” si politicienii din Londra si Washington se-ntreceau unii pe altii în a furniza armament cât mai distrugator Israelului ca sa se apere de “agresiunea araba”. Iordanul s-a plâns din nou la ONU pentru masacrarea civililor sai pe teritoriul sau de catre trupele Israelului, adaugând o ultima plângere peste mormanul de dovezi de actiunile de terorism si macel ale Israelului, la care ONU n-a raspuns (autorul n-a putut afla sub ce forma s-a clasat apelul Iordanului) caci Menachem Begin la 26 Septembrie a declarat “atacul imediat împotriva Egiptului” (Daily Telegraph), în ajunul alegerilor în Statele Unite, când aceasta tara nu se ocupa de nimic altceva decât de propaganda electorala. Nimeni nu-si putea face iluzii ca ONU, care sade în mijlocul coruptiei electorale americane de la New York si care este total înfeudata sionismului, va misca un deget pentru victimele macelului israelian. Autorul (cetatean britanic) spune ca era pregatit sa vada candidatii la presedintie si politicienii americani plecându-se Israelului înainte de alegeri; ca se astepta sa vada ONU, feuda sionismului, muncind în slujba Israelului; dar dupa toate cele întâmplate a fost uimit sa-si vada tara ca se alatura genocidului practicat de Israel; zice el ca aceasta capitulare totala a Marii Britanii fata de sionism a revarsat întunericul în Anglia si-n tot occidentul. Cele doua brate ale distrugerii talmudice crescute în ghetourile Rusiei în sec. 19, sionismul si comunismul, si-au macinat fortele dupa ce-au reusit sa se instaureze, si-ar fi murit înecate în propria otrava – daca n-ar fi sarit occidentul în 1956 sa le întareasca si sa le faca capabile în continuare de distrugerea civilizatiei.
3. Anii de culme
Masele populare din occident au avut creierul spalat timp de decenii ca datoria lor este sa apere si sa slujeasca Israelul, dar de câtava vreme spalarea creierului lor a continut si datoria de a stavili avansul sovietic. Aceste doua linii ale propagandei nu sunt decât aparent contradictorii; caci ambele slujesc sionismului, prima direct, cea de-a doua indirect. Cele 4 milioane anuale de imigranti hazari în Israel timp de 10-15 ani nu puteau proveni decât de dincolo de cortina de fier, caci numai în America si dupa cortina de fier mai erau atâtea milioane si cei din America sunt greu de dislocat. Dr. Nahum Goldman a spus în Octombrie 1952 unui public în Israel ce greu e “sa-i faci pe evrei sa emigreze în Israel daca nu-s persecutati… mai ales din Statele Unite unde este mai putina persecutie decât oriunde” (The Zionist Record, Johannesburg, 24 Octombrie 1952); de remarcat ca nu exista nici un loc în care evreii nu sunt persecutati; exista doar locuri unde ei sunt mai putin persecutati, dupa afirmatiile lor.
A aparut deci legenda “antisemitismului sovietic”, tot asa cum aparuse cu 4 ani în urma legenda “terorismului arab împotriva Israelului”. La 8 Decembrie 1951 Ben-Gurion a cerut guvernului sovietic sa permita emigrarea evreilor sovietici în Israel. Peste 2 ani The New York Times remarca scaderea imigratiei în Israel si faptul ca doar “un nou val de antisemitism” va da un imbold imigrarii în Israel. Dar la ora aceea, la 26 Iunie 1953, presa occidentala deja începuse sa propage legenda antisemitismului din tarile comuniste. The New York Herald Tribune scria în 12 Aprilie 1953 ca “antisemitismul” face ravagii în Uniunea Sovietica si ca trebuie eliberati “cei 2,5 milioane de evrei tinuti prizonieri în Rusia si-n tarile satelite”. E clar ca occidentul ataca sovietele pentru a procura imigranti în Israel; si occidentul se amesteca în Orientul Mijlociu pentru a extinde teritoriul în care statul sionist sa-i poata primi pe acesti imigranti. Si dupa aceste atacuri un “organ de control mondial” va iesi la iveala sa “mentina ordinea”.
La 50 de ani de la declaratia Balfour, aceasta e pozitia occidentului; dar acum “occidentul” nu mai e ce-a fost cu 50 de ani înainte. Pe-atunci occidentul însemna civilizatia crestina cuprinsa între marginea rasariteana a Europei si marginea apuseana a Americii. Dupa cel de-al doilea razboi mondial când jumatate din Europa a fost abandonata revolutiei talmudice, occidentul a-nsemnat Anglia si America, “lumea libera”. Fizic occidentul dispune de fortele care i-ar permite sa-si salveze civilizatia; psihic asa zisa “lume libera” este sclava sionismului. Valorile spirituale si virtutile crestinismului au disparut din occident; resturile lor se mai gasesc doar printre martirii din tarile abandonate de occident revolutiei talmudice. America a prosperat economic în mod miraculos în cele 2 secole de existenta, populatia ei a crescut rapid la peste 200 milioane, bogatia ei este imensa, forta sa militara la fel, tehnica si industria ei sunt prodigioase, productia ei la fel, bazele ei militare împânzesc globul; si toate astea – în ce scop? Sa loveasca – în ce? “In comunism”, era povestea de adormit masele în anii 1950; pentru eliberarea celor subjugati, pentru corectarea greselii facute în 1945. Asa zicea Washingtonul în anii 1950 si fiecare act si fiecare gest al Washingtonului a fost exact dimpotriva. Chiar mai mult decât guvernul britanic în primii 50 de ani ai secolului, guvernul american slujeste exclusiv interesul sionismului. Nu exista nici o actiune politica, economica sau militara întreprinsa de guvernul american care sa nu fie întreprinsa din punctul de vedere al promovarii sionismului. Nu exista guvern mai aservit acestuia decât guvernul lui Eisenhower între 1953-56 [cartea se opreste în 1956, dar aservirea de azi e si mai mare].
Sionismul a fost nas la candidatura si alegerea lui Eisenhower ca presedinte. Acesta fusese selectionat cu mult înainte, când fara pregatire, fara antecedente, fara calificare a fost promovat meteoric deasupra capetelor altora mult superiori lui sa fie comandant suprem în cel de-al doilea razboi mondial. În 1920 era la Colegiul National de Razboi din Washington unde preda Bernard Baruch, cel care-l numise si pe Woodrow Wilson presedinte între 1911-12; Bernard Baruch l-a descoperit pe Eisenhower, care dupa 30 de ani le-a spus veteranilor de razboi americani când a fost ales presedinte ca “el timp de 25 de ani a fost la picioarele lui Bernard Baruch absorbindu-i cuvintele”. La interventia presedintelui Eisenhower, Colegiul National de Razboi a instaurat un bust al lui Bernard Baruch – în ciuda protestelor ca nu se admit statui de civili în Colegiul de Razboi. În 1952 Eisenhower candida ca republican. Baruch, care fusese pân-atunci un “democrat pasionat”, “care ura aproape în mod fanatic pe republicani”, cum spune biograful lui cu asentimentul lui, a devenit dintr-odata “republican pasionat” în 1952.
În 1952 partidul republican nu mai fusese la putere de 20 de ani; era scadent sa revina si sa ia locul democratilor. În afara de pendularea normala între partide, dezvaluirea faptului ca administratia democrata a lui Roosevelt si Truman fusese plina de tradatori si spioni comunisti facea ca publicul sa-i voteze pe republicani. Era clar ca democratii nu vor câstiga alegerile. Senatorul Robert E. Taft, seful partidului republican, ar fi trebuit sa candideze. Dar a aparut “fanaticul democrat” Baruch devenit peste noapte “fanatic republican” cu candidatul sau propriu – Eisenhower, care sub directivele lui Baruch va continua politica de “internationalism” a democratilor Woodrow Wilson, Roosevelt si Truman; caci senatorul Taft nu era un “internationalist”. Asta au stiut-o cei initiati cu un an înainte de alegeri: guvernatorul New Yorkului, Thomas E. Dewey, a spus: “Eu sunt internationalist, de aceea tin cu Eisenhower. Eisenhower e republican dar, ce e mai important, e internationalist” (Look, 11 Septembrie 1951). Ca si termenul “activist” în limbaj sionist, care de fapt înseamna “unul activ în masacre, maceluri si acte de terorism”, termenul “internationalist” în limbaj politic însemna “unul care tradeaza natiunea sa pentru a promova comunismul, sionismul si guvernul mondial pe care îl instaureaza aceste doua brate, comunismul si sionismul”. Senatorul Taft a fost atacat virulent de news-media pentru ca era “izolationist”, adica “unul care apara suveranitatea nationala si interesul national”, deci unul pe care masele cu creierul spalat de mass-media îl urasc.
Autorul a urmarit conventia Partidului Republican de la Chicago din 1952 la televizor si, desi veteran în politica, a fost uimit ce usor a fost luxat Senatorul Taft. Mecanismul de control sionist al arenei politice era deja asa de perfectionat încât nici macar la numirea candidatilor nu mai participa decât cei alesi de mânuitorii de papusi din spatele scenei. Rezultatul alegerilor nu mai are nici o importanta în Statele Unite, caci candidatii ambilor partide sunt selectionati de fortele oculte din faza numirii candidatului si sunt unul ca si celalalt. Seful partidului a fost înlaturat cu ajutorul “blocului” “statelor-cheie” cu imigratie masiva de evrei hazari din Rusia în America: New York, California si Pennsylvania [la care s-a adaugat Florida de atunci]. Autorul a vazut cum delegatii depun voturi pentru ambii candidati în masura egala pentru Taft si Eisenhower – pâna la sosirea lui Dewey care zâmbind a depus “blocul” din New York împotriva sefului partidului si pentru Eisenhower. Voturile sunt proportionale cu densitatea populatiei; imigratia hazara în America a fost dirijata în ultimii 70 de ani [zice autorul în 1956; ultima suta de ani zicem noi acum] cu preponderenta spre New York si California, cel mai dens populate, ca sa capteze delegatiile cele mai cu greutate. Din momentul acela era clar cine va fi presedintele Americii.
Ce diferenta, se-ntreaba autorul, între “alegerile” dintr-o tara comunista unde candideaza un singur partid si “alegerile” dintr-o tara “libera” din occident unde candideaza din partea a doua partide doi candidati selectionati de aceleasi forte oculte în asa fel încât sa fie absolut identici? Nici într-un caz nici în celalalt cetateanul nu “alege” nimic, totul e o mascarada sinistra si democratia a disparut de mult. Chiar fortele oculte zic asa: The Jerusalem Post scrie la 5 Noiembrie 1952 ca “nu e prea mare diferenta între cei doi” candidati, Eisenhower republicanul si Stevenson democratul “din punctul de vedere al alegatorului evreu” si ca politica evreilor trebuie sa se concentreze asupra “pecetluirii sortii” congresmenilor si senatorilor “ostili cauzei evreiesti” [azi, Octombrie 1992, situatia e exact identica, cei doi candidati ai celor doua partide fiind frati gemeni mintal si politic].
Imediat dupa inaugurarea lui Eisenhower în Ianuarie 1953 prim-ministrul englez Winston Churchill s-a repezit sa se consulte cu el – dar nu la Washington, ci “acasa la Bernie”, la locuinta din New York a lui Bernard Baruch (Associated Press, 7 Februarie 1953). Baruch cerea atunci dezvoltarea de urgenta a armamentului nuclear “împotriva agresiunii sovietice” chipurile, cum a sustinut în fata Senatului; dar mai târziu a dezvaluit ca i-a propus lui Vâsinski sa formeze o dictatura sovieto-americana care sa subjuge restul omenirii cu ajutorul bombei nucleare (Daily Telegraph, 9 Iunie 1956). Cu eliminarea Senatorului Taft din candidatura la presedintie s-a pierdut pentru totdeauna libertatea Statelor Unite, caci el a fost ultimul care n-a fost papusa sionismului internationalist. Cartea lui din 1952 are valoare istorica. El arata cum Roosevelt si Truman au construit puterea sovietica astfel încât “este o amenintare mai mare decât a fost Hitler” si arata încalcarea constitutiei de catre presedintele Statelor Unite care trimite trupe americane sa lupte în Korea fara sa consulte Congresul [conform constitutiei Congresul este singurul care poate decide daca si unde va fi trimisa armata tarii sa lupte; dar presedintii americani de 40 încoace au încalcat tot timpul constitutia în acest fel, ultima data în 1991 când Bush a dezlantuit genocidul în Irak, bombardând populatia civila si recolta ca sa distruga întreg poporul prin macel si înfometare la ordinul Israelului]. Apoi Senatorul Taft critica înfiintarea armatei internationale sub comanda ONU care nu apara ci distruge suveranitatea nationala a popoarelor, punând cu extraordinara clarviziune degetul pe rana: “Carta Natiunilor Unite… nu e bazata pe lege si pe administrarea dreptatii conform legii… Cealalta forma de organizatie internationala care i se baga pe gât poporului american si anume un stat mondial cu o legislatie internationala sa legiuiasca si un brat executiv international care stapâneste armata ei… îmi pare… fantastica, periculoasa si nepractica… Cine promoveaza acest plan promoveaza sfârsitul libertatii care a adus acestui popor cea mai fericita viata care-a fost vreodata data oamenilor. Orice organizatie internationala cu oarecare valoare trebuie sa se bazeze pe suveranitatea nationala a tuturor statelor”. [Senatorul Taft a vazut acum 40 de ani dezastrul în care ne pravalim astazi în 1992]. Pentru ca Senatorul Taft a înteles “înselarea popoarelor” de care vorbeste Evanghelia, a fost pus pe lista neagra – desi si el ca toti politicienii se supunea bratului sionist; poate ca nu întelegea legatura dintre sionism si internationalism. Aghiotantul lui era în 1945 Jack Marin, sionist de frunte din Philadelphia; când acesta l-a întrebat ce crede despre sionism, Taft a raspuns exact ca Balfour sau Woodrow Wilson, ca “evreii sunt persecutati” si “trebuie sa le ajutam sa ia Palestina”, povesteste Jack Marin (The Jewish Sentinel, 10 Iunie 1954). Jack Marin a fost “alter ego”-ul lui Taft si dupa moartea lui Taft a devenit un consilier al lui Eisenhower.
Alegerea lui Eisenhower ca presedinte s-a facut în termenii de “cine este cel mai bun presedinte american pentru Israel” si dupa inaugurare Eisenhower a declarat ca el este, aratând ca el si fratii lui “au crescut în învatatura Vechiului Testament” (erau membrii sectei Martorii lui Iehova), “si în credinta ca evreii sunt poporul ales” (citat în multe ziare evreiesti, Septembrie 1952). În acea luna, de anul nou evreiesc, au curs din gura tuturor candidatilor juraminte de iubire si devotament pentru Israel si tot de anul nou evreiesc Germaniei i s-a stors “reparatia” care trebuia s-o plateasca Israelului pentru daune pe care Germania i le-a cauzat acelui stat pe când nu exista. În Octombrie 1952 au fost procesele “conspiratiei sioniste” de la Praga si Eisenhower a-nceput sa ameninte “antisemitii din Uniunea Sovietica si statele satelite”. Truman nu se lasa mai prejos înainte de alegeri amenintând antisemitii. Rabinul Hillel Silver din Cleveland (care ameninta Uniunea Sovietica cu razboi daca nu înceteaza “antisemitismul sovietic”) l-a examinat între 4 ochi pe Eisenhower si l-a declarat pur si neîntinat de antisemitism; tot el a pronuntat rugaciunea la inaugurarea lui Eisenhower ca presedinte la cererea acestuia, dupa ce pronuntase una la numirea candidaturii lui. Dar nici campania lui Truman nu se lasa mai prejos: Alben Barkley, activist de-al lui Truman, zice: “prevad un viitor glorios Israelului”; el a fost descris în Time Magazine ca un “campion în vinderea de actiuni pentru Israel”.
Dupa inaugurarea presedintelui s-a ratificat plata “reparatiilor” date de Germania Israelului si un ministru german a anuntat ca Statele Unite au obligat Germania, nevrând ca banii sa vina tot timpul direct de la America la Israel. În Aprilie 1953 ziarele evreiesti publicau un articol: “Israelul îsi dezvaluie forta”, laudându-si forta militara care este “gata de orice câmp de lupta” acum.
Stalin mort, forta militara a Israelului gata de lupta, Germania înhamata sa plateasca tribut greu Israelului, Eisenhower presedinte. În timpul paradei de inaugurare un cowboy s-a oprit în fata tribunei si i-a cerut noului presedinte voie sa-si arate arta: acesta acceptând si dezgolindu-si capul plecat, cowboy-ul a aruncat lasso-ul si pe ecranele de televizor s-a vazut presedintele Americii cu capul plecat si latul de gât tras de funie – asa cum este el în realitate. Zicea Eisenhower: “Statul Israel este bastionul democratiei în Orientul Mijlociu si fiecare american… trebuie sa se alature efortului sa garanteze pe veci viitorul noului membru în familia natiunilor [Israelul]“, angajând astfel fiecare american într-o servitudine de care el poate ca-si dadea seama, poate nu. În Israel legile de segregare ale lui Hitler sunt în vigoare dar nu supara occidentul, care le condamna si azi cu indignare pentru ca au fost promulgate în Germania; în Israel palestinienii sunt supusi genocidului, macelariti si alungati, dar Israel e bastionul democratiei în ochii occidentului.
Eisenhower a facut timide încercari de guvernare independenta în primul sau an dar a fost repede pedepsit ca si Woodrow Wilson. La 14 Octombrie 1953 seria de actiuni de genocid si terorism ale Israelului împotriva palestinienilor a-nceput cu masacrul de la Qibya, unde-a fost macelarit fiecare locuitor al acelui sat iordanian, exact ca la Deir Yasin în 1948, dar de data asta pe teritoriul unui alt stat, aratând ca agresiunea ucigasa nu se opreste la granitele Palestinei si ca se urmareste exterminarea tuturor arabilor cu ajutorul occidentului. Generalul danez Vagn Bennike, desi amenintat cu moartea, a raportat la ONU, împreuna cu comandorul naval american E.D. Hutchison, care-a folosit cuvintele “asasinat la sânge rece” si-a fost înlaturat. La ONU Franta a aratat “oroare si dezaprobare”, Grecia a vorbit de “masacrul oribil” si delegatii britanici si americani s-au alaturat dezaprobarii la 9 Noiembrie 1953; în Anglia arhiepiscopul de York a denuntat aceasta “oribila actiune terorista” si parlamentarul conservator Maiorul H. Leggett-Burke a descris-o ca “ultima atrocitate într-o lunga lista de incursiuni în teritorii straine Israelului, incursiuni care fac parte dintr-un plan deliberat de ‘razbunare’”. Dar presedintele american dadea exact atunci Israelului 60 milioane de dolari cu care sa faca aceste acte de terorism. Iata cum: la 18 Octombrie 1953, 4 zile dupa macel, guvernul american “si-a dezaprobat protejatul [Israel]” (Times, 19 Octombrie), zicând ca “rapoartele socante care-au ajuns la Departamentul de Stat despre pierderea de vieti si averi ne conving ca cei responsabili trebuie trasi la raspundere si trebuie luate masuri sa nu mai fie astfel de incidente”. Times vorbeste si despre nemultumirea Statelor Unite la tonul insolent al Israelului fata de guvernul american – probabil bazat pe puterea politica a lobby-ului Israelului din America; si, zice Times, s-ar putea ca multe milioane de dolari sa nu fie imediat date Israelului pâna nu se dau oarecari garantii ca nu vor mai fi macelariti civilii din alte state vecine Israelului. Dupa 2 zile, la 20 Octombrie, s-a anuntat ca donatia milioanelor a fost sistata. Dar daca Eisenhower îsi închipuia ca are 3 ani de libertate pâna la viitoarele alegeri se-nsela, caci în Statele Unite tot timpul sunt alegeri când pentru una când pentru alta si sionismul este tot timpul ocupat cu influentarea candidatilor. La acea data erau 3 candidati de primar la New York, 2 evrei si un ne-evreu, si-ncepea si campania pentru alegerile în Congres din 1954, unde 435 congresmeni si o treime din senatori urmau sa candideze. Cei 3 candidati de primar al New Yorkului au început sa se întreaca unul pe celalalt cautând sa intre în gratiile Israelului. La 25 Octombrie 500 de sionisti s-au adunat la New York si s-au declarat socati ca întârzie “ajutorul pentru Israel”. Candidatul republican a telegrafiat imediat la Washington si i-a asigurat ca Israelul va primi “întregul ajutor economic american” (26 Octombrie, The New York Times), în valoare de 63 de milioane de dolari; totusi n-a reusit la alegeri. Între timp sefii partidului republican vociferau la usa lui Eisenhower ca vor pierde alegerile din 1954; la 28 Octombrie Eisenhower a capitulat, si-a anuntat ca prima transa din cele 60 de milioane de dolari si anume 26 de milioane, va sosi în Israel în urmatoarele 6 luni. Candidatul de primar al New Yorkului republican a salutat gestul fata de “Israel, bastionul securitatii din Orientul Mijlociu”. Dar cu toata abjecta supunere a partidului republican, acesta a pierdut majoritatea în Congres în 1954; dupa si mai mari capitulari în 1956, a pierdut si mai mult.
Statele Unite n-au mai îndraznit sa rosteasca despre Israel decât cuvinte de lauda si adoratie si la 7 Mai 1954 la parada militara de aniversarea statului Israelul s-a mândrit cu armamentul modern si ultraputernic american si britanic. Înca la 12 August 1952 Statele Unite au declarat ca-i vor furniza armament si înca la 17 Ianuarie 1952 Marea Britanie o facuse.
În Mai 1955 John Foster Dulles, secretar de stat american, a vizitat Israelul, stiind probabil de-acum ca Israelul nu este decât un instrument de subjugare a natiunilor de catre cea mai puternica forta din lume care-i subjugase total tara. Vizita lui a constat din goane rapide în masina politiei sub escorta de la aeroport la Tel Aviv, huiduit de arabi, nevazut de israelieni. La-ntoarcere a raportat ca arabii se tem mai mult de sionism decât de comunism; apoi declaratia lui a aparut într-un comunicat dat de Associated Press ca Statele Unite continua sa garanteze alaturi de Franta si Marea Britanie conform declaratiei tripartite ca actualele granite ale Israelului nu vor fi violate. Autorul n-a putut descoperi daca Dulles a distorsionat acordul tripartit de garantie, unde se spunea ca se garanteaza “frontierele si armistitiul din Orientul Mijlociu” si NU granitele Israelului, sau Asociated Press a distorsionat spusele lui. Winston Churchill s-a retras lasându-l în locul lui pe Anthony Eden, care luase din ce în ce mai mult frânele. Eisenhower a început sa arate din ce în ce mai bolnav si mai ruinat fizic, ca Roosevelt si Wilson, celelalte marionete ale sionismului. Nu se simtise niciodata în largul lui în partidul republican, unde ultimii conservatori cinstiti nu-i erau asa de supusi cum ar fi dorit, astfel încât cocheta cu ideea fauririi unui al treilea partid al lui propriu (Robert J. Donovan, Eisenhower, The Inside Story, 1956, bazat pe procesele verbale ale sedintelor de la Casa Alba). Acesti ultimi senatori conservatori nu-l lasau sa-l persecute cum ar fi dorit pe Senatorul McCarthy care dezvaluise infiltrarea comunista în guvernul american, lucru pentru care Eisenhower si sionistii îl urau de moarte. Dar cramponându-se de pozitii dupa moartea lui Taft partidul republican l-a numit din nou pe Eisenhower candidat la presedintie si campania a-nceput în 1955. În acel an Gamel Abder Nasser, presedintele Egiptului, a cumparat arme de la Uniunea Sovietica, pentru ca, desi declaratia tripartita (Statele Unite, Franta, Marea Britanie) citata mai sus zicea ca atât arabii cât si Israelul pot cumpara arme din occident aceste state lui au refuzat sa-i vânda arme, desi încercase sa le cumpere timp de trei ani.
Imediat Londra si Washingtonul au început sa vocifereze, ca pe vremea procesului “doctorilor evrei” de la moartea lui Stalin. Eisenhower a cerut Uniunii Sovietice sa nu livreze armele (care proveneau de la fabrica Skoda din Cehoslovacia, de unde se livrase Israelului armamentul în 1947-48). Anthony Eden a acuzat Uniunea Sovietica de crearea tensiunii razboinice în Orientul Mijlociu la 9 Noiembrie 1955, la fel a facut secretarul de externe britanic. Arabii au înteles adevarul: ca occidentul înarmeaza Israelul împotriva lor, tinându-i pe ei dezarmati. Dar marele public a înghitit propaganda si distorsiunile din mass-media si-a crezut ca arabii sunt agresori si Israelul a fost lasat de catre guvernele occidentale fara aparare în fata “terorismului” arab înarmat pâna-n dinti cu armament “bolsevic”. Singurul care-a mai spus adevarul ca Israelul este înarmat pâna-n dinti si toate statele arabe sunt dezarmate (The New York Times, 11 Noiembrie 1955 si mai târziu altundeva la 4 Ianuarie 1957) a fost Hanson W. Baldwin, dar nimeni nu l-a auzit. Timp de 11 luni masele din occident au scandat dupa mass-media lozinca protestatara împotriva “înarmarii arabilor de catre sovietici” (tot acei sovietici care fusesera “eliberatorii” Israelului” livrându-i armament nu demult, vezi The Jewish Times, Johannesburg, 24 Decembrie 1952). Toti aspirantii democrati la candidatura pentru presedintie se-ntreceau unul pe celalalt în aceasta directie: “vom apara Israelul cu ajutor coplesitor dinafara la nevoie”, zicea unul din ei, guvernatorul Harriman (The New York Times, 23 Martie 1955). Un Comitet Sionist American a cerut tuturor celor ce solicitau voturi sa semneze o declaratie împotriva vânzarii de arme catre statele arabe si 102 democrati si 51 republicani au semnat (The New York Times, 5 Aprilie 1956). La Congresul Mondial al Sionistilor din 26 Aprilie de la Ierusalim Yishak Grünbaum a declarat ca “Israelul nu e destul sprijinit de Statele Unite câta vreme Congresul e majoritar republican” si politicienii din America au înteles ca masinaria politica sionista va sprijini democratii în alegeri; de-aceea s-au înghesuit democratii sa semneze. Iar marele public înghitea noile legende despre “persecutiile pe care le sufera evreii”, de data asta statul Israel, “lipsit de aparare în fata agresiunii arabe”, în timp ce la 11 Decembrie 1955 trupele Israelului treceau granita în Siria si macelareau 56 de civili sirieni neînarmati.
În Noiembrie 1955 organizatia sionista Mizrachi, una dintre cele mai mari organizatii sioniste habotnice, a atacat ceea ce ei numeau “o clica de elemente anti-israeliene din Departamentul de Stat al Statelor Unite” care “blocheaza ajutorul Statelor Unite catre Israel” (exact aceste cuvinte le folosise Chaim Weizmann când functionarii britanici cautau sa stavileasca terorismul sionist între 1914 si 1947) pentru ca Departamentul de Stat înca refuza sa ignore cum agresorii israelieni macelareau civilii neînarmati arabi. John Foster Dulles, Secretar de Stat american, a declarat ca va încerca sa tina conflictul arabo-israelian departe de alegerile prezidentiale (24 Ianuarie 1956). Imediat presa din Anglia si America l-a atacat si un grup de congresmeni republicani i-a adresat o scrisoare de protest. Dar Dulles a mai facut o greseala, discutând 45 de minute cu o delegatie a membrilor Consiliului American pentru Iudaism, care nu erau sionisti sovini si pe care sionistii habotnici si sovini îi dezavueaza. Din nou unii evrei au încercat sa stavileasca totala aservire a guvernelor occidentale fata de sovinismul ucigas sionist, fara succes. Consiliul Sionist American a cerut excluderea dusmaniei Israelului fata de tarile arabe din campania electorala americana, la fel a facut rabinul Irving Miller. “Politica de simpatie pentru arabi nu reuseste la alegeri”, era cuvântul de ordine de care nu se mai ascundea nimeni. Comitetul Senatului pentru Relatiile Externe a cerut ca Dulles sa fie “anchetat” pentru ca e “împotriva livrarii de arme catre Israel” si la ancheta (24 Februarie 1956) s-a rupt valul tacerii asternut de mass-media occidentala total subjugata sionismului, Dulles a putut fi auzit spunând adevarul si-a fost ovationat de cei din sala. A aratat presiunile politice care se fac asupra guvernului american sa sprijine “în mod nepotrivit si lipsit de întelepciune” agresiunea Israelului în Orientul Mijlociu din interior, dar desi ovationat n-a fost lasat în pace si la 12 Aprilie a fost din nou interogat în fata Congresului, unde i s-a spus ca “prezervarea Israelului” este cea mai importanta misiune a tarii sale, nu prezervarea bunelor relatii cu tarile arabe detinatoare de petrolul necesar Americii.
Imediat dupa anchetarea lui Dulles si probabil ca raspuns la discursul lui, trupele Israelului au atacat în mod deliberat populatia egipteana din teritoriul egiptean Gaza la 27 Februarie 1956, masacrând 38 de persoane. Israelul a fost condamnat la ONU pentru “agresiune brutala” – bineînteles, fara ca cuiva sa-i pese. N-au trecut decât câteva saptamâni si armele au început din nou sa curga catre Israel din occident, dar deviate prin Franta, Anglia si Canada, nu direct din Statele Unite. Rabinul Hillel Silver a avut “o convorbire foarte sincera si amicala” cu Eisenhower si-a declarat ca guvernul american “încuraja discret guvernul francez si cel canadian sa vânda arme Israelului” (The New York Times, 4 Aprilie 1956). Aceste arme erau însa livrate tot de Statele Unite, caci la 12 Mai 1956 guvernul francez a aratat ca Statele Unite a acceptat sa nu primeasca livrarea de arme datorata “pentru a face posibila livrarea avioanelor Mystere IV catre Israel”; nu numai avioanele, dar si pilotii francezi au participat apoi la agresiunea israeliana care-a urmat dupa 5 luni. Statele Unite cumparasera aceste avioane pentru NATO (Organizatia Pactului Atlantic de Nord) si acum ele erau livrate Israelului. Astfel NATO, care de forma era un tratat “împotriva bolsevismului” era si el aservit sionismului. În NATO erau Anglia, America, Canada, Franta, alte 10 state europene si Turcia, care se legasera ca daca vreuna din ele erau atacate de tarile comuniste toate sa riposteze. Si-n timp ce Statele Unite reprosau Uniunii Sovietice ca livreaza arme Egiptului si “escaladeaza cursa înarmarilor în Orientul Mijlociu”, NATO livra armament superior Israelului platit de catre Statele Unite. Si asta pe fata, fara jena, laudându-se cu perfidia si ticalosia politicii lor, pentru a câstiga votul evreiesc. În comparatie cu viata politica si actiunile guvernelor occidentale, Uniunea Sovietica mai-mai ca pare mai cinstita si declaratiile potentatilor sovietici mai-mai ca par mai respectabile decât cele ale politicienilor si guvernantilor occidentali; tonul notei de raspuns a Uniunii Sovietice în care arata ca “fiecare stat este îndreptatit sa cumpere arme pentru a se apara” este mai decent decât tonul lozincilor “Israelul mai presus de orice” care-au îngropat orice alta opinie în occident. Dar Uniunea Sovietica vindea si Israelului arme, nu numai arabilor. Moshe Sharett, ministru de externe al Israelului, întrebat daca Israelul va cumpara arme de la Uniunea Sovietica, a spus ca le va cumpara de oriunde daca va avea nevoie (17 Aprile, The New York Times); în realitate le cumparase deja dar nu le scosese la parada militara. Deci în occident nu se obiecta de ce vinde Uniunea Sovietica arme Orientului Mijlociu, ci de ce vinde si arabilor. La 16 Aprilie Ben-Gurion si-a etalat armamentul britanic, francez, american, ascunzându-l pe cel sovietic deocamdata si la 24 Aprilie a repetat scopul de expansiune israeliana ca “misiunea mesianica care a facut din noi un popor etern” ["noi" fiind hazarii din Asia].
Dar desi presedintele Statelor Unite a gasit metoda de-a livra armament Israelului cu mâna francezilor si-a canadienilor, totusi si-a primit pedeapsa pentru c-a ridicat capul si nu s-a supus prompt orbeste din prima clipa stapânilor lui din umbra. Când a fost operat de hepatita era batjocorit pentru ca “lucreaza jumatate de norma” si sunt zile întregi când “nu e la biroul lui din Washington” în timp ce “bastionul democratiei” (Israelul) e periclitat; ziarele întrebau natiunea daca e satisfacuta cu un presedinte cu jumatate de norma. Desi atacurile au lasat-o mai moale în zilele când a fost operat, i s-a dat a-ntelege astfel ca scaunul lui se clatina. În Anglia Anthony Eden trecea prin aceeasi moara. Descendent dintr-o familie cu traditie de guvernanti si administratori, talentat si prezentabil, luptator din primul razboi mondial, devenit ministru de tânar, cunostea personal toti conducatorii lumii si-a servit în esaloanele de frunte timp de 20 de ani: numai Winston Churchill mai avusese continuitatea, sfera de cunostinte, legaturile si experienta lui politica. În 1938 servise ca Prim Ministru dar demisionase în semn de protest pentru ca Hitler era încurajat de catre guvernele occidentale în invaziile lui si Eden era astfel respectat de toti. Autorul care-l cunostea pe Eden personal si corespondase cu el, care-l însotise la Moscova la întâlnirile cu Stalin, se declara uluit si socat de ce-a facut Anthony Eden în Octombrie 1956.
Caci Anthony Eden din May 1955 nu mai era Prim Ministrul Marii Britanii ci era primul ministru britanic al statului sionist si-al ambitiilor lui. În ultimele lui saptamâni ca Ministru de Externe, dinainte de-a fi Prim Ministru, Marea Britanie încheiase un tratat cu Turcia si Iranul pentru a-si apara interesele în zona petrolifera de petrolul careia avea mare nevoie. Camera Comunelor facea spume la gura despre “interesele Israelului” lezate de acel tratat, numai 2 membri din 265 zicând ca interesele Marii Britanii si-ale restului lumii pot fi mai importante decât ale Israelului. Întâi Eden a propus o forta internationala de pace între Israel si Egipt, dar Statele Unite s-au opus; apoi a propus ca Israelul sa retrocedeze un teritoriu infim din cel pe care-l ocupase în plus fata de cât îi fusese acordat în 1948, dezlantuind atacuri în presa americana împotriva Angliei care chipurile “s-a alaturat dusmanilor Israelului”. Apoi în Martie 1956 s-a întâmplat ceva care dadea unui observator atent previziunea agresiunii israeliene: “Vocea Americii” a difuzat o emisiune comemorativa plina de actualizari ale “liberarii evreilor din robia egipteana” în ajunul pastelor evreiesti. Publicul american habar n-are de ce face si zice “Vocea Americii” si autorul n-a putut descoperi cine-o dirijeaza, dar popoarele din departari îsi închipuie ca “Vocea Americii” reda pozitia oficiala a Statelor Unite. Autorul a putut afla doar atât: “Vocea Americii” are resurse financiare imense si cei care lucreaza la “Vocea Americii” sunt majoritatea evrei ashkenazi din Europa de Rasarit. S-ar parea ca “Vocea Americii” nu da socoteala nimanui si lucreaza în secret. Un exemplu de ce face “Vocea Americii”: dupa ce tancurile sovietice au înecat în sânge revolutia din Ungaria din Octombrie-Noiembrie 1956, ziaristi occidentali care s-au dus la fata locului au gasit supravietuitori care le-au confirmat ce zic si refugiatii maghiari de-atunci. Acestia blameaza “Vocea Americii” pentru ca i-au instigat pe unguri la revolta promitând implicit ajutor american, cum a facut de altfel si “Radio Europa Libera”(The New York Times, 23 Noiembrie 1956). Presedintele Eisenhower zicea: “Noi niciodata n-am sfatuit popoarele sa se revolte împotriva fortei armate”. La 5 Noiembrie 1956 când ungurii se revoltasera deja Radio Europa Libera (care difuzeaza din München) a difuzat catre ungurii rasculati urmatorul text: “Ajutorul militar occidental nu poate sosi înainte de mâine la ora 2 dimineata”, ceea ce natural înseamna ca va sosi la acea ora sau dupa acea ora – când nici nu exista! (The New York Times, 8 Decembrie 1956). Anna Kethly, sefa Partidului Social-Democrat Maghiar care-a fugit din Ungaria în timpul acelei rascoale povesteste cum în timp ce ea era la închisoare ca detinut politic din 1950 singura în celula strict secreta, Radio Europa Libera difuza în 1952 povesti cum ca ea din celula conduce o miscare subversiva de eliberare de sub comunism si dadea numele diferitilor asa zisi revolutionari anti-comunisti. Anna Kethly a fost scoasa din celula secreta si confruntata cu sute de fosti social-democrati si sindicalisti care erau torturati de catre politia secreta maghiara ca sa recunoasca ca au participat în acel complot inexistent inventat de Radio Europa Libera (The New York Times, 30 Noiembrie 1956). Tot ea zice ca Radio Europa Libera a pacatuit mult facând pe unguri sa creada ca soseste ajutorul militar occidental când acest ajutor nu exista.
Deci Statele Unite vorbesc din doua guri diferite, una cea a presedintelui, alta cea a “Vocii Americii”; arabii au auzit presedintele american, pe care-l stiau mincinos si aservit sionismului, spunând ca “nu vrem sa se creada ca ne identificam numai cu interesele Israelului”; si-apoi au auzit Vocea Americii vorbind de pastele evreiesc cum a distrus Iehova ostile egiptene de acele sarbatori “eliberând evreii din robia egipteana”. Cunoscând Thora si sionismul, egiptenii au stiut ce sa creada.
Din acel moment s-a dezlantuit în occident o propaganda furibunda împotriva Egiptului si manipularile care-au împins Japonia sa atace Pearl Harbour si-au cauzat moartea americanilor plasati acolo cu buna stiinta de guvernul lor ca sa-mpinga America în cel de-al doilea razboi mondial s-au repetat acum cu Egiptul. Dar Egiptul, mai prudent decât Japonia, n-a vrut sa cada în capcana si sa traga primul glonte. Atunci occidentul a renuntat la pretextul primului glonte si-a declarat ca tara care sufera invazia inamicului este tara agresoare; astfel Israelul a invadat Egiptul si Egiptul a fost declarat agresor.
În Camera Comunelor în Anglia socialistii cereau cu furie sa se livreze arme Israelului si “sa i se dea garantii” si mass-media engleza îl acopereau de Eden de venin pentru ca n-o face destul de prompt. Atacul sionist din Camera Comunelor era asa de desantat încât coborâse la nivel de satra tiganeasca si zbieretele si urletele îl împiedecau pe primul ministru sa vorbeasca. În America în timp ce armamentul cumparat de americani calatorea spre Israel Eisenhower deplângea ca “Israelul cu 1.7 milioane de locuitori nu poate tine piept celor 40 milioane de arabi”. În Anglia pâna si presa propriului sau partid, care deplângea felul scandalos în care era insultat primul ministru în Camera Comunelor, zicea ca “e de necontestat ca trebuie sa se livreze arme Israelului” (de câte ori lipsesc argumentele apare formula ‘e de necontestat’). Cel mai mare ziar de stânga englez, The New Statesman, cerea dezarmarea Marii Britanii în scopul mentinerii pacii (la 10 Martie) apoi înarmarea în exclusivitate a Israelului pentru care trebuie sa lupte si trupele britanice (17 Martie); conducatorul socialist, Gaitskell, era sigur ca publicul britanic va fi de partea lui, zice ziarul, daca el va porni razboi în apararea Israelului. Eden încerca sa para mai putin doritor de-a înarma Israelul si de-a trimite trupele britanice sa lupte pentru scopurile Israelului, dar atunci a facut ceva ce i se pare autorului nejustificat si anume a dat un avertisment Egiptului. Sub presiunea Statelor Unite, Anglia se retragea din Canalul de Suez (presiunea este recunoscuta în The New York Times, 21 Octombrie 1956), desi nu exista nici un motiv s-o faca; dar la acea data Ibrahim Izzat, ziarist egiptean, a avut o întrevedere cordiala cu primul ministru, ministrul de externe si ministrul muncii ai Israelului care i-au spus ca “Egiptul si Israelul au scopul comun de-a se opune influentei britanice în Orientul Mijlociu” (Ros el Youssef, May 1956; The New York Times, 20 Mai 1956). Retragerea Marii Britanii din Canalul de Suez trebuia sa fie urmata de construirea unui baraj la Assuan de 900 milioane de dolari finantat de Anglia, America si Banca Mondiala. În Iunie 1956 trupele britanice au plecat din Suez. La 6 Iulie 1956 Departamentul de Stat al Statelor Unite a spus ca barajul de la Assuan “este în vigoare”. Dupa câteva zile ambasadorul egiptean de la Washington a cerut ajutorul occidentului pentru baraj. La 19 Iulie ambasadorul egiptean s-a dus la biroul Secretarului de Stat Dulles ca sa accepte ajutorul pentru baraj. I s-a spus ca Departamentul de Stat s-a razgândit. În timp ce ambasadorul egiptean se-ndrepta spre biroul lui Dulles, Departamentul de Stat informa presa – nu pe ambasador – ca nu se mai acorda ajutorul pentru baraj nici din partea Angliei. Nu s-au indicat alte motive decât “consultatii între guvernul englez si cel american”.
Deci aceleasi voci care-au dictat ca Marea Britanie trebuie sa intre în gratii egiptenilor cedându-le canalul de Suez, acum dictau ca egiptenii trebuie insultati, batjocoriti si exasperati. Astfel de insulte josnice aduse ambasadorului unui stat si astfel de purtare execrabila din partea unui guvern din lumea civilizata occidentala n-au existat în Europa sau America decât de când guvernele acelei lumi au devenit sclave sionismului. Comentând despre modul în care-a fost batjocorit Egiptul cu oferta barajului de la Assuan, The New York Times comenteaza discret ca “unii congresmeni se temeau de dezaprobarea sionista” daca fac altfel; era doar an de alegeri.
Atunci Nasser a nationalizat canalul de Suez si ziarele occidentului au început sa vocifereze despre razboi ca pe vremea “procesului doctorilor evrei” înainte de moartea lui Stalin. Presedintele Egiptului Nasser era acum ponegrit mai rau ca Hitler. Autorul, adânc intrat în viata politica din tinerete, spune ca de câte ori începe un concert de propaganda virulenta împotriva cuiva a fost deja stabilita data la care fortele armate vor da lovitura împotriva lui. Naser era deja etichetat drept agresor într-un razboi care înca nici nu-ncepuse. În Martie Ben-Gurion zicea la Tel Aviv ca trebuie urgentate livrarile armelor catre Israel fiindca “soseste atacul egiptean în lunile ce vin”. La 13 Aprilie Winston Churchill care se retrasese din politica de-un an a iesit din cutie ca sa spuna ca “prudenta si onoarea” cer Angliei sa apere Israelul de atacul egiptean care nu avusese loc – dar Churchill ghicea ca egiptenii vor avea de gând sa atace si de aceea era de acord ca Israelul sa atace întâi Egiptul “pentru a se apara de atacul egiptean care-ar fi avut loc altfel si asta ca sa nu lase egiptenilor timp sa învete cum sa foloseasca armele rusesti primite”, cum ziceau “activistii” sionisti. Apoi în Mai Israelul a atacat teritoriul egiptean Gaza masacrând si ranind 150 de barbati, femei si copii; la care mass-media occidentala a fiert de indignare despre ticalosia victimelor egiptene si despre “agresiunea” civililor egipteni macelariti în propria lor tara de invadatorii israelieni.
Starea de abjecta servitudine la care a fost redusa Marea Britanie se vede din câteva amanunte. În Iunie 1956 Comunitatea Anglo-Evreiasca a benchetuit la Guildhall în Londra sarbatorind 300 de ani de la “revenirea evreilor în insulele britanice” si Ducelui de Edinburgh, sotului reginei, i s-a cerut sa apara cu iarmulka pe cap – si-a facut-o. În Septembrie asociatia Cromwell a tinut un serviciu comemorativ la mormântul macelarului ucigas de regi din Drogheta, Cromwell, celebrând aceeasi minciuna ca Cromwell i-ar fi “readus” pe evrei în Anglia din care nu plecasera niciodata, cu 300 de ani în urma. Isaac Foot, vorbitorul, i-a cerut mostenitorului tronului, Printului Charles, sa ia numele de “Regele Oliver [Cromwell] II”, caci “n-avem nevoie de Charles III”. Aceeasi umbra stapânitoare si batjocoritoare a dominat încoronarea Reginei Angliei în 1953, când a trecut în revista vasele tuturor natiunilor din portul Spithead, în ovatiile marinarilor; doar marinarii sovietici au tacut fara sa zica nimica (din greseala, au explicat sovieticii ulterior) si numele vasului sovietic trimis la ceremonie era “Sverdlov”, dupa Yankel Sverdlov, evreul hazar care-a asasinat familia domnitoare a Rusiei.
Nationalizarea nu era o crima când o faceau altii, caci Mexicul nationalizase proprietati americane fara reprosuri, cu contraplata, asa cum facea si Nasser; America deja începea sa paseasca pe drumul spre ruina al nationalizarii instituind The Tennessee Valley Authority, iar în Anglia guvernul nationaliza în stânga si-n dreapta tot ce apuca, caile ferate, minele de carbuni. Dar nationalizarea canalului de Suez de catre Nasser era intolerabila Angliei si Americii si-n loc sa ocupe din nou canalul de Suez, cum era logic, a-nceput înscenarea care precede razbunarea talmudica. Mass-media a decretat la unison ca Nasser este noul Hitler. Ben-Gurion a-nceput facându-l “dictator” întâi, “dictator-fascist” apoi si prim ministrul francez l-a numit apoi “Hitler”. Apoi s-a recitat tot ce se recitase împotriva lui Stalin în 1952-53 când cu “doctorii evrei”: Nasser a devenit dusmanul evreimii. Când Anthony Eden a-ncercat sa vorbeasca în Camera Comunelor, Hugh Gaitskell, conducatorul socialist, recita: “e ca cu Hitler si Mussolini”; alt membru socialist, Paget, zicea: “exact ca la Hitler”. Alti membri socialisti tipau “ucigasule!” când trecea Eden. Desigur, comparatia dintre Hitler si Nasser e absurda si-ar fi ridicola daca cei doi n-ar avea un punct în comun: fusesera ambii declarati dusmani ai sionismului care trebuie sa fie distrusi. În cele din urma Eden a cedat zicând ca presedintele Nasser “e un fascist caruia-i creste pofta de jaf”, exact ce zisese despre Hitler cu 18 ani în urma. Autorul n-a putut gasi aceste cuvinte în textul discursului lui Anthony Eden, dar exact aceste cuvinte au aparut în textul discursului lui Eden publicat în The New York Times si aceste cuvinte au ajuns la urechile gloatei; Eden ar fi trebuit sa stie asta si daca nu intentiona ca aceste cuvinte sa-i fie atribuite, trebuia sa le nege. Eden si-a bazat atacul împotriva lui Nasser pe faptul ca acesta a nationalizat canalul de Suez (oferindu-se sa-l plateasca) si acest canal e important pentru toate natiunile, care au nevoie sa-l foloseasca. Dar Nasser nu INCHISESE canalul de Suez, numai îl nationalizase si vapoarele tuturor natiunilor treceau prin el exact ca mai-nainte, în afara de vapoarele singurei natiuni care invadase si masacra cetatenii egipteni, Israelul; iar vapoarele în drum spre Israel treceau dupa ce egiptenii le controlau sa nu contina armament. Asta e tot ce faceau egiptenii.
În saptamânile care-au urmat în timp ce se cauta o solutie la diverse conferinte la Londra si Washington, mass-media occidentala informa publicul ca egiptenii nu stiu cum sa regleze canalul care va fi curând total distrus, ceea ce nu s-a întâmplat, caci vapoarele continuau sa treaca exact ca mai-nainte. Dar guvernul englez devenea tot mai furios pentru “refuzul Egiptului de-a lasa sa treaca vapoarele Israelului si pentru ca controleaza vapoarele care merg în Israel”, zice Rose Halprin, presedinta adjuncta a Agentiei Evreiesti pentru Palestina (22 August 1956, The New York Times), aratând astfel corect ca toate guvernele lumii care s-au ridicat împotriva Egiptului o faceau ca sa serveasca interesele Israelului.
La 13 Septembrie 1956 Anthony Eden, dupa cum scrie Associated Press (autorul n-a gasit textul scris de Eden, doar textul difuzat de Associated Press ca venind de la Eden), “a prezis ca Presedintele Nasser va ataca Israelul daca nu va fi pedepsit pentru canalul de Suez. Sir Anthony [Eden] a lasat a se-ntelege ca Marea Britanie va lua arma în mâna ajutând Israelul daca va fi nevoie”. Deci iata-l pe primul ministru britanic amenintând cu razboiul pentru ceva ce s-ar putea întâmpla daca asa si pe dincolo. Din acest moment “gloata” a avut creierul spalat numai cu atacul egiptean împotriva Israelului care va veni neaparat (s-a abandonat tema “împiedecarii navigatiei internationale pe canalul de Suez” care devenise prea ridicola); si spalarea creierului era asa de acerba si atotcuprinzatoare încât cei care citeau ziarele si ascultau stirile si nu-si faceau notite de la o zi la alta cu tot ce s-a spus aveau impresia ca atacul egiptean inexistent deja a avut loc. Un exemplu; scrie The Weekly Review din Londra în Septembrie 1956, câteva saptamâni înainte ca Israelul sa atace Egiptul: “suntem absolut siguri ca Egiptul sustinut de Rusia va ataca Israelul. Nu exista nici o îndoiala si pe asta trebuie sa bazam toate calculele noastre”. Asta dupa ce ani în sir Israelul a atacat si masacrat civili lipsiti de aparare fara nici un fel de provocare si dupa un lung sir de rezolutii ONU în care Israelul fusese condamnat pentru agresiune.
Autorul este unul dintre cei mai calificati ziaristi ai secolului si insista cu aceste amanunte pentru a dezvalui publicului cum îl manipuleaza mass-media. Publicul nu va întelege niciodata ce s-a întâmplat si ce se întâmpla daca nu întelege acest mecanism sustinut de dezinformare si manipulare de catre mass-media aservita.
În primele 9 luni ale anului 1956 occidentul continua sa livreze arme Israelului, Anthony Eden a anuntat ca “livrarile de arme Egiptului au fost sistate”, în Iulie Israelul a primit 2 crucisatoare de razboi britanice, obligata de America Franta i-a livrat tot anul avioane de atac, Canada la fel în Septembrie, si-n America-n ajun de alegeri candidatii se-ntreceau sa curteze “votul evreiesc”: primarul New Yorkului pretindea ca armamentul livrat Israelului “sa fie un cadou” si sa nu se accepte nici un fel plata. Nimic altceva nu mai aparea pe agenda politicii externe a candidatilor decât “promisiunea de-a sprijini Israelul”. Zicea Eisenhower, candidatul republican: “Consideram salvgardarea Israelului ca principiul important al politicii externe americane”. Zicea candidatul democrat: “Partidul Democrat va corecta dezechilibrul periculos creat prin livrarea de arme comuniste Egiptului, vânzând sau dând arme defensive Israelului”; acest “dezechilibru periculos” consta din legenda ca Israelul era neînarmat si lipsit de aparare si arabii erau agresori înarmati pâna-n dinti, câteva luni dupa ce Israelul se laudase ca este mai bine înarmat decât toate cele 7 state arabe luate laolalta si-n timp ce armament modern superior curgea înspre Israel tot timpul. Desigur, aceste declaratii n-au nici o legatura cu bunastarea Statelor Unite, a poporului american, a lumii în general; singurul lucru pe care-l reflecta este totala aservire a guvernelor si politicienilor occidentali fata de sionism, crezând ca numai cele mai servile slugi ale Israelului pot ocupa functii în statele “libere” occidentale. Autorul nu stie daca politicienii cred asta pe buna dreptate, dar faptul e cert ca toti politicienii occidentali cred asta. Poate ca au dreptate; caci fiind oferta democratilor de aservire catre sionism mai generoasa, democratii au obtinut majoritatea în Congres, chiar daca tot Eisenhower a iesit presedinte, cu Richard Nixon vice-presedinte. Autorul crede ca Nixon a fost ales împotriva dorintei fortelor obscure care guverneaza “lumea libera”; dar evenimentele care-au urmat dupa scrierea cartii, în timpul presedintiei lui Nixon, a aratat ca Nixon s-a schimbat si-a devenit un presedinte exact ca Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt. ori Eisenhower.
Nixon, care la vremea la care scria autorul nu era înca internationalist, l-a demascat pe Alger Hiss, spionul sovietic din guvernul american, si-a fost acuzat de antisemitism, de care acuza a fost aparat în mod public de catre un rabin care-l cunoaste bine. De aceea s-a-nceput o campanie în mass-media împotriva numirii lui ca eventual vice-presedinte republican. În acest timp partidul democrat nu mai lasa candidatului sa-si aleaga vice-presedintele ci s-a pus la vot si-a iesit Senatorul Estes Kefauver, sionist fervent. Republicanii au facut la fel si Nixon a primit votul republican pentru vice-presedintie – împotriva dorintei sionistilor, crede autorul, care n-a apucat sa-l vada pe Nixon în actiune înainte de a-si încheia cartea. Dar parca presimtind ceva autorul zice ca Nixon da aceleasi sperante pe care le dadea Eden în 1938; din pacate Nixon a sfârsit ca si Eden, slujind internationalismul si sionismul cu trup si suflet.
Candidatura lui Eisenhower a fost salutata cu usurare de americani fiindca Eisenhower “a tinut America afara din razboi”. Exact asa s-a zis de Wilson si de Roosevelt, cei care-au împins America în razboi. Dar cu 8 zile înainte de alegeri, la 29 Octombrie 1956 Israelul a invadat masiv Egiptul patrunzând 110 km. în teritoriul egiptean al peninsulei Sinai si între timp în interiorul granitelor Israelului la frontiera cu Iordanul evreii au macelarit din nou civilii palestinieni, masacrând cu sânge rece populatia satului Kafr Kassem unde-au asasinat 48 de barbati, femei si copii neînarmati. Acestia erau dintre ultimii locuitori de drept ai Palestinei care nu fugisera dupa masacrarea palestinienilor de catre evrei în anii anteriori ci ramasesera lipiti de pamântul lor milenar ca sa sufere distrugerea talmudica. Ben-Gurion, primul ministru israelian, a admis ca a avut loc acest nou macel calculat cu sânge rece a populatiei satelor palestiniene din Israel, dar nota de protest trimisa de arabi la ONU a murit pe undeva caci nu s-a mai auzit nimic de ea. Aceeasi tacere si despre cei 215.000 de palestinieni fugiti în Gaza ca sa scape de macelul evreiesc, unde i-au gasit aceleasi trupe israeliene de invazie care-i alungasera din tara prin masacru; guvernul Israelului anunta ca nu va retroceda teritoriul invadat Gaza si nici nu va permite palestinienilor refugiati sa se-ntoarca acasa. Lumea întreaga a uitat despre aceste 250.000 de victime si doar atât s-a mai auzit despre ei: în scrisoarea celor 11 state arabe adresata Natiunilor Unite se arata ca invadând Gaza israelienii “au asasinat cu sânge rece sute de barbati, femei si copii” dar cifrele exacte nu pot fi aflate pentru ca invadatorii israelieni nu permit investigatia sau prezenta observatorilor si chiar statele arabe conchid în scrisoarea lor ca “numarul victimelor macelului nu va putea fi aflat niciodata”. Dar despre satenii masacrati la Kafr Kassem a declarat chiar Ben-Gurion moartea lor.
Dupa un lung sir de incursiuni israeliene în teritoriu strain în scop de macel al populatiei civile lipsite de aparare, dupa un lung sir de condamnari la ONU, în timp ce ungurii se luptau cu mâna goala împotriva tancurilor sovietice, armata Israelului a invadat masiv statul egiptean învecinat unde-a început sa asasineze populatia. Asa s-au coordonat din nou cele doua brate ale revolutiei mondiale în ascensiunea ei spre guvernul mondial care sa-i aduca dominatia asupra întregii lumi, bratul sionist si bratul bolsevic; unul varsa sânge în Orientul Mijlociu, în “tara fagaduintei” a poporului ales, celalalt varsa sânge în Europa, a carei civilizatie crestina urmareste s-o distruga si s-o faca una cu pamântul pentru a domni peste gloate de animale, de “goimi”. Nici macar mass-media din New York n-a mai putut scrie ca egiptenii erau agresorii; fara ajutorul nimanui cei tradati bolsevismului se ridicasera singuri si-si dadeau viata ca sa-l înfrânga; nimeni nu trebuia sa miste un deget, ar fi trebuit doar ca guvernele occidentale sa stea deoparte si sa nu se amestece si omenirea ar fi fost salvata din clestele sionist-bolsevic. Dar n-a fost asa. Guvernul francez si cel britanic au sarit imediat cerând ca “trupele egiptene si israeliene sa înceteze lupta si sa se retraga la 10 mile de canalul de Suez” sub amenintarea cu forta militara anglo-americana, lasând astfel invadatorii israelieni sa ocupe teritoriul egiptean invadat. Cum Egiptul n-a putut accepta asa ceva, armata engleza si franceza au început sa bombardeze Egiptul si i-au distrus fortele aeriene, lasându-l dezarmat prada Israelului.
Autorul a aflat asta pe când se afla-n America si pentru prima data în viata i-a fost rusine de tara lui, i-a fost rusine ca e britanic. Rusine de fapta Angliei e putin spus, zice el; s-a simtit ca atunci când si-a dat demisia de la Times protestând minciuna presei (un protest prostesc, zice el acum dupa trecerea anilor, caci altfel ar fi trebuit sa procedeze). Nici un american cu care-a vorbit, zice el, nu i-a pus pe nas ticalosia guvernului britanic; multi americani erau la fel de rusinati, caci politica de perfidie si frecvente schimbari de macaz a guvernului american contribuisera mult sa se ajunga aici. Unii chiar au înteles ca rusinea era a întregului occident si ticalosia era a întregului occident care si-a parasit valorile spirituale ale propriei civilizatii si s-a subjugat ticalosiei fortelor obscure. Dar actul de perfidie si josnicie criminala imediata îl facuse Marea Britanie bombardând Egiptul, si-asa s-a ratat sansa unica de-a înfrânge cele doua brate ale raului, sionismul setos de sânge în Palestina si bolsevismul distrugator al civilizatiei în Ungaria. Si asta nu din calcul meschin politic, caci nici Franta nici Marea Britanie n-aveau nimic de câstigat, singurul care avea de câstigat era Israelul, care pastreaza teritoriile invadate. Franta nu mai avea ce reputatie internationala sa piarda, caci la 160 de ani dupa ce fusese înecata în sânge de revolutie nu mai avea nici un fel de prestigiu, nici un fel de putere si nici un fel de stabilitate nationala, cu prim ministri perindati la portofoliu în succesiune rapida de publicul n-apuca sa le afle numele si deja erau maziliti: singurul lucru pe care-l stiu francezii despre guvernul lor este ca e întotdeauna în mod invariabil venal. Anglia însa, zice autorul, a pierdut reputatia si traditia unei tari care-a stiut sa construiasca un imperiu si sa-l dezmembreze lasând prosperitate unde-a gasit saracie, lasând libertate fostelor colonii devenite tari prietene, cu totul contrar sistemului de “guvern mondial” propus de Bernard Baruch la comemorarea lui Wilson la catedrala din Washington din 1956 [si actualmente în curs de implementare în 1992] care domneste prin teroare asupra natiunilor înrobite, “cu forta” zice Baruch, cu forta armelor atomice “si pedepsind cu strasnicie pe oricine e nesupus”. Aceasta splendida realizare a destinului istoric al unei natiuni civilizate a pierdut-o Marea Britanie prin ticalosia din Octombrie 1956, care-a fost comisa nu ca sa slujeasca Angliei ci ca sa slujeasca Israelului. Atacul fusese pregatit de mult de catre cel putin doi dintre agresori si anume Israel si Franta. Corespondentii de la Times, Reuters si alte agentii de presa vorbesc despre pilotii si ofiterii francezi de la aeroporturile militare israeliene din timpul invaziei. Reuters reda spusele unor ofiteri francezi despre cum au bombardat tancurile egiptene în timp ce trupele Israelului invadau Sinai. E o minciuna ca trupele franceze au aparut în regiunea Suezului ca sa împiedece razboiul; francezii împreuna cu Israelul au atacat Egiptul, desi pretindeau în mod oficial ca sunt acolo ca sa desparta beligerantii, conform declaratiei tripartite din 1950. Guvernul englez însa, despre care nu s-a putut dovedi ca în cazul Frantei ca a planuit de mult în secret sa atace Egiptul deodata cu atacul israelian, a refuzat pâna în momentul în care a aparut cartea de fata sa investigheze cum au participat trupele engleze la atacul împotriva Egiptului. Participarea engleza la atac pare sa fi fost spontana, ordine date la momentul respectiv, nu îndelung pregatita ca cea franceza. În acest moment însa Consiliul de Securitate ONU a cerut retragerea Israelului din teritoriul egiptean condamnând Israelul (29 Octombrie). Apoi la 7 Noiembrie Anglia si Franta au fost condamnate alaturi de Israel si li s-a cerut sa se retraga de pe teritoriul Egiptului. Apoi mass-media a uitat complet de agresiunea Israelului si Anglia si Franta au devenit singurii agresori, exact asa cum evreii au devenit singurele victime ale lui Hitler prin reformularea acuzei cu cuvinte usor schimbate de la un stadiu la celalalt. Eleanor Roosevelt, care era purtatoarea de cuvânt a lui Franklin D. Roosevelt, a declarat în campania electorala ca “ea nu considera ca Israelul este agresor… ci crede ca Anglia si Franta sunt vinovate de agresiune, tehnic vorbind” (The New York Times, 4 Noiembrie 1956).
Presedintele Americii, Eisenhower, stia de planurile de atac împotriva Egiptului, atac care-a lasat canalul de Suez blocat de carcasele vapoarelor scufundate si Anglia gata sa se retraga neconditionat din Egipt si pe presedintele Egiptului Nasser un erou în lumea araba. Eisenhower îsi retrasese cetatenii din zona Suezului înainte de atac si-l avertizase pe Ben-Gurion, care nici nu s-a ostenit sa-i raspunda decât anuntându-l dupa atac ca atacul a avut loc. Astfel Eisenhower putea acum sustine ca el n-a participat la atac si aparea virtuos în fata publicului, spunând ca el “nu subscrie la folosirea fortei ca instrument în disputele internationale”. Vorbele lui sunt virtuoase, dar el finantase si organizase înarmarea Israelului prin Franta, Canada si Anglia tot timpul premergator invaziei; totusi vorbele virtuoase ale lui Eisenhower au rasunat în urechile publicului si Eisenhower a fost reales.
Anglia n-a fost asa norocoasa, caci din punct de vedere militar operatia împotriva Egiptului a fost un fiasco, Anglia si-a pierdut prestigiul în lumea araba si mai mult, coeziunea politica a Commonwealth-ului britanic a fost sfarâmata. Hanson Baldwin scrie (A Confused Invasion) ca în afara de faptul ca atacul Marii Britanii împotriva Egiptului a fost extrem de inoportun din punct de vedere politic (toti ambasadorii britanici aflati la post în Orientul Mijlociu nu si-au putut crede urechilor când au auzit de atac), din punct de vedere al conducerii operatiei militare ordinele erau confuze si ineficiente, de parca anume facute ca sa împiedice reusita operatiei. Dar Canada s-a disociat de Marea Britanie si Commonwealthul n-a mai fost o unitate, doar Australia si Noua Zeelanda au mai aratat oarecare loialitate sentimentala abtinându-se de la a condamna Marea Britanie la ONU. De ce au fost împinse Anglia si Franta sa-si mânjeasca mâinile cu sângele egiptenilor, dar n-au perseverat pâna la victorie si-au ramas doar sa primeasca reprosurile restului lumii la ONU? De pe urma atacului împotriva Egiptului din 1956 Anglia s-a ales doar cu reprosuri, rusine, impozite sporite pe populatie si saracirea cetatenilor ei.
Imediat ce Anglia si Franta au atacat Egiptul, trupele sovietice au început sa masacreze unguri în Ungaria. Si la ONU a avut loc comedia adânc dezgustatoare a acuzelor reciproce, Moscova aratând cu degetul pe macelarii arabilor, occidentul aratând cu degetul pe macelarii ungurilor. Autorul spune ca discutiile la ONU aveau tonul gâlcevilor cersetorilor de profesie dintr-un bazar levantin. Si nici în Anglia nu era mai mult adevar în declaratiile guvernului decât la cersetorii de profesie dintr-un bazar oriental. Anthony Eden l-a facut pe Anthony Nutting, Ministru de Externe, sa demisioneze pentru ca “fusese de parere ca Anglia nu trebuie sa intervina împotriva Egiptului” si Churchill a declarat ca “Israelul a irupt împotriva Egiptului ca raspuns la grave provocari… pacea-n lume, Orientul Mijlociu si interesul nostru national vor beneficia în cele din urma de pe urma actiunii guvernului nostru [împotriva Egiptului]“; la data scrierii cartii nici unul din beneficiile astea nu se vazuse înca. Dar Bulganin, prim-ministrul sovietic, a amenintat cu un atac atomic daca Franta si Anglia nu “opresc imediat atacul, nu opresc imediat varsarea de sânge” (în timp ce varsarea de sânge continua nestingherita în Ungaria, 100.000 unguri fugisera în Austria si povesteau ce-au patit si Ferenc Munnich, trimis de Moscova în locul lui Rakosi si Geroe, facea la Budapesta ce facuse Bela Kun în 1919). Mai mult, Bulganin i-a propus lui Eisenhower un atac comun împotriva Angliei si Frantei, despre care Eisenhower a spus ca “e de necrezut”, desi alianta dintre Hitler si Stalin împotriva Angliei, Americii si Frantei si apoi dintre Stalin si Anglia, Franta si America împotriva lui Hitler fusese crezuta fiindca exista. Dar un corespondent de la The New York Times a fost mai aproape de adevar citând un înalt diplomat american care-a spus: “noi totdeauna vom fi aliatii Israelului”.
Opinia publica, zice autorul, este un produs fabricat în cantitati industriale pentru uzul maselor si poate fi fabricat în orice forma si culoare doreste fabricantul, caci masele n-au alta. Eisenhower a fost ales sa fie presedintele Statelor Unite de catre acelasi grup de “internationalisti” care-i alesesera pe Wilson, Roosevelt si Truman si politica externa a Statelor Unite totdeauna a fost aservita bolsevismului si revolutiei mondiale. Scopul final al “internationalistilor” care manipuleaza din culise guvernele-marioneta ale tuturor natiunilor occidentale este faurirea unui guvern mondial aservit lor care sa stapâneasca absolut toata lumea fara identitate nationala a maselor reduse la gloate de muncitori sclavi statului controlati prin teroare politieneasca si printr-un vast sistem de nomenclatura administrativa. În spre acest scop final converg toate actiunile celor doua brate ale distrugerii, cel sionist si cel bolsevic, care actioneaza împotriva civilizatiei crestine. Autorul crede ca în acel moment scopului instaurarii guvernului mondial îi era util sa produca disensiune între guvernul american si cel al Marii Britanii. De aici atitudinea anti-britanica a lui Marshall, al doilea om în grupul Roosevelt-Marshall-Eisenhower si de aici dorinta lui Roosevelt de a dauna Marii Britanii, cum o arata documentele conferintei de la Yalta, unde Roosevelt i-a cerut lui Stalin în secret, “sa nu stie Primul Ministru Churchill”, sa internationalizeze colonia britanica Hong Kong si sa excluda Anglia din discutiile despre Korea (The New York Times, 17 Martie, 1955) dar Stalin l-a refuzat. În fond Eisenhower fusese cel care ordonase trupelor aliatilor sa cedeze jumatate din Europa trupelor sovietice; si Eisenhower fusese ales de internationalisti sa fie presedinte ca sa duca o politica “internationalista”. Eisenhower însa s-a întrecut pe sine însusi, caci era de asteptat sa se alieze cu Moscova împotriva Angliei în acest caz dar nu se astepta nimeni sa arate atâta grosolanie în atitudinea lui, cerând retragerea neconditionata a trupelor britanice, ignorând pe ambasadorul englez la Washington în mod insultator si arborând în emisiuni televizate o atitudine de dezgust fata de agresiunea britanica împotriva Egiptului – dupa ce înarmase Israelul si facuse presiuni asupra Marii Britanii sa se alieze cu Statele Unite în a insulta Egiptul timp de luni de zile înainte de agresiune. Si-n timp ce presedintele Statelor Unite îsi etala indignarea morala la televizor, ungurii erau în continuare masacrati de trupe sovietice; dar pentru acel macel presedintele Eisenhower n-a mai avut indignare morala, ci doar cuvinte vagi fara nici un alt gest: a spus odata: “mi-e mila de ei din toata inima”. Caci toata cariera lui Eisenhower poarta pecetea simpatiilor lui pro-bolsevice, care l-au facut sa renunte sa repudieze acordul de la Ialta, dupa ce-a fost ales în 1952 si sa ordone trupelor aliatilor sa faca loc avansului sovietic în Europa în 1945.
În 1956 lumea nu era înca gata de servitudinea sub guvernul mondial. În acel an înca a fost posibil sa se condamne atât agresiunea împotriva Egiptului cât si masacrul condus de sovietici în Ungaria. Dar în afara de discutii contradictorii pe aceste teme, la ONU nu s-a facut absolut nimic si ungurii au fost în continuare macelariti, sovieticii au ramas în Ungaria si Statele Unite n-au zis nimic. În cazul Egiptului s-a obtinut ceva numai datorita atitudinii anti-britanice a Uniunii Sovietice, în aceasta privinta de coniventa cu Statele Unite. Autorul vede ca principala cauza a raului controlul pe care-l exercita fortele internationaliste asupra masinii de vot americane, ale caror scopuri sunt uneori necunoscute marionetelor lor, caci Marea Britanie invadase Egiptul în speranta ca va fi astfel pe placul stapânilor sionisti care-l numesc pe presedintele Statelor Unite si determina masele sa creada ca l-au ales. Dar de data aceasta marioneta sionismului, Eisenhower, a dansat pe melodia bolsevismului pe care-o cânta Bulganin, si-a adoptat un ton de indignare morala la ticalosia marionetelor britanice ale sionismului care-au atacat Egiptul. Si-asa s-a trezit Anglia amenintata de catre Uniunea Sovietica si insultata de Statele Unite si fara petrol, care nu-i mai era furnizat de statele arabe si nici de Statele Unite care-i cereau retragerea neconditionata. Cu toata durerea unui adevarat patriot care-si iubeste tara, autorul recunoaste ca Marea Britanie recolta rodul propriilor actiuni. Marea Britanie si Franta au început retragerea neconditionata – dar ISRAELUL NU. Fortele unor “armate internationale” încropite la repezeala au început sa piarda vremea pe lânga canalul de Suez întrebându-se ce-au de facut acolo. Presedintele Nasser a refuzat sa cedeze Israelului parti din teritoriul Egiptului. Si Israelul a-nceput sa acuze Egiptul de “antisemitism” pentru ca-si apara cetatenii de masacru. Trei saptamâni dupa atacul împotriva Egiptului Hrusciov, îmbatându-se la o receptie la ambasada poloneza, si-a batut joc de ambasadorul britanic si de cel francez zicându-le: “voi ziceti ca noi vrem razboi si uite ce bine va sade în situatia idioata în care v-ati bagat…. desigur ca ne-ati dat o lectie în Egipt”. The New York Times tragea concluzia la 25 Noiembrie: “Marea Britanie si Franta au intrat în joc si par sa piarda dezastruous… Israelul a iesit cu câstiguri”. Doua saptamâni mai târziu acelasi ziar a numit Marea Britanie “o putere de mâna a doua”. Michael Hazani a declarat în parlamentul israelian ca “nereusita Frantei si Marii Britanii în scopul lor cu privire la canalul de Suez e un lucru bun pentru Israel… Israelul s-a bucurat de prietenia cu Franta care i-a furnizat armamentul care i-a permis sa biciuiasca pe egipteni… cu câteva saptamâni în urma israelienii s-au speriat auzind de un eventual razboi termonuclear. Dar acum le-a trecut spaima caci aceste amenintari sunt doar parte din razboiul nervilor .. Unii membrii ai parlamentului israelian se-ntreaba… de ce n-ar putea Israelul exploata situatia de dusmanie în care se afla si determina marile puteri sa forteze Egiptul si alte state arabe sa negocieze pacea [cedând teritorii]“.
Cuvintele lui arata clar ce sperante de justitie si pace da lumii aventura sionista. Autorul crede, cu mult optimism, ca orice natiune care se pune în slujba acestei aventuri va suferi esecuri caci aceasta aventura e sortita esecului. Dar în mod realist el prevede ca înainte de-a disparea din istorie aventura sionista va scufunda omenirea într-un nou masacru mondial, unde suferintele si pierderile vor fi nu ale sionistilor ci ale ne-evreilor care sunt în slujba lor.
Guvernul britanic, prin intermediul Ministrului Apararii Anthony Head, si-a explicat actiunile prin necesitatea de a se împiedeca “ca Israelul sa fie lovit, Tel Avivul sa fie bombardat si arabii sa fie uniti” (autorul n-are textul discursului si citeaza dupa The New York Times). Deci s-a actionat pentru a se obtine Egiptul lovit, Port Saidul bombardat si lumea araba dezbinata – dar tot ce s-a obtinut a fost Port Saidul bombardat. Chiar daca s-ar fi obtinut distrugerea Egiptului si dezbinarea arabilor, cu ce-ar fi profitat englezii din asta? Si care cetatean englez ar fi optat pentru actiunea militara în scopul de a distruge Egiptul si-a dezbina arabii, daca i-ar fi cerut cineva parerea? Si când i s-a cerut cândva alegatorului britanic avizul când guvernul lui s-a angajat sa serveasca aspiratiile sioniste?
Facând analogia cu medicina unde e posibil sa se identifice cauza primara a unor boli, autorul identifica sionismul ca prima cauza a bombardamentelor din 29 si 30 Octombrie 1956. De la începuturile lui în ghetourile Rusiei, unde s-a nascut ca o miscare politica cu 80 de ani în urma (la data scrierii cartii, în 1956), sionismul a ajuns acum sa-si vada împlinit scopul de a “însela natiunile”, cum zice Biblia.
Autorul încheie pe o nota de speranta ca popoarele Europei de Rasarit îsi vor sfarma lanturile si se vor elibera de bolsevism [n-a apucat sa vada revolutiile anticomuniste furate, instaurarea neocomunismului si criptocomunismului si extinderea terorismului de stat a "guvernului mondial" în lumea asa-zisa libera] si ca evreii se vor disocia de sionismul sovin si vor accepta sa traiasca în prietenie cu ceilalti oameni. Din cei 14.000 de evrei care-au fugit din Ungaria în timpul înabusirii revoltei de catre trupele sovietice, doar 900 s-au dus în Israel; restul sunt cu totii în Statele Unite si Canada, unde însa sunt captati de gruparile sioniste sovine de aici.
În Ianuarie 1957 Eisenhower a cerut Congresului autorizatia sa faca razboi împotriva “oricarei agresiuni pe fata controlata de comunismul international” în Orientul Mijlociu – adica sa faca exact ce-a facut guvernul britanic de i-a provocat dezgustul si indignarea si sa atace statele arabe atunci când Israelul doreste sa le atace. Caci înaintea si-n timpul atacului Israelului împotriva Egiptului presa internationala începuse sa raspândeasca teza ca Egiptul e controlat de comunismul international; si asa o tara araba dupa alta poate fi acuzata de acest control si lovita [Bush în 1991 a inventat alt pretext pentru genocidul din Irak si anume 'tirania lui Saddam Husein', care se pretindea ca-si gaza proprii cetateni; s-a dovedit apoi ca irakienii gazati au fost gazati de trupe americane, pentru ca sa serveasca drept pretext]. Acuzatia de a fi un stat “controlat de comunismul international” poate fi îndreptata la placerea mass-mediei împotriva oricui, caci nu exista dovezi, doar afirmatii în politica internationala curenta. Astfel The New York Times a publicat la 2 Decembrie 1956 fotografii de “tancuri sovietice capturate de soldatii israelieni ” în timpul invaziei lor în Egipt. Când însa cititorii care se pricep au protestat, ziarul a trebuit sa admita ca tancurile erau americane si nu sovietice. Nu se stie nici macar daca tancurile din fotografie au fost într-adevar capturate de la egipteni: tot ce se vede e o fotografie de israelieni pe niste tancuri si dedesubt scrie “tancuri sovietice capturate de la arabi”, dar oricine poate scrie orice sub o fotografie si adevarul era ca acestea erau “tancuri americane cu soldati israelieni pe ele” si absolut nimic altceva. Armata israeliana a fost dintr-u-nceput înzestrata cu armament sovietic si totusi mass-media niciodata n-a obiectat ca Israelul ar fi controlat de comunismul international si nici Eisenhower n-a dorit niciodata sa stavileasca agresiunea israeliana.
Imediat ce Eisenhower a facut declaratia aceasta în Congres a fost foarte ridicat în slavi la sinagogile din New York si actiunile israeliene au crescut în pret, probabil datorita faptului ca Eisenhower ceruse Congresului permisiunea sa atace la “cererea oricarei natiuni sau grup de natiuni”. Cum Egiptul fusese declarat agresorul în invazia din Octombrie 1956 pe care-o suferise din partea Israelului si-a Frantei si Angliei, e greu de interpretat cererea lui Eisenhower de-a duce razboi la dorinta. Daca Eisenhower ar fi spus adevarul, atunci trupele americane ar fi trebuit sa respinga Israelul, adevaratul agresor, la cererea Egiptului. Dar în istoria Statelor Unite din acest secol Statele Unite n-au facut niciodata nimic decât la porunca Israelului si-n folosul sionismului.
EPILOG
Cartea asta este trista pentru ca subiectul ei e sumbru. Autorul a scris-o din inima, din inima îndurerata a unui contemporan, participant si martor redus la tacere, ziarist caruia i s-a interzis sa-si practice meseria de a scrie adevarul fara partinire si fara teama si fara a sluji alte interese decât cele ale popoarelor. Autorul a trait în nucleul evenimentelor acestui secol, a vazut si înteles mai multe decât altii si s-a convins ca pervertirea secreta a vietii natiunilor occidentale n-a fost totdeauna rodul întâmplarii, ci rezultatul unei actiuni sustinute, planificate si organizate. Cartea aceasta este un protest împotriva siluirii adevarului. Caci cum sa reconstituie istoricii istoria daca documentele au fost distruse, faptele sunt descrise în mod fals si distorsionat, lucruri care n-au existat sunt declarate reale, lucruri care-au avut loc sunt declarate inexistente si toata activitatea mass-mediei este una de pervertire, ascundere si falsificare a istoriei contemporane?
Autorul dezvaluie în ultimele pagini ale cartii o miscatoare încredere în dreptatea divina, împotriva careia nu se revolta, ci se pleaca cu speranta ca aceste tribulatii si distrugeri nu vor duce la izbânda raului ci la triumful binelui în cele din urma, prin renasterea sufletului crestinatatii, caci, zice el, “Dumnezeu are puterea sa faca chiar mai mult”.
Macaulay zice ca “în scrierea istoriei nu supravietuieste decât interpretarea faptelor asa cum o cer diverse doctrine, iar faptele care nu convin sau contrazic doctrina sunt ignorate sau uitate”. Autorul s-a straduit sa nu uite si sa nu ignore nimic, ci sa arate faptele cu exactitate, caci faptele reale nu sunt niciodata cunoscute de mase, carora li se baga în cap doar diverse “interpretari” care convin politicienilor.
O superstitie barbara nascuta în antichitatea îndepartata si mentinuta sub forma agresiv militanta de catre o secta preoteasca semi-secreta s-a reîntors în lumea contemporana ca sa ne chinuie sub forma unei miscari politice sprijinite de enorma bogatie si putere politica în toate capitalele natiunilor civilizate. Atacând civilizatia noastra din doua directii, de dedesubt sub forma de revolutie bolsevica, de deasupra prin coruperea guvernelor si-a conducatorilor, aceasta miscare s-a apropiat de tinta ei vazându-si îndeplinita ambitia fantastica de a stapâni si domni asupra tuturor oamenilor din lume, folosind aceste doua instrumente de atac ca sa atâte natiunile în razboaie distrugatoare.
Autorul nu se simte chemat sa defineasca binele si raul, ci poate doar sa arate ca tot timpul cât a cercetat, studiat si scris lucrurile prezentate aici a simtit ca traieste în prezenta raului. Fortele care propulseaza secolul 20 sunt izvorâte dintr-o superstitie salbatica, nascuta din judecata unuia ca Ezechiel din Vechiul Testament / Thora, Ezechiel care traia în vremuri barbare si avea gânduri si sentimente barbare si sângeroase. Ca mintea lui Ezechiel este mintea locuitorilor din insulele îndepartate ale Pacificului, numite Gilbert, care pâna-n 1892 când insulele Gilbert au devenit colonie britanica, au trait în triburi preistorice departe de orice civilizatie omeneasca. Iata ce scrie Sir Arthur Grimble, care le-a administrat la-nceputul acestui secol: înainte de venirea britanicilor membrii triburilor din insulele Gilbert îsi pregateau mâncarea într-un fel de oala pusa deasupra focului; vrajitorul tribului sade pe vine în întuneric, în zori, înjunghie cu un bat vatra inamicului sau si recita: “Spirit al nebuniei, spirit al excrementului, spirit al mâncatului de viu, spirit al putreziciunii! Înjunghiu focul acestui om, focul acestui om Naewa. Bate-l dinspre apus! Bate-l dinspre rasarit! Bate-l cum îl înjunghii eu, bate-l de moarte! Sugruma-l, fa-l nebun, fa-l de rusine cu putreziciune! Sa i se umfle ficatul, sa se umfle, sa se rastoarne si sa crape. Sa i se umfle maruntaiele, sa i se umfle, sa-i fie sfâsiate si roase. Sa fie nebun si vânat, sa fie mort. S-a sfârsit cu el, e mort, mort, mort. Putrezeste”. Oricine compara acest pasaj cu pagini dupa pagini din Vechiul Testament / Thora si Talmud, vede cât de asemanatoare sunt sentimentele. Si astazi Vechiul Testament / Thora si Talmudul sunt legea care guverneaza politica natiunilor, legea invocata când se faptuiesc acte ca macelul de la Deir Yasin. Mai mult, Enciclopedia Iudaica arata clar ca în Talmud se învata doctrina ca blestemele au putere de îndeplinire întocmai a celor spuse în blestem. De câte ori presedintii, prim ministrii si politicienii din occident invoca Vechiul Testament, “Biblia”, cum zic ei, pentru a-si justifica faptele, autorul se întreaba daca ei au citit Vechiul Testament cu adevarat si daca citindu-l au priceput oare legatura dintre setea de sânge si ura si distrugerea salbateca poruncite de Iehova din Vechiul Testament si rezultatul actiunilor lor dezlantuite de miscarea în care s-a-ntrupat aceasta superstitie primitiva din antichitate. Caci la ce altceva se putea referi Dr. Chaim Weizmann, care-a slujit toata viata sionismul si la sfârsitul vietii s-a vazut fata-n fata cu ceea ce el numeste “renasterea raului nostru vechi sub forma noua si mai oribila?” Numai aceasta superstitie întunecata poate explica de ce masele de evrei sunt asa de disciplinate în slujba sionismului. Evreii erau pe cale sa se elibereze de tirania acestei superstitii dupa secole de emancipare si trai printre crestini si în poate înca 50 de ani s-ar fi apropiat cu prietenie acceptând sa traiasca ca egali ai tuturor celorlati oameni – dar acum sunt din nou înregimentati în ghearele sionismului. Imaginea masei de evrei înghesuiti în ghetourile impuse de directoratul lor rabinic este evocata de urmatorul pasaj al lui Arthur Grimble despre triburile de bastinasi din insulele Gilbert: “De 60 de generatii oamenii au crescut si-au trait aici auzind zi de zi soptindu-se crezul acestei terori… Si erau prada usoara blestemelor de moarte…. Generatii peste generatii de vrajitori au blestemat si invocat raul si oamenii s-au temut de puterea lor toata viata pe-aceste insule. Aceasta oroare acumulata a credintelor lor superstitioase se-ntrupase de-a lungul veacurilor într-o greutate aproape materiala care arunca o umbra cu o greutate palpabila, într-o prezenta permanenta care se-mprastia peste tot. Era în toate gândurile oamenilor si le umplea locuintele cu mai multa forta decât stafiile. Aveai sentimentul ca orice se putea întâmpla în aceasta atmosfera”.
De peste 60 de generatii masele din ghetourile evreiesti au auzit incantatiile si blestemele din Thora si din Talmud si spre sfârsitul secolului trecut aceste blesteme s-au încarnat în reîntoarcerea la salbaticia tribala a “razbunarii lui Iehova” care este legea Israelului modern si legea vietii internationale a occidentului contemporan. Si eliberarea de “razbunarea lui Iehova” aproape ca venise la sfârsitul sec. 19 pentru evreii din occident. Din nou, gândul autorului zboara la o batrâna din insulele Gilbert, care-si amintea de vremuri de demult: “Asculta-i pe oamenii nostri în catunele lor; muncim în pace, vorbim în pace, au trecut zilele mâniei… Ce frumoasa e viata în satele noastre, acum ca nu mai ucidem si nu mai e razboi”. Asa scrie profetul Ieremia despre fericirea trecuta a triburilor Israelului “în blândetea care ti-a încununat tineretea, în iubirea prieteniei tale” pâna n-au fost subjugate ereziei “tradatorului trib al lui Iuda”.
Cercetând, studiind si scriind despre cum aceasta superstitie tribala din antichitate a devenit forta motrice care stapâneste destinele popoarelor care-au construit (si pierdut) civilizatia crestina occidentala, autorul a simtit ca traieste cu o fiinta vie alaturi care este întruparea raului. Comunismul (bolsevismul) este o fata a acestei fiinte a raului, a carei prezenta au simtit-o si alti diplomati necorupti. Frank Rounds, ambasadorul Statelor Unite la Moscova scrie în 1951 în jurnalul lui intim: “Aici la Moscova am simtit ca raul exista în lume ca un obiect palpabil, ca o prezenta; acesta e gândul meu de ziua Nasterii Domnului”. Noi toti, evrei si crestini, zice autorul, suntem în prezenta raului, atinsi de el.
Bernard J. Brown scria în 1933: “Desigur ca noi [evreii] vom provoca teama si eventual chiar ura daca continuam sa luam tot ce ofera America dar refuzam sa fim americani, tot asa cum am refuzat din totdeauna sa fim polonezi sau rusi”. Nu numai în America ci si-n celelalte tari evreii au luat totul si-au refuzat sa faca parte din popoarele acelor tari. Totusi Bernard J. Brown n-are dreptate. Caci el judeca dupa Talmud dar un lucru n-au reusit talmudistii sa-l realizeze niciodata: si anume, ei nu pot semana ura lor talmudica în sufletul crestinilor. Actiunile sângeroase si pline de ura facute de occidentali în sec. 20 au avut loc la comanda si sub imboldul talmudic; caci ura si razbunarea, care sunt esenta Talmudului, sunt straine sufletului occidentalului, caruia civilizatia lui crestina îi interzice ura si razbunarea. Învatatura religioasa care consta din ura este apanajul celor care aplica literal Thora si Talmudul în Palestina si-n capitalele popoarelor în care si-au construit cuibul. Nu exista european sau alt occidental adevarat capabil sa predice ceea ce-a propovaduit conducatorul sionist la Johannesburg în May 1953: “Nemtii nu vor fi iertati niciodata”.
Nu e posibil sa obligi tot universul sa traiasca numai în ura si varsare de sânge, conchide autorul si de aceea el are speranta ca planul guvernului mondial sionist va esua. Caci, zice el, asta a adus Hristos omenirii: repudierea ereziei urii si razbunarii si daca în ultimii 50 de ani [la vremea scrierii cartii; 90 de-acuma] ura si razbunarea talmudica aduse din centrul talmudic din Rusia în occident au dominat politica internationala, dupa ce lucrurile au ajuns la apogeu, prevede autorul, erezia urii si macelului talmudic vor disparea. Dar vor disparea mai repede daca oamenii stiu adevarul; de aceea a scris el aceasta carte.
Thora
“Si Domnul mi-a vorbit si mi-a spus… Azi voi începe sa umplu popoarele de sub întreaga bolta cereasca de spaima de tine si groaza de tine si ele vor auzi de faptele tale si vor tremura si vor suferi de groaza ta… Si Domnul mi-a poruncit atunci sa te învat legile si judecatile, pe care sa le aplici în tara pe care o veti invada si stapâni… Si pentru ca El i-a iubit pe parintii tai, a ales samânta lor sa fie poporul Lui ales… si sa izgoneasca natiuni mai mari si mai puternice decât tine si sa te aduca pe tine si sa-ti dea tie tara lor sa fie a ta… Si când Domnul Dumnezeul tau ti le-a dat pe mâna, sa le lovesti si sa le distrugi cu desavârsire; sa nu ai nici o întelegere cu ele si nici sa nu le arati niciodata nici o mila; si sa nu faci casatorii cu de-ai lor… sa le distrugi altarele si sa le distrugi imaginile religioase…. Caci tu esti un popor sfintit pentru Domnul Dumnezeul tau; Domnul Dumnezeul tau te-a ales sa fii un popor care se tine al lui, sa fie deasupra tuturor popoarelor care sunt pe fata pamântului… Si pe toate celelalte popoare pe care Domnul Dumnezeul tau ti le va da pe mâna ai sa le ucizi si n-au sa aiba ochii tai mila pentru ele… Caci Domnul Dumnezeul tau ti le va da pe mâna si le va distruge cu grea napasta pâna vor fi nimiciti de tot… Iti va da pe mâna regii lor si le vei sterge numele de sub soare, nici un om nu va putea rezista în fata ta, caci tu-i vei distruge pe toti… Si fiecare loc unde va pasi talpa ta va fi al tau… pâna la marginea marii celei mai îndepartate se va întinde stapânirea ta… Si din orasele acestor popoare, pe care ti le da Domnul Dumnezeul tau sa le stapânesti, sa nu lasi nimic în viata… sa dai bani cu împrumut la multe popoare, dar tu sa nu fii dator nimanui cu nimic… Sa distrugi cu desavârsire toate locurile unde îsi venerau divinitatile lor, natiunile pe care le vei înrobi…”
(Deuteronomul).
Noul Testament
“Binecuvântati fie aducatorii de pace, caci ei sunt fiii Domnului… N-am venit sa rup [legea] ci s-o împlinesc… Ati auzit ca s-a spus, sa-ti iubesti aproapele si sa-ti urasti dusmanul. Dar eu va spun, sa va iubiti dusmanii… El învata oamenii ca unul venit de sus si nu ca scribii… Sa nu va adunati comori pe pamânt… la ce-i slujeste omului sa câstige o lume-ntreaga, daca-si pierde sufletul? Sa-l iubesti pe Domnul Dumnezeul tau… e prima mare porunca; si a doua ca si ea, sa-ti iubesti aproapele ca pe tine însuti. Pe aceste doua porunci stau toate legile profetilor… Unul e Domnul vostru, Iisus Hristos si voi toti sunteti frati… Fie dragostea frateasca între oameni… Cine se ridica deasupra celorlalti va fi doborât… Vai voua, scribilor si fariseilor… voi sunteti fiii celor care-au ucis profetii… Aceasta evanghelie a împaratiei va fi propovaduita în toata lumea pentru binele tuturor natiunilor… Iarta-i caci nu stiu ce fac… Un Dumnezeu si parinte al tuturor, deasupra tuturor… fie sa domneasca dragostea frateasca… Caci sunt multi pe lume, de care v-am spus adesea si acum o spun cu lacrimi în ochi, ca ei sunt dusmanii crucii lui Hristos si scopul lor e distrugerea…” (Evangheliile, Faptele si Scrisorile Apostolilor).