Capitolul 38: Tãrisoara de departe
Balfour a murit în 1930, luându-si un duios ramas bun de la Dr.
Weizmann pe patul de moarte si lasând în Palestina razmerita si
distrugere si moarte cu care guvernatorii britanici nu mai stiau ce sa
faca; arabii se opuneau la jaful la care erau supusi si când mandatarii
britanici încercau sa faca dreptate, primeau ordine de la Londra sa faca
strâmbatate. Li se ordona sa oprime pe cei pe care-ar fi trebuit sa-i
protejeze si sa-i favorizeze pe invadatorii din Rusia. Coruptia care
domneste în guvernul britanic de la Balfour încoace face posibil acest
lucru; daca pâna acum traditia civilizatiei occidentale a fost ca forta
civila e deasupra celei militare, în Palestina forta suprema a fost o
armata pusa la dispozitia unor interese straine de tara si de locuitorii
ei, a unor dusmani ai locuitorilor tarii.
Prim Ministru britanic în anii 1930 era Ramsay Macdonald si fiul lui,
Malcolm Macdonald, era Secretar al Coloniilor. Dupa atâtea pierderi din
rândurile soldatilor britanici în razmeritele din Palestina, Ramsay
Macdonald a anuntat ca va suspenda imigratia sionista, va reglementa
cumparaturile de pamânt palestinian si va pedepsi pe toti cei vinovati
de rascoala si distrugeri. Imediat au început atacurile împotriva lui la
Londra. Dr. Weizmann cu trei asociati de-ai lui l-au vizitat acuzându-l
ca nu recunoaste “implicatiile morale ale promisiunilor facute
evreilor” (cuvintele lui Weizmann). Politicienii britanici, americani si
sudafricani au început o campanie furioasa împotriva lui. Intimidat, a
convocat un comitet special pentru problema Palestinei, din care faceau
parte fiul lui, un ministru socialist, Arthur Henderson, Dr. Weizmann si
6 sionisti de frunte – si, bineînteles, nici un palestinian. Dr.
Weizmann a atacat cu violenta ideea de a pedepsi razmeritele si
distrugerile indiferent cine e autorul, sustinând ca bineînteles numai
arabii pot fi pasibili de pedeapsa, fiindca numai ei pot fi vinovati.
Ramsay Macdonald a capitulat si în 1934-35 imigratia hazarilor din Rusia
în Palestina a înregistrat cifre record. Satisfacut, Dr. Weizmann a
întreprins un tur în Africa de Sud, Turcia, Franta, Italia, Belgia si
alte tari; în Franta s-a gasit în deplin acord cu coreligionarul sau
Léon Blum, si-a fost multumit de Aristide Briand, ministrul de externe
francez, desi acesta “era cam încetosat si nu prea stia ce se întâmpla”
(asa-i descria Dr. Weizmann pe toti cei care executau ordinele lui). Pe
Mussolini l-a vizitat de trei ori. În discursurile lui, Chaim Weizmann
insista asupra “responsabilitatii” pe care o are lumea civilizata de a
goli Palestina de arabi pentru el. Cu toate acestea arabii se cramponau
de patria lor si daca n-ar fi fost cel de-al doilea razboi mondial ar fi
înca acolo.
În 1936 arabii se rasculau cu vehementa; britanicii refuzau sa le
permita alegeri libere, caci Dr. Weizmann sustinea ca democratia nu
permite alegeri libere în Palestina, dar cu din ce în ce mai putin
succes de public. Succesorul lui Macdonald, primul ministru Baldwin,
temporiza: a mai trimis o comisie “sa investigheze,” – care comisie – ce
surpriza! – a fost primita si instruita de nimeni altul decât Dr. Chaim
Weizmann, care trecea ca fulgerul de la Londra la Ierusalim si înapoi
si era la amândoua capetele firului în orice consultare. Astfel Dr.
Weizmann dadea dispozitii guvernului britanic ce sa faca, comisiei ce sa
raporteze si din nou guvernului britanic ce sa faca cu raportul primit.
Si s-a repezit si pâna la New York ca sa dea instructiuni si acolo.
Comisia a înaintat propunerea sa împarta Palestina în state separate;
ceea ce însemna ca evreii vor avea un stat cu teritoriu separat smuls de
la locuitorii Palestinei, care vor fi izgoniti de pe pamântul
stramosilor lor. Asta înca nu îndraznise sa propuna nimeni. Si aici
autorul gaseste admirabila viclenia asiatica a lui Chaim Weizmann; caci
Weizmann a insistat asupra separarii Palestinei în parti distincte dar
fara granite precise, caci Iehova în promisiunile lui catre leviti n-a
indicat granite precise. Iata cuvintele lui Chaim Weizmann: “Arabii se
tem ca le vom rapi întreaga Palestina. Orice-am zice noi despre
garantarea drepturilor lor, ei sunt cuprinsi de teama si nu vor sa
asculte de ratiune. Un stat evreiesc cu granite teritoriale stabilite si
garantate international ar fi ceva final; depasirea acestor granite ar
fi un act de razboi de care evreii nu s-ar face vinovati, nu numai din
cauza implicatiilor morale, dar si din cauza ca toata lumea ar fi
împotriva lor”. Apoi, Dr. Weizmann mai sustinea si ca statul evreiesc ar
fi un aliat în Palestina, un agent stabilizator în caz de razboi. Asa
trebuia prezentata marelui public înarmarea hazarilor contra
palestinienilor. În 1938 a propus secretarului britanic al coloniilor,
Ormsby-Gore, sa se formeze o forta militara sionista de 40.000 de
oameni. S-ar parea ca toti erau de acord sa faca razboi si se pregateau
de pe-atunci. Apoi, dupa dezordinea care a urmat asasinarii lui von
Rath, Chaim Weizmann a început sa agite despre felul în care Hitler
persecuta evreii – celelalte peste 90 % din victime au fost total
trecute sub tacere: “Daca un guvern are voie sa distruga o întreaga
comunitate care nu e vinovata de nimic… asta e începutul anarhiei si
distrugerea bazei civilizatiei,” i-a spus Dr. Weizmann lui Anthony Eden,
în timp ce evreii se înarmau ca sa distruga întreaga comunitate a
arabilor din Palestina care nu erau vinovati de nimic. Evreii cereau sa
fie înarmati de puterile occidentale în acest scop – si-au fost.
Astfel occidentul se pregatea de razboi: Roosevelt era gata, dar era
tinut în culise pentru mai târziu; în Anglia însa ascensiunea lui
Neville Chamberlain aducea complicatii. Când Chamberlain a acceptat ca
Hitler sa invadeze Cehoslovacia, ziarele si opinia publica din Anglia
ziceau ca astfel a salvat lumea de razboi. Autorul era la Praga si la
Budapesta atunci si descrie senzatia pe care-a avut-o prin cuvintele lui
Thomas Jefferson, care scrie: “Ma uit cu mila la majoritatea
concetatenilor mei care, citind ziarele, traiesc si mor în credinta ca
astfel au aflat ceva din ce s-a întâmplat în lume în viata lor”. Autorul
crede ca Chamberlain a gresit dar nu cu buna stiinta, caci generalii
germani erau pregatiti sa-l debarce pe Hitler atunci. Ceea ce autorul îi
reproseaza lui Chamberlain este ca a declarat ca dictatul de la München
era justificat din punct de vedere moral. Dar sfârsitul lui Chamberlain
s-a datorat faptului ca a încercat sa disocieze Anglia de aventura
sionista din Palestina. Autorul crede ca a fost înlaturat din aceleasi
motive ca Asquith în 1916.
Fragmentarea Palestinei s-a ventilat în 1938, an în care numarul
victimelor arabe ajunsese la 1500; din nou s-a trimis o comisie sa
investigheze, comisia Woodhead, care a raportat în Octombrie 1938 ca nu
gaseste nici o solutie practica; în Noiembrie a fost asasinat von Rath
si dezordinile legate de evrei care au avut loc în Germania au fost
imediat folosite de sionisti ca sa intensifice distrugerea arabilor din
Palestina. Atunci Chamberlain a facut ceva nemaiauzit – a convocat o
conferinta la Londra unde pentru prima data din 1919 au fost admisi si
arabii. Rezultatul a fost rezolutia britanica de a “stabili în decurs de
10 ani un stat palestinian independent” si “de a termina mandatul
britanic”. Atât arabii cât si imigrantii sionisti urmau sa guverneze
acest stat, imigratia sionista trebuia sa nu depaseasca 75.000 pe an
timp de 5 ani si pamânturile cumparate de la arabi trebuiau sa fie
accesibile în parte si arabilor la revânzare, limitând deposedarea
arabilor. Asta ar fi adus pace în Palestina dar n-ar fi creat statul
Israel ca stat separat evreiesc. Atunci a intervenit Winston Churchill.
El fusese boicotat în presa si avusese o eclipsa politica de 10 ani din
cauza aceasta. Era deprimat si se considera un om sfârsit. În 1939 i-a
scris lui Bernard Baruch: “Vine razboiul. Si noi si voi vom participa în
razboi. Tu si-ai tai veti conduce lucrurile de-acolo, dar eu voi sta pe
margine aici”. Imediat dupa ce-a scris aceasta scrisoare, cariera
politica a lui Churchill s-a redresat mult si (ca si în cazul lui Lloyd
George în 1916) atitudinea lui fata de sionism a fost una din cauzele
principale, daca studiem documentele. El fusese un suporter al
sionismului în public în 1906, astfel încât un vorbitor sionist zicea ca
ar fi o tradare ca evreii sa nu-l voteze. Dar în primul razboi mondial
nici n-a prea aparut si Dr. Weizmann îl mentioneaza doar o singura data
si nu ca “prieten”. Apoi ca Secretar pentru Colonii i-a suparat pe
sionisti, caci raportul lui, zice Dr. Weizmann, “reducea din puterea
declaratiei Balfour”, propunând ca în Palestina “Consiliul Legislativ sa
aiba majoritatea membrilor alesi”, ceea ce însemna alegeri libere în
Palestina. Dar Dr. Weizmann interzicea alegerile libere în Palestina,
caci asta ar fi însemnat ca arabii sa poata sa-si conduca propria tara.
Timp de 10 ani, între 1929 si 1939, Churchill n-a fost “prietenul”
sionistilor si a avut esec în cariera sa, pâna a fost “redescoperit” în
1939 ca un sustinator fervent al sionismului. Înca în Octombrie 1938 el
vorbea de “a da… arabilor asigurari solemne… ca imigratia evreiasca
anuala nu va depasi anumite limite timp de cel putin 10 ani”. Curând
dupa aceea el si Weizmann au cazut de acord în particular ca imigratia
sa fie de milioane. Si dintr-o data Weizmann scrie cum “l-am întâlnit pe
Dl. Winston Churchill care mi-a spus ca bineînteles ca va fi împotriva
propunerii” de a permite arabilor sa aiba acces la guvernul propriei lor
tari, asa cum chiar Churchill propusese cu 17 ani în urma. În ziua când
urma sa aiba loc dezbaterile în parlament, Weizmann a prânzit cu
Churchill care i-a citit discursul ce urma sa-l tina în parlament si i
l-a supus spre aprobare, întrebându-l (scrie Dr. Weizmann) ce altceva sa
mai adauge sau schimbe. Exact asa faceau si marile ziare Times si
Manchester Guardian cu editorialele lor. În America si în toata lumea
Churchill era admirat pentru discursurile lui, pe care chipurile “le
redacta singur”.
Totusi propunerea lui Chamberlain a câstigat cu 268 voturi contra 179,
dar politicienii englezi au început sa raspunda la presiunile sioniste
si 110 sau abtinut de la vot. Asa a început sa fie rasturnat
Chamberlain, membrii partidului sau abandonându-l, în timp ce partidul
care era în opozitie avea sionismul ca principal scop. “Socialistii” din
opozitie uitasera demult de “suferintele clasei muncitoare”, de cei
“exploatati” si se preocupau acum doar de victoria invadatorilor din
Palestina: Herbert Morrison, conducator socialist, îl ataca pe Malcolm
Macdonald care ca “fost socialist” decazuse si nu sustinea agresiunea
sionista din Palestina; caci a fi socialist de-acum însemna a-i izgoni
pe palestinieni din tara lor.
În acest moment a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, în care
Roosevelt “se dedicase în public si în particular” sa sprijine sionismul
(zice Harry Hopkins), iar în Anglia Chamberlain era pe cale de-a fi
înlocuit cu Churchill, foarte iubit de publicul care nu stia ca Dr.
Weizmann îi spunea ce sa faca.
Capitolul 39: Sionul se înarmeaza
Sase ani a durat acest razboi care, vorba lui Wilson, “avea cauze
obscure”. Popoarele care-au sângerat din cauza lui nu vedeau nici o
deosebire între comunism si nazism. Când s-a rupt alianta dintre aceste
doua forme de “revolutie” si-au devenit inamice, conducatorii sionisti
ca atotputernicul Brandeis din America erau în fond de acord cu Hitler
desi de cealalta parte a frontului: atât ei cât si Hitler vroiau sa-i
desparta pe evrei de restul omenirii, sa-i faca o rasa aparte. Brandeis a
decretat: “Nici un evreu nu are voie sa traiasca în Germania”.
Churchill cerea ca “trei sau patru milioane de evrei” sa fie
transplantati în Palestina. Rusia bolsevica, desi facea de forma
propaganda antisionista, a furnizat evreii care-au fost transplantati în
Palestina. La sfârsitul macelului s-au vazut rezultatele si scopurile,
care fusesera ascunse: revolutia mondiala (bolsevismul) a avansat cu
ajutorul occidentului pâna în mijlocul Europei; sionismul a fost înarmat
ca sa ocupe si stapâneasca Palestina cu forta; si guvernul mondial,
pentru instaurarea caruia lucreaza atât sionismul cât si bolsevismul,
fusese din nou nascut, de data asta la New York. Dupa cel de-al doilea
razboi mondial a aparut clar în viata internationala conturul planului
descris de Weishaupt si de Protocoalele Sionului.
Cum trupele britanice n-au expulzat palestinienii din propria lor tara
cu forta armelor, sionistii au obtinut acum armele ca s-o faca ei
însisi. Fara stirea maselor de 33 de ani Dr. Weizmann dadea ordine
guvernelor din Anglia si America, desigur nu ca persoana particulara ci
ca reprezentant al fortei pe care Dr. Kastein o numeste “internationala
evreiasca” si Neville Chamberlain o numeste “evreimea internationala”.
Acum a aparut în cabinetul lui Churchill care ca sef al marinei ar fi
trebuit sa se ocupe de flota de razboi, dar în loc de aceasta el si
Weizmann s-au ocupat de Palestina: “trebuie sa instauram un stat de 3
sau 4 milioane de evrei în Palestina” a zis Weizmann si Churchill i-a
raspuns: “Sunt întru totul de acord” – dupa ce cu un an în urma daduse
asigurari solemne arabilor ca imigratia evreilor în Palestina va fi
limitata. Nici macar în 1956 nu erau mai mult de 1.600.000 evrei în
Palestina. Din cauza invaziei lor varsarea de sânge si suferinta nu se
mai termina în Palestina; dublarea numarului lor va duce la dublarea
masacrelor si suferintelor si Churchill stia aceasta. De ce trata
Weizmann cu Churchill, care era seful amiralitatii si n-avea jurisdictie
peste Palestina? Probabil stia ca Churchill va fi facut prim ministru.
Apoi Weizmann a aparut în America si l-a instruit pe Roosevelt care
arata “interes” dar înca nu s-a declarat pe fata fiind înainte de
alegeri. Weizmann s-a întors în Anglia unde Churchill a devenit prim
ministru în locul lui Chamberlain. Unde în 1916 Weizmann ceruse armata
britanica ca sa cucereasca Palestina, acum el cerea armament de la
Churchill, care, dupa cum scrie chiar el însusi în memoriile sale, timp
de 5 luni de zile, pâna la urmatoarea întrevedere cu Weizmann, s-a
straduit sa deturneze armamentul destinat trupelor engleze catre
sionistii din Palestina.
Churchill a devenit prim ministru în 1940 când s-a prabusit Franta, la
10 Mai. La 23 Mai i-a dat ordin Lordului Lloyd, Secretar pentru Colonii,
sa retraga armata britanica din Palestina si “sa înarmeze pe evreii de
acolo si sa-i organizeze pentru lupta de aparare cât mai curând
posibil”. A repetat acest ordin la 29 Mai si la 2 Iunie; la 6 Iunie se
plângea ca armata, în special Lordul Lloyd, facea greutati: “eu doream
sa înarmez pe colonistii evrei; el era un anti-sionist convins si un
pro-arab,” scrie Churchill. Churchill nu mai avea ochi pentru interesele
Angliei; el vedea totul numai ca pro-sionism sau anti-sionism. Continua
sa preseze pentru înarmarea colonistilor din Palestina, acuzând
politica sa proprie din 1922 (fara s-o recunoasca) si zicând ca daca
evreii ar fi înarmati bine de tot trupele britanice ar putea reveni sa
apere Anglia, “caci nu exista nici un pericol ca evreii vor ataca pe
arabi”, zicea el. Refuza sa-l lase pe Secretarul pentru Colonii sa-si
prezinte raportul în Parlament sau sa-l faca public, pe motiv ca “nu se
poate în nici un caz asocia cu raspunsul [continut în raport]“. In timp
ce Churchill deturna armele englezesti pentru colonistii sionisti,
trupele engleze salvate din Franta erau dezarmate. Chiar Churchill scrie
ca aveau doar 500 de tunuri si 200 de tancuri, vechi si noi; dupa luni
de zile înca cerea de la Roosevelt 250.000 de pusti caci englezii
n-aveau. Autorul acestei carti cutreiera satele personal ca sa dezgroape
pistoale si orice fel de arme pentru front. În timpul acesta Churchill
declama la radio ca daca inamicul invadeaza Anglia vor lupta cu totii pe
plaja si pe strada dar convingea doar pe cei naivi si ignoranti, caci
autorul stia bine ca cine nu are nici macar pusti nu poate lupta
împotriva tancurilor.
Dar când Weizmann l-a vizitat din nou pe Churchill în August 1940, nu
mai era pericol sa fie Anglia invadata si Weizmann avea pregatit planul
unei armate sioniste de 50.000 de soldati. În Septembrie avea un plan
detailat de 5 puncte cum sa se înarmeze aceasta armata sionista din
Palestina. Lordul Lloyd, ca si William Robertson în primul razboi
mondial, a încercat sa-si faca datoria fata de tara, opunându-se si a
patit ca toti oamenii integri ai secolului nostru: a murit în anul
urmator, la numai 62 de ani. Dar au mai fost oameni integri în armata.
Caci Chaim Weizmann se plângea ca desi Churchill facea tot ce-i spunea,
“au trecut exact patru ani pâna când s-a format oficial Brigada
Evreiasca în Septembrie 1944″, din cauza “expertilor” (cuvântul îi
apartine). La fel se plânge Churchill în Iulie 1940, chiar când a
început atacul împotriva Angliei: “Am vrut sa-i înarmez pe evreii din
Tel-Aviv… am întâmpinat rezistenta”.
Weizmann s-a dus în primavara lui 1941 în America, ca sa termine cu
“rezistenta” asta, unde-a spus ca el sprijina “efortul britanic în
razboi” ca chimist al isoprenului. Altii nu puteau trece Atlanticul pe
timp de în razboi; el fiind Chaim Weizmann n-a avut nici o dificultate.
În America rabinul Stephen Wise îl instruia pe presedintele Roosevelt ce
sa faca. Zice rabinul Wise: “La 13 Mai 1941 am gasit cu cale sa-i
trimit presedintelui rapoarte de la o sursa din Palestina si sa-i scriu
despre pericolul faptului ca evreii sunt neînarmati… Guvernul britanic
trebuie sa fie facut sa înteleaga cât de mare ar fi socul si cât de mult
i-ar dauna cauzei democratice, daca ar avea loc un masacru general
pentru ca nu au fost înarmati cum trebuie evreii si n-a fost întarita
apararea Palestinei cu tunuri, tancuri si avioane”. Roosevelt a raspuns
imediat într-o scrisoare ca este cu totul de acord, ca-l intereseaza
profund Palestina, ca va da fortelor britanice materialele necesare
pentru apararea evreilor din Palestina. Cu aceasta scrisoare în mâna
rabinul Stephen Wise a aparut la Washington, si-a conferit cu
functionarii înalti ai guvernului american, pe care i-a parasit cu
convingerea ca, scrie el, “englezii vor fi facuti sa înteleaga ca
armament adecvat (tunuri, tancuri, avioane) trebuie sa fie date alor
nostri din Palestina”… Si datorita interventiilor D-lui Roosevelt, s-a
renuntat în mare masura la ideea egalitatii [dintre evrei si arabi]“.
Aceasta “idee” era a administratorilor britanici din Palestina care
sustineau ca trebuie sa se înarmeze la fel si evreii invadatori si si
arabii bastinasi. Astfel se sincroniza “presiunea irezistibila asupra
politicienilor” (vorba Protocoalelor Sionului); când se lasau greu unii,
îi presau altii, toti manipulati ca niste marionete de Chaim Weizmann
si fortele obscure care-i erau stapâne. Pe când a sosit Weizmann înapoi
la Londra, rotile fusesera unse si, zice el, “conducatorii politici” îsi
aratau “adevarata lor simpatie pentru aspiratiile noastre sioniste”.
Si la Washinton, zice el, “totdeauna aveam de furca când vorbeau
expertii de la Departamentul de Stat”. Scrie Weizmann : “Seful Diviziei
Orientale a Departamentului de Stat era un anti-sionist recunoscut si un
pro-arab”. Acestea sunt cuvintele lui Churchill: iata de unde învata
politicienii care conduc popoarele vocabularul lor politic. Din 1942
Weizmann s-a mutat la Washington, care a devenit teatrul presiunilor
politice; munca “stiintifica” care, chipurile, îl absorbise la Londra,
s-a evaporat si nu i-a pus obstacole. Roosevelt a descoperit ca America
avea urgenta nevoie de Chaim Weizmann ca expert în cauciucul sintetic.
Ambasadorul american la Londra, John Winant, probabil stiind ceva, l-a
“sfatuit din toate puterile” pe Weizmann ca în America “sa se dedice cât
mai complet posibil stiintei”, si-a murit în mod tragic la scurt timp
dupa aceasta rugaminte. Dr. Weizmann scrie ca “de fapt, mi-am împartit
timpul în mod egal între stiinta si sionism”, dar autorul crede ca
stiinta n-a prea avut parte de Dr. Weizmann în America. La plecare a
“trecut” pe la primul ministru Churchill, pe unde “trecea” în mod
obisnuit, care i-a spus: “Dupa razboi as vrea sa-l vad pe Ibn Saud
stapân peste Orientul Mijlociu, cu conditia sa va satisfaca pe voi…
Desigur c-am sa va ajut. Nu spune nimanui de ce vorbim acuma, dar poti
sa-i spui lui Roosevelt. Eu si cu el putem face orice, numai sa vrem”.
(Dr. Weizmann a pus pe hârtie convorbirea de care nu trebuia sa spuna
nimanui si i-a dat-o secretarului politic al sionismului cu ordinul s-o
transmita urmatorului executiv sionist daca el ar pati ceva; si-a
publicat-o apoi în cartea sa). Dar Churchill îsi facea iluzii când
credea ca sionismul va rabda un sef arab în Orientul Mijlociu. De aceea
lui Roosevelt Weizmann nu i-a spus ce-a zis Churchill, doar i-a cerut ca
“numarul maxim de avioane si tancuri” sa fie trimise în Africa, unde sa
fie la îndemâna evreilor din Palestina. Acum a început colaborarea lui
strânsa cu Henry Morgenthau Jr. din cercul intim al lui Roosevelt. Nu
întâmpina opozitie “la vârfurile statului”, povesteste el, “caci
acestea, în majoritatea lor, totdeauna ne-au înteles aspiratiile”, dar
“toate informatiile primite din Orientul Mijlociu la Washington erau
împotriva noastra”.
Timp de 40 de ani Chaim Weizmann lucrase din umbra, în secret,
manipulând guvernele. S-a întâlnit din nou în secret cu Roosevelt si i-a
transmis, nu ce-a zis Churchill, cum povesteste chiar el, ci un alt
mesaj ca venind de la Churchill si anume ca “la sfârsitul razboiului
alta va fi situatia Patriei Nationale Evreiesti”; apoi i-a descris ceea
ce el zicea ca e planul lui Churchill, din care însa lipsea cu
desavârsire Ibn Saud. În memoriile sale Weizmann spune ca Roosevelt s-a
declarat total de acord, ceea ce însemna ca “patria nationala a
evreilor” devenea “statul Israel”, dar a introdus numele regelui Ibn
Saud zicând ca exista o problema araba, la care Weizmann nu i-a pomenit
ca si Churchill vorbise despre el (asa povesteste chiar Weizmann), ci
i-a raspuns lui Roosevelt ca “nu putem lasa cauza noastra sa depinda de
consimtamântul arabilor”. Asta era exact invers de ce credea Churchill
c-a stabilit cu el si însemna razboi împotriva arabilor în patria lor,
cu sprijinul Americii. Roosevelt, zice Weizmann, “l-a asigurat de toata
simpatia lui”. Dar Roosevelt mentionase totusi “problema araba” si poate
ca am fi aflat la ce se gândea daca n-ar fi murit doi ani mai târziu,
imediat dupa ce s-a întâlnit cu regele Ibn Saud. Dar deja nu mai conta
ce zicea el în 1943, caci armele, sub pretextul ca razboiul facea
ravagii în Europa, erau livrate evreilor colonisti din Palestina; si
Chaim Weizmann s-a reîntors la Londra.
Capitolul 40: Invadarea Americii
În timp ce armatele invadau si contra-invadau Europa, o alta
invazie mai sinistra pentru viitorul omenirii avea loc pe ascuns si pe
tacute în America, unde guvernul si republica Statelor Unite a fost
invadata de agenti straini ei care-o domina de atunci încoace si care au
facut ca din cel de-al doilea razboi mondial singurii câstigatori sa
fie sionismul în Arabia si revolutia mondiala (bolsevismul) în Europa.
Trei lucruri a realizat Roosevelt în viata lui: periclitându-si propria
tara cu fiecare din ele, a înarmat sionismul, a înarmat revolutia
bolsevica de la Moscova si a deschis larg portile Americii pentru
agentii revolutiei mondiale comuniste.
Si-a început presedintia recunoscând sovietele, satisfacut de
promisiunea ambasadorului sovietic Litvinov ca sovietele nu vor
prejudicia Statele Unite, de parca agentii sovietici ar fi oameni
integri, de onoare si de cuvânt. Când Congresul american a încercat sa
stavileasca importul de revolutionari comunisti în America, Roosevelt a
demolat efortul Congresului ordonând agentilor de la imigratie sa nu mai
puna întrebari imigrantilor despre apartenenta la organizatii comuniste
si revolutionare imigrantilor si le-a interzis sa mai noteze ca
imigrantii erau evrei. Presa îi cânta la unison osanale pentru ca “pune
capat discriminarii împotriva celor nascuti în alte tari”. Nu se stie
cine si câti au intrat în Statele Unite atunci. În 1952 Senatorul Pat
McCarran aprecia ca numai ilegal au intrat 5 milioane, afara de cei
imigrati legal si ca între acestia erau foarte multi “comunisti
militanti, banditi sicilieni si alti criminali”. Numai la frontiera cu
Mexicul s-au interceptat “peste jumatate de milion anual” de imigranti
ilegali atunci când au început autoritatile sa-i intercepteze mai
târziu. Li s-a interzis Asigurarilor Sociale, care împart cartile de
munca, sa raporteze numarul si componenta masivei invazii de imigranti.
Aceasta invazie masiva aducea si un vot masiv pe care se baza Roosevelt
ca sa fie reales, rasplatindu-l pentru ca i-a favorizat. Sub Roosevelt
s-au deschis larg portile guvernului si administratiei tarii celor ce
apartineau la organizatii revolutionare, subversive si comuniste, caci
Roosevelt a interzis declaratia de loialitate la statul american. Când
au început sa se dezvaluie actele de tradare si de subminare a tarii
care aveau loc în întregul occident drept urmare a imigratiei din
leaganele ghetourilor în tari ca Anglia, Canada si Australia, numai în
Canada s-au întreprins cercetari, restul actelor de tradare au ramas
nepedepsite si ramân nepedepsite pâna în ziua de azi. Acesti agenti
comunisti ai revolutiei mondiale au infiltrat guvernul american la cel
mai înalt nivel; au ocupat pozitiile intermediare, de salariati ai
guvernului; si au pus stapânire pe mass-media si pe opinia publica. Dr.
Weizmann, care în tinerete fusese bine instruit pentru treaba asta, o
numeste “tehnica propagandei si de apropriere a maselor”. Iata tehnica
în actiune:
Organizatia B’nai B’rith, care în mod public zicea ca scopul ei era ca
si cel al organizatiilor de tipul Asociatiei Tinerilor Crestini sau
Cavalerilor lui Columb, sa “ajute pe cei saraci, bolnavi si orfani” si
sa faca bine în general, nascuse în 1913 “Liga Anti-Defaimarii”. Aceasta
“Liga” în anul 1947 devenise o politie secreta formidabila în America.
În limbajul pervertit politic contemporan, “anti-defaimator” înseamna
tocmai “de defaimare”; aceasta “Liga Anti-Defaimatoare” are ca
principala activitate calomnia, folosind termeni ca: “antisemit,
fascist, atâtator la dezordine, dusman al evreilor, anti-comunist,
paranoic, nebun, dement, reactionar, bigot, conservator” si asa mai
departe. Acest vocabular este fix si poate fi urmarit în toate actiunile
împotriva unor victime ca Barruel, Robison, Morse dupa Revolutia
Franceza; si cine e curios sa afle ce hram poarta un ziar n-are decât sa
numere de câte ori apar aceste cuvinte în paginile lui. Aceasta
organizatie, cunoscuta azi în Statele Unite ca ADL, a reusit ca tot
repetând aceste cuvinte sa le transforme într-un fel de fetis de care se
sperie politicienii de moarte. Orice dezbatere la subiect este de-acum
imposibila, caci aceste cuvinte apar imediat ca niste incantatii magice
si astupa gura oricarui combatant; astfel ca întreaga viata publica si
politica americana este condusa dupa principiul incantatiilor
vrajitorilor din Asia.
În 1913 când s-a nascut ADL avea doar o camera la B’nai B’rith si un
buget mic; în 1933 Bernard J. Brown scrie: “Prin interventia ADL am
reusit sa punem calus presei ne-evreiesti astfel încât ziarele din
America se opresc de la a scrie despre cineva ca este evreu, daca este o
persoana criticabila”. In 1948 ziarul evreiesc Menorah Journal din New
York scrie: “Daca vreun pasaj dintr-un clasic literar retiparit arunca o
lumina nefavorabila asupra evreilor, ADL imediat îl ataca pe saracul
editor nevinovat pâna când el schimba textul respectiv. Daca vreun
cineast nevinovat aduce pe ecran vreun prototip evreiesc, oricât de
inofensiv, ADL asa scandal face ca bietul om blestema ziua în care a
auzit de evrei. Dar când evreii sunt în mod subtil influentati si li se
baga în cap sa accepte doctrina comunista… ADL tace din gura. Nici un
cuvânt, nici un gest, nici o aluzie si nici un îndemn la prevedere, dar
mi-te demascare sau condamnare: desi exista oameni sus pusi în
conducerea organizatiei care ar trebui sa stie din propria experienta
cum ‘infiltreaza’ comunistii” (Menorah Journal se referea la felul în
care ADL îi ataca pe anti-comunisti si “antisemiti”.) In 35 de ani asa a
crescut puterea ADL-ului încât a impus în America legea împotriva
ereticilor: ereticii sunt toti cei care îndraznesc sa critice sau sa se
îndoiasca de sionism; si critica comunismului este permisa numai în
masura în care razboiul împotriva comunismului va avea drept rezultat
guvernul mondial; caci, zice primarul sionist al Ierusalimului în 1952,
“Ierusalimul nu este numai capitala Israelului ci a întregii lumi”.
Au mai ramas o mâna de scriitori independenti în America care însa nici
ei nu îndraznesc sa se atinga de sionism. La întrebarile autorului puse
la patru din cei mai importanti, ei au raspuns cu totii la fel ca nu se
poate. Cei care erau salariati ar fi fost imediat dati afara de peste
tot. Cei independenti n-ar gasi pe nimeni dispus sa le publice scrierile
si pe nimeni dispus sa le recenzeze cartile decât cu epitetele
prescrise de ADL, însirate mai sus. ADL în 1948 avea un buget de 3
milioane de dolari si era doar una din multiplele organizatii sioniste
din America, toate bine finantate. Ziarul Menorah Journal scrie: “Lupta
împotriva antisemitismului este afacere grasa, cu bugete anuale de
milioane de dolari”. Scopul ei, continua ziarul, este “sa bata toba
antisemita… sa sperie pe cei carora li se cer contributii” cu tactici
ca: “direct santaj comercial: daca nu ne poti da $10.000 pentru cauza
noastra, n-ai ce cauta în afaceri”; zice ziarul ca evreii americani
“sunt asmutiti pâna la o stare de isterie colectiva de catre cei care-si
zic ca sunt, chipurile, aparatorii lor”. (Ziarele evreiesti, scrise
pentru evrei, contin mai mult adevar decât presa goimilor careia i s-a
pus calusul în gura, caci ‘între noi’ n-avem nevoie sa ascundem asa de
mult adevarul; cine cumpara ziare scrise pentru evrei afla de obicei mai
mult). Menorah Journal atrage atentia si asupra falsificarii stirilor
în mass-media de catre agentiile de stiri întretinute de marile
organizatii. Astfel, o rafuiala de cartier între huligani a fost
prezentata ca “un pogrom ca pe vremea tarismului”, ca atunci când
rabinul Stephen Wise raspândea prin lume rapoarte despre pogromuri
inventate de el care nu avusesera loc niciodata. A urmat o manifestatie
de masa la Madison Garden, unde un politician în ascensiune a declarat
ca “este înspaimântat de valul de antisemitism” etc. etc.
O alta isterie de masa produsa astfel este cea din mintile oamenilor
bine intentionati de tip “liberal”, cum a fost George Orwell, care era
un om bun doritor sa-i ajute pe asupriti si s-a dus în Spania sa lupte
în razboiul civil. Acolo a descoperit ca comunismul pe care venise sa-l
ajute era mai rau decât partida adversa comunismului. A murit înainte
de-a apuca sa mearga în Palestina sa mai ajute niste oprimati si sa vada
adevarul, asa ca ce-a scris despre “antisemitism” nu era decât lectia
învatata de la ADL. George Orwell este un exemplu asa de perfect de om
cinstit care serveste o cauza ticaloasa repetând ce i se picura în
ureche si crezând ca judeca cu puterea mintii lui, încât autorul îl
descrie aici.
În 1945 George Orwell a studiat “antisemitismul britanic” si-a gasit ca
Chaucer, Hilaire Belloc, G.K. Chesterton (acestia doi, zice el, sunt
‘atâtatori împotriva evreilor’), Shakespeare, Smollett, Thackeray, Shaw,
T.S.Eliot, Aldous Huxley si altii sunt vinovati de a fi scris lucruri
“care daca s-ar scrie azi ar fi stigmatizate ca antisemitism”, zice el
(si are dreptate). Si mai zice Orwell: “singurii scriitori englezi
care-mi vin în minte ca au facut un efort clar de a lua apararea
evreilor înainte de venirea lui Hitler la putere sunt Dickens si Charles
Reade” – tocmai cei doi scriitori pe care ADL îi stigmatiza ca fiind
“atâtatori antisemiti”, caci tocmai filmul dupa Oliver Twist al lui
Dickens fusese interzis în America (si admis numai dupa ce ADL l-a
cenzurat si-a operat 72 de taieturi în film, dupa cum relateaza Arnold
Foster, ofiterul ADL-ului) din cauza personajului Fagin! In Germania ADL
a ordonat autoritatilor engleze de ocupatie sa dispuna ca Dickens sa
fie retras de pe rafturile librariilor.
Într-o carte autorul de fata scrisese în 1943 ca Chaucer, Shakespeare si
Dickens vor fi curând defaimati ca niste “antisemiti” si pe când era în
America a vazut cum se împlineste prezicerea lui: la New York i s-a
interzis unei companii actoricesti sa puna în scena Negutatorul din
Venetia, Dickens a fost pus la index si eliminat din librarii si la fel
Chaucer a ajuns pe lista neagra. Desigur organizatia care are asa
rezultate are si putere ca nimeni altul. Vincent Sheehan scria în 1949:
“In toata America nici o voce nu se ridica îndraznind sa apere
drepturile arabilor, cât de mici; dar orice critica cât de minora a
sionismului este imediat acuzata de antisemitism”. La fel a zis si
scriitoarea Dorothy Thompson, ale carei articole apareau în sute de
reviste si ziare. Imediat Vincent Sheehan si-a pierdut reputatia si
nimeni n-a mai publicat ce scria Dorothy Thompson.
Cum au fost hipnotizati americanii astfel încât nimeni care are o
cariera cât de cât publica nu îndrazneste nici sa respire în America
pâna nu s-a închinat sionismului? Cum ajung candidatii la presedintie si
prim ministrii sa se întreaca unii pe altii ca sa vada care e mai
lingau si mai abject supus sionismului? Autorul crede ca e puterea
banului si puterea de a influenta rezultatul alegerilor, dar mai
puternica decât acestea e puterea de a controla adevarul despre
evenimente care ajunge la mintile oamenilor, adica puterea de a publica
numai ce convine, de a ponegri necontrazis, de a elimina la voie, de a
face un înger sau un diavol dintr-un om dupa bunul plac al celor ce
detin mass-media. Caci asa se controleaza “gloata”, vorba Protocoalelor
Sionului. Dr. Weizmann o numeste “tehnica propagandei si de apropriere a
maselor,” dar este o arta asiatica antica de care s-au folosit, zice
evanghelistul, marii preoti si fariseii când “au convins masele sa
ceara” moartea lui Hristos (vezi Evanghelia dupa Matei si Marcu). În 40
de ani (de la 1913 la 1953) ADL a perfectionat masina de spalare a
creierelor maselor. Marea masa de oameni este perfect controlata,
perfect inconstienta si ucide sau distruge orice la ordin. Unul dintre
cei pe care i-a distrus a fost seful Comitetului pentru Activitatile
Anti-americane, Martin Dies, caruia i-au cerut sa defineasca “actele
subservive” ca fiind în întregime numai acele acte care sunt “fasciste”
si ca numai acele acte sunt “fasciste” care sunt “antisemite”. A refuzat
si-a fost defaimat si eliminat din viata publica. Exact asa cum
prescriu Protocoalele Sionului din 1905, care arata ca guvernele vor
deveni incapabile sa lupte împotriva subversiunii.
ADL si Comitetul Evreiesc American s-au apucat “sa deschida ochii
americanilor despre antisemitism” si i-au informat pe evrei ca “25 % din
americani sunt infectati de antisemitism,” si alti 50 % pot face si ei
boala. În 1945 aveau un program de “educatie” prin presa, radio, reclame
comerciale, cartile copiilor, manuale scolare, conferinte, filme,
‘biserici’ si sindicate, menita sa influenteze “fiecare barbat, femeie
sau copil” si care cuprindea “219 de emisiuni radiodifuzate zilnic”,
câte o pagina întreaga în 397 ziare, afise în 130 de orase si lozinci
tiparite pe hârtiile sugativa, pe cutiile de chibrituri, pe plicuri.
Întreaga presa nationala (“1900 ziare cu 43 milioane de cititori”),
presa provinciala, a negrilor, a nationalitatilor imigrantilor, a
muncitorilor primeau “si foloseau” materialele de la ADL sub forma de
“stiri, material divers, ilustratii, glume”. Apoi ADL a distribuit în
1945 “peste 330.000 exemplare din carti importante care transmit mesajul
nostru tuturor bibliotecilor si institutiilor”. Apoi a furnizat
scriitorilor “material si idei de ce sa scrie”, a distribuit 9 milioane
de brosuri “toate scrise exact pentru persoana careia i se punea în
mâna”. ADL a gasit ca “cartile de umor ilustrat” sunt foarte eficace la
tineret, marinari, soldati si piloti, si-a distribuit “milioane de
exemplare” de propaganda sub aceasta forma. De-acum ADL avea centru
national, comitete pentru public în 150 de orase, 11 centre regionale si
“2.000 oameni cheie în 1.000 de orase”. Dar publicul niciodata n-a
stiut cine spala asa de total creierul natiunii americane, caci dupa
1940 sistemul “scriitorilor sindicati” de la New York si Washington s-a
generalizat si ce scria unul aici putea sa apara într-o mie de ziare
diferite peste tot. Ziarele au acceptat cu bucurie, caci economiseau
salarii si astfel metoda descrisa în Protocoalele Sionului s-a adeverit:
o mâna de oameni distribuie tot ce se scrie si se citeste de catre sute
de milioane. Astfel nici în Anglia nici în America nu mai poate nimeni
afla ori scrie nimic despre adevarata fata a sionismului, strânsa lui
legatura cu comunismul si cum ambele cladesc guvernul mondial peste o
lume înrobita. La început a fost oarecare opozitie, dar în doua decenii
ea a fost zdrobita (s-a vazut cum, în Anglia, cu exemplul Lordului
Northcliffe) cumparându-se ziare împinse la faliment, dar mai adesea
prin santaj organizat. În America santajul începe cu retragerea
reclamelor platite; apoi continua cu boicotul “scriitorilor sindicati”.
Iata un exemplu: ziarul Chicago Tribune a scris în 1950 ca un înalt
functionar de la Departamentul de Stat este dirijat de un “guvern
secret” format din Henry Morgenthau Jr., Felix Frankfurter si Herbert
Lehman, fosti intimi ai lui Roosevelt. Nu s-a pronuntat deloc cuvântul
“evreu”. Toate ziarele sioniste si evreiesti din lume au facut imediat
un scandal enorm si celelalte ziare nu s-au sesizat deloc. ADL s-a
prezentat imediat la Chicago Tribune pretinzând sa i se ceara scuze . Nu
le-a primit, caci pe vremea aceea acel ziar era unicul supravietuitor
al ziaristicii independente – si nu era un ziar cu adevarat antisemit,
caci tocmai ziaristul care scrisese articolul în cauza se luptase pentru
eliberarea unui evreu condamnat pentru asasinat, pe care-o cerea pe
motiv ca evreul îsi ispasise vina prin cei câtiva ani de închisoare.
Autorul a vazut cum toata presa si viata publica, toata politica si
administratia Statelor Unite este plecat supusa acestei ADL, o
organizatie mica într-o natiune de peste 200 de milioane condusa în mod
formal înca de un presedinte ales si de un Senat si un Congres. În
realitate centrele si birourile acestei ADL sunt o vasta retea mai
perfecta decât politia secreta comunista, atotvazatoare si atotstiutoare
cu spioni peste tot, cum s-a convins autorul pe propria piele. Fiind
necunoscut când a sosit în Statele Unite în 1949, caci cartile lui
fusesera puse la index si nu se gaseau în librarii, autorul a vazut
totusi cum nu este neglijat nici o clipa. A cunoscut “din întâmplare” pe
un “var” al unui prieten de-al unei cunostinte care-i citise o carte
si-au cinat împreuna, ca sa afle ulterior ca acel “var” era de fapt
seful ADL-ului din New York si ca el comandase cina pentru a-l trage de
limba pe autor si a strânge material pentru o campanie de santaj si
calomnie, de tipul celei duse de ADL în 1956 în volumul Cross-Currents
unde sunt calomniati diversi “antisemiti” cu scrisori confidentiale si
conversatii intime, despre care nu se spune nicaieri cum au fost
obtinute. Autorul însa stie cum au fost obtinute, caci “varul” care
fusese fermecator si glumet toata seara la o petrecere l-a întrebat din
senin ce crede despre antisemitismul din America. Autorul nu stia ce
agent este “varul”, dar i-a raspuns cu aceleasi cuvinte pe care le-ar fi
folosit dac-ar fi stiut si anume ca a vizitat 30 de state americane si
n-a auzit nici o singura data pronuntându-se cuvântul “evreu”. Dar
“varul” stia ce studia si ce scria autorul, caci când cartea a fost
scrisa, a fost tot “varul” cel care a aparut în biroul unui editor care
publicase alta carte de-a autorului întrebându-l daca are de gând sa-i
publice si aceasta carte; editorul avizat însa a zis ca nu. Dupa 3 ani,
în 1952 când aparuse prima editie a cartii în Anglia, revista Legiunii
Americane din Hollywood a publicat câteva pagini din ea si ADL a pretins
imediat comandantului Legiunii Americane sa retracteze; acesta l-a
trimis la redactor. Nimic din ce se tiparise nu era neadevarat, dar ADL
sustinea ca e o carte “antisemita”. Redactorul a zis ca el poate
retracta numai ce e neadevarat si numai bazat pe motive reale si si-a
dat demisia când comandantul Legiunii a publicat peste capul lui
retractarea pretinsa sub amenintarea ca “toti evreii” vor boicota
stadionul din Hollywood, administrat de Legiune. Demisionând redactorul a
zis ca ce-a patit el e dovada ca cartea spune adevarul. Cu toata
umilinta la care s-a pretat comandantul Legiunii Americane, televiziunea
ABC, American Broadcasting Company, si-a renegat contractul cu
stadionul si-a televizat evenimentele unui competitor, dând curs
santajului economic.
La urmatoarea vizita a autorului în America alt american i-a cerut sa
scrie articole pentru presa, refuzând sa creada ca aceste lucruri se
întâmpla cu adevarat si zicând ca un articol bun cu alt subiect în afara
de sionism va fi publicat. I-a scris unui redactor propunându-i acel
articol, ca sa afle spre surprinderea lui ca în Statele Unite orice
scrie acest autor este pus pe lista neagra si nu se va publica nicaieri.
Când amicul binevoitor a propus sa fie publicat articolul fara numele
autorului, redactorul a raspuns ca anonimatul nu ajuta, caci “probabil
avem în birourile noastre pe cineva de la ADL” (autorul mai are si azi
scrisorile). Alt cunoscut, director al unei mari librarii, a cerut sa i
se cumpere cartea autorului din Canada si i s-a raspuns ca
distribuitorul din Toronto nu poate furniza cartea. Autorul s-a
interesat la Toronto si-a aflat ca nu numai ca distribuitorul nu zisese
asa, dar distribuitorul nici nu primise cererea directorului. Directorul
care ceruse cartea a cercetat dar n-a putut afla niciodata cine anume
din propriul sau birou confiscase scrisoarea lui si-o distrusese; dar
de-acum directorul stia ca autorul e pus pe lista neagra. Acestea nu
sunt decât exemple personale, care însa arata ca în proportii de masa
informatiile sunt interceptate, contrafacute, ascunse si masele sunt
astfel tinute în cea mai adânca ignoranta de catre “cea mai libera presa
din lume” cu privire la tot ce influenteaza soarta lor.
O alta metoda folosita de ADL este isteria colectiva provocata de fals
antisemitism înscenat de agenti provocatori sionisti de tipul “varului”
din povestea de mai sus. O metoda este distribuirea unor “documente”
care dezvaluie “complotul mondial” atribuit de obicei unei adunari de
rabini. Dar cine a studiat într-adevar afacerile talmudiste recunoaste
imediat când este vorba de o înscenare. Un “admirator” de-al autorului
i-a trimis odata un astfel de “document” gasit, chipurile, într-un
sertar secret dintr-un dulap vechi de-al familiei ce nu mai fusese
deschis de-o suta de ani. Autorul a analizat hârtia si-apoi l-a-ntrebat
pe admirator cum a reusit bunicul lui sa gaseasca hârtie fabricata în
1940. N-a primit raspuns.
Iata metoda “antisemitismului provocator” folosita de ADL, recunoscuta
chiar de ADL. Un autor fecund de carti care ataca “antisemitismul” din
America este un armean american numit Avedis Boghos Derounian, care-si
zice John Roy Carlson (si alte nume). Dat în judecata pentru calomnie,
s-a vazut ca, vorba judecatorului, era “o persoana iresponsabila
capabila sa spuna orice pentru bani, care nu poate fi crezut nici sub
juramânt”. În Noiembrie 1952 la un interviu radiodifuzat corespondentul
american Ray Brook l-a confruntat pe Carlson aratând ca acesta fusese
redactorul responsabil al unei publicatii “de un antisemitism acerb si
furibund numita The Christian Defender”. Carlson a recunoscut, caci nu
putea altfel în fata dovezilor, dar s-a aparat aratând ca “a facut acel
lucru cu aprobare de la ADL”. Era adevarat, a confirmat moderatorul care
se interesase de la ADL; de altfel ADL recunoscuse catre Chicago
Tribune în 1947 ca acest Carlson lucra pentru ADL si ADL era “multumita
de serviciile lui”. Si totusi acest Carlson a mai publicat înca o carte
în 1952 atacând “antisemitii”, mult laudata de critica literara din New
York. Iata cum un mincinos dovedit, un om care inventeaza si creaza
pentru public dovezile “antisemitismului” de tipul The Christian
Defender, ca apoi sa atace oameni onorabili si nevinovati în mod
mincinos ca sunt “antisemiti” – este un mare literat al poporului
american. Aceasta este opera ADL-ului de la 1930 încoace [situatia s-a
înrautatit si mai mult dupa aparitia cartii, în cei 20 de ani ce-au
urmat]. Si ciuma asta s-a întins peste tot ce se scrie si se publica în
toate tarile din vest, cum a aflat autorul – din nou din proprie
experienta.
În Martie 1952 revista Truth, înca nesubjugata, a aflat ca Congresul
Evreiesc din Canada a cerut unui librar sa elimine din librarie o carte
de-a autorului. Acelasi lucru l-a cerut tuturor librariilor si multe din
ele s-au supus. Si în Africa de Sud un ziar sionist scria ca “nici o
librarie nu are voie sa spuna ca va vinde carti… ca unele din cartile
lui Reed câta vreme anumite grupuri rasiale nu sunt protejate prin
lege”. “Grupurile rasiale care trebuiau protejate prin lege” se refera
la Conventia Genocidului a Natiunilor Unite care prevede pedepse pentru
cei care zic ceva ce “ar putea cauza detriment psihic” cuiva; aceasta
Conventie legalizeaza cizma de fier a cenzurii ADL-ului. Un senator din
Australia, unde autorul n-a calcat niciodata, a atacat o organizatie
chipurile “antisemita” de care autorul nu auzise în viata lui sustinând
ca “este în strânsa legatura” cu autorul. Ziarele din Australia au
publicat aceasta minciuna calomniatoare dar au refuzat s-o corecteze si
sa publice adevarul când le-a fost aratat. La o biblioteca din Toronto,
un bibliotecar sef lipea notite defaimatoare care “avertizau” cititorii
pe copertile cartilor autorului si nu-i pasa când lumea protesta.
Astfel s-a lasat o grea cortina de otel între adevar si mintile maselor
de oameni. Politicienii erau de-acum sub calcâiul sionistilor si masele
la fel.
Mai ramasese o singura patura care înca nu era total aservita si anume
oamenii educati în diverse profesii si expertii de care se plângea Dr.
Weizmann. de la început, acestia, împreuna cu “amestecuri din afara,
care vin exclusiv din partea evreilor” de care Dr. Weizmann se plângea
de asemenea, au fost cei care s-au opus cel mai mult pervertirii
societatii de catre sionism. Administratorii de cariera care nu
depindeau de alegeri, expertii priceputi în probleme tehnice, soldatii
de profesie, n-au putut fi facuti sa minta. Acestia au fost total
subjugati si facuti sa actioneze împotriva constiintei lor doar dupa ce
aparatul de stat a fost total capturat, astfel încât salariatul poate fi
dat afara, poate muri de foame nemaifiind angajat nicaieri, poate fi
arestat daca nu se supune ADL-ului. Autorul a vazut în 1943 o încercare a
ADL-ului de acest fel. În acel an s-a initiat o lista neagra secreta
unde sa fie notati cei cu constiinta care nu puteau fi folositi în
scopuri subversive si care trebuiau eliminati din aparatul de stat
american. Lista a devenit curând foarte lunga, bazat pe dosarele pe care
le alcatuia ADL si care erau apoi introduse în fisa de cadre a
salariatilor guvernului american. Astfel s-a cladit baza de operatie a
unei politii secrete ca cea din comunism, cu dosare si delatiuni gata
pregatite. ADL-ul este, cum zice Martin Dies, “o organizatie terorista
care nu-si foloseste fortele ca sa apere renumele evreilor ci ca sa
forteze si sa supuna pe altii scopurilor lor prin metode teroriste: de
fapt nu este o liga a Anti-Defaimarii ci o Liga a Defaimarii”. Dar în
1956 presedintele Eisenhower a trimis la conventia anuala a acestei Ligi
mesajul lingusitor ca “ea reaminteste natiunii ca idealurile religioase
trebuie sa domine toate aspectele vietii”.
Unii functionari vazând listele negre si dosarele cu delatiunile pe care
ADL-ul le introducea în fisele de cadre ale tuturor functionarilor
guvernului american s-au plâns unor membri ai Congresului. Dar guvernul
prin cei mai sus pusi se straduia sa le astupe gura si sa acopere totul
si nici plângerile la Congress n-ar fi dus la nimic daca n-ar fi aflat
chiar membrii Congresului ca si ei erau pe lista neagra! Roosevelt si
administratia lui lucrasera asa de bine la regulamente încât ADL-ul n-a
putut fi împiedecat sa faca ce vrea cu dosarele de cadre ale guvernului
Statelor Unite si singura vina ce s-a putut gasi a fost ca “s-au folosit
în acest scop fonduri ce nu fusesera initial prevazute pentru aceasta
activitate”, deci era ceva de jurisdictia controlului cheltuielilor. O
comisie de investigatie a cheltuielilor s-a întrunit sub congresmanul
Clare E. Hoffman la 3, 6 si 7 Octombrie 1947. Atunci vreo suta de
senatori si congresmeni americani au aflat ca ei si sotiile lor erau
descrisi în dosarele lor de cadre de la guvern ca “nazisti” si ca
aceasta informatie provenea de la ADL si Comitetul Evreiesc American
printr-o firma de avocati sionisti. Când seful Departamentului de Cadre
al Salariatilor Guvernului Statelor Unite a depus în fata comisiei de
ancheta, a aratat ca existau vreo “750.000 de fise” ale unor oameni care
trebuiau respinsi si nu trebuiau lasati sa lucreze pentru guvernul
american, pregatite de o firma din New York si ca copii ale acestor fise
au fost facute si trimise fiecarei ramuri a guvernului american pe
întreg cuprinsul Statelor Unite, la fiecare birou si ca el n-avea putere
sa arate aceste fise, caci numai cei trei sefi ai Comisiei Salariatilor
Guvernului, care raportau direct la presedintele Statelor Unite, aveau
caderea sa dezvaluie fisele. Cei trei sefi, Mitchell, Flemming si D-ra
Perkins, au refuzat sa arate fisele zicând ca nu-i lasa presedintele
(fisele au fost introduse în dosarele de cadre de catre Roosevelt, dar
acum presedintele care se opunea dezvaluirii lor era Truman). Hoffman a
spus ca “afla pentru prima data de existenta Gestapo-ului în America”,
si-a întrebat daca lista neagra-i cuprinde si pe cei care n-au facut
niciodata cerere sa lucreze la guvern. Mitchell a raspuns ca da, listele
negre sunt nelimitate si cuprind absolut pe oricine care traieste pe
continent. “Cum, pe oricine si pe toti din toata tara?” s-a mirat
Hoffman si cei trei sefi au raspuns afirmativ. Astfel, doar în 1943 se
adaugasera 487.033 de fise în dosarele secrete cu delatiunile ADL-ului
si operatiunea asta cerea munca a zeci de oameni. Dar exact când acesti
zeci de oameni introduceau denunturi secrete în fisele de cadre ale
tuturor oamenilor, Comisia Functionarilor Guvernului American
interzisese sa mai fie întrebat cineva daca este comunist (la initiativa
lui Roosevelt). Sefii serviciului de cadre s-au ferit din toate
puterile sa auda sau sa vorbeasca despre rolul ADL-ului si amuteau
imediat ce auzeau de acest ADL. Raportul oficial, surprinzator de
sincer, a aratat ca ADL-ul are puterea sa introduca denunturi
defaimatoare în dosarele oficiale secrete ale salariatilor si tuturor
oamenilor fara stirea acestora, dosare care sunt apoi cu usurinta
convertite în dosare ale politiei secrete care are astfel control asupra
tuturor locuitorilor tarii. Dar cum nu s-a luat nici o masura dupa
aceste dezvaluiri, totul a continuat fara întrerupere si dosarele de
politie secreta cu denunturile defaimatoare ale ADL-ului continua si-n
clipa de fata.
Deja în 1951 si 1952 s-a vazut cum vor fi folosite aceste liste negre,
când armata a descins dintr-odata în orasele din California, statul New
York si Texas si le-a ocupat în numele “Natiunilor Unite” sau
“Guvernului Militar”, ocupând primaria, telefoanele si politia si
arestând primarii, functionarii si pe unii cetateni, pe care apoi i-au
purtat într-o mascarada prin oras costumati cu forta în uniforme
“fasciste” aduse de armata. Apoi armata a organizat curti martiale
unde-au fost “judecati” acesti “dusmani”, a construit lagare de
concentrare si-a dat proclamatii împotriva “bandelor de rezistenta” si
“conspiratorilor”. Acest proces, bine cunoscut celor care-au fost
cotropiti de catre trupele sovietice de ocupatie când cu “eliberarea”
Europei, i se pare autorului o repetitie generala pentru când guvernul
“noii ordini mondiale” pe care-o proclama presedintele Bush va ocupa
Statele Unite. Când oamenii revoltati au cerut explicatii de la
Pentagon, li s-a raspuns ca “este un eveniment politic asupra caruia
armata nu are nici un fel de control”! Presedintele si guvernul Statelor
Unite însa au refuzat sa raspunda oricaror întrebari cu privire la
acele cotropiri militare.
În 1945, la sfârsitul razboiului, guvernul Statelor Unite era deja asa
de total infiltrat si cuprins de cancerul sionist încât slabiciunea si
prabusirea Statelor Unite vor veni din interior, de la coruptia generala
si totala a republicii, cu toata împotrivirea unei parti a populatiei
care înca n-a învatat sa renunte la tara pe care-au construit-o bunicii
ei.
Capitolul 41: Se întinde revolutia
Cel de-al doilea razboi mondial, ca si primul, a fost exact cum
l-au prescris Protocoalele Sionului din 1905: mase de oameni au suferit
macelarindu-se, înfometându-se si asuprindu-se reciproc pentru ca sa
construiasca o lume fara granite nationale condusa de un guvern mondial
stapânit de o secta atotputernica si stapâna pe toata bogatia lumii. Dar
masele de oameni s-au macelarit reciproc si-au murit în numele
“eliberarii si libertatii”, luptând “ca sa distruga militarismul,
nazismul, fascismul, dictaturile totalitare” si asa mai departe. Lenin
scria (vezi Opere Complete): “Razboiul mondial (1914-1918) va aduce
instaurarea comunismului în Rusia; un al doilea razboi mondial îl va
întinde în toata Europa; al treilea razboi mondial este necesar ca sa
faca întregul glob comunist”. E de prisos sa se explice cum a fost
“eliberata” Europa rasariteana si-a fost împinsa sub calcâiul sovietic
în 1945; dar si restul Europei e în discutie; în 1956 Generalul
Gruenther, Commandant Suprem al Fortelor Aliate (nu e prea clar ce forte
erau aliate în 1956, dar presedintele american a creat acel rang atunci
pentru el, probabil în vederea “noii ordini mondiale”) preconiza ca nu
se va rezista avansului sovietic în Europa de Vest, zicând: “Desigur ca
nu suntem destul de puternici sa tinem piept pe frontul actual din
Europa”. In 1956 de 10 ani popoarele din vestul Europei erau
îndoctrinate ca razboiul cu Rusia e inevitabil, drept rezultat al celui
de-al doilea razboi mondial. Deci averea, forta, viata tineretului
american au fost puse în joc în cel de-al doilea razboi mondial – ca
sa-l pregateasca pe cel de-al treilea. George Washington le spunea
americanilor în ultimul lui discurs ca presedinte în 1796, când Domnia
Teroarei a aratat adevarata fata a revolutiei franceze si când s-au
descoperit primii agenti ai revolutiei mondiale în America: “Va implor
sa ma credeti, concetateni, ca vigilenta unui popor liber trebuie sa fie
mereu treaza împotriva infiltrarii insidioase a unei influente straine,
caci istoria si experienta trecutului dovedesc ca influenta straina
este unul dintre cei mai mari dusmani ai guvernului unei republici”. Dar
la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial conspiratia influentei
straine avea puterea sa dicteze hotarârile majore în politica Statelor
Unite, cursul operatiilor militare si cui si unde se vor livra arme,
munitii, alimente si fonduri. Agentii influentei straine dusmanoase sunt
plasati în functii înalte si sunt numerosi; ceilalti politicieni si
functionari îi servesc, unii din ticalosie, altii din nestiinta.
America a intrat în razboi în 1941 cum a intrat si-n 1898: printr-o
mascarada tragica, o lovitura de teatru pregatita mârsav cu jertfe de
vieti pentru a convinge publicul si Congresul ca trebuie declarat
razboiul. În 1898 a fost scufundat vasul Maine în portul Havanei, din
Cuba, chipurile “de o mina spaniola” si Statele Unite au declarat razboi
imediat; dar când a fost adus vasul la suprafata dupa multi ani s-a
vazut ca explozia care-a scufundat vasul a fost dinauntru înspre
înafara, adica mina a fost pusa de cineva de pe bordul vasului. La fel
în 1941, atacul japonez de la Pearl Harbour i-a dat lui Roosevelt
posibilitatea sa declare ca tara lui se afla în stare de razboi prin
acest atac japonez chipurile neasteptat care “va trai în istoria
infamiei”, recita el duios în fata maselor; dar s-a dovedit ca guvernul
american era anuntat din vreme ca va avea loc atacul de la Pearl Harbour
si a ascuns aceasta informatie de trupele plasate acolo ca victime
expuse la moarte cu buna stiinta de catre Roosevelt ca sa-i furnizeze
pretextul razboiului. Când publicul a aflat de cele doua înselatorii
care au declansat cele doua razboaie, a ramas, ca totdeauna, apatic.
În timpul primului razboi mondial masele l-au ales pe Wilson presedinte
pentru ca a promis “sa ne tina departe de razboi” si primul lucru pe
care Wilson l-a facut dupa alegeri a fost sa declare ca “suntem în stare
de razboi,” dar publicul american nu s-a suparat. În 1940 Roosevelt a
fost reales presedinte pentru ca a promis ca “fiii vostri nu vor fi
trimisi sa lupte pe fronturi din alte tari” si apoi trupele americane au
fost trimise imediat pe front în Europa si Asia, dar publicul american
nu s-a suparat nici de data aceasta. Solutia consta în cele cinci
cuvinte adaugate de senatorul James F. Byrnes, alter ego-ul lui Bernard
Baruch care, zice Rosenblum, biograful lui Baruch, “era asa de intim cu
Baruch ca uneori nu se poate sti care din doi a dat ideea pe care-o
enunta amândoi”. La programul electoral al lui Roosevelt, care zicea:
“nu vom trimite armata, flota, forta aeriana sa lupte în razboaie în
alte tari”, Byrnes-Baruch a adaugat: “decât în caz de atac”. De aceea a
fost nevoie de înscenarea de la Pearl Harbour.
Japonezii au atacat Pearl Harbour la 7 Decembrie 1941 si cu 12 zile
înainte, la 25 Noiembrie, Henry L. Stimson, Secretarul de Razboi al
Statelor Unite, scria în jurnalul sau: “De vazut cum sa-i manipulam [pe
japonezi] ca sa-i facem sa traga primul foc fara sa ne periclitam prea
mult – nu e usor”. Dar cu 11 luni mai înainte, la 27 Ianuarie 1941,
ambasadorul Statelor Unite la Tokyo anuntase guvernul american ca “daca
vor fi necazuri între Statele Unite si Japonia, japonezii intentioneaza
sa atace Pearl Harbour prin surprindere”. Dr. Richard Sorge, ambasadorul
sovietic, si-a anuntat guvernul în Octombrie 1941 ca “japonezii
intentioneaza sa atace Pearl Harbour în 60 de zile”, si-a fost anuntat
ca guvernul sau a transmis aceasta informatie imediat lui Roosevelt.
Apoi Roosevelt a dat un ultimatum japonezilor la 26 Noiembrie 1941.
Guvernul american intercepta si descifra toate mesajele secrete japoneze
despre acel atac înca din Septembrie 1941, dar le ascundea de
comandantii americani de la Pearl Harbour. La 1 Decembrie seful
serviciului de informatii din extremul orient a telegrafiat sefului
flotei americane din Pacific ca “razboiul cu Japonia e iminent”, dar
aceasta telegrama a fost suprimata de cineva de mai sus. La 5 Decembrie
Colonelul Sadtler de la telegrafia americana a telegrafiat tuturor
comandantilor “razboi cu Japonia iminent; sa nu lasati sa fie ca la Port
Arthur” (alt “atac-surpriza” care-a declansat razboiul ruso-japonez),
dar si aceasta telegrama a fost suprimata de mai-mari. La 6 Decembrie
1941 Roosevelt a primit raspunsul japonez la ultimatul lui care era ca o
declaratie de razboi – dar cei de la Pearl Harbour au fost tot timpul
tinuti în întuneric si nu li s-a suflat nici o vorba. În fine, la circa
6-8 ore dupa atacul japonez de la Pearl Harbour, la 7 Decembrie 1947,
adica cu o întârziere de 24 de ore, li s-a înmânat comandantilor de
acolo mesajul guvernului lor ca “japonezii prezinta azi [6 Decembrie] la
1 dupa prânz un ultimatum… fiti în stare de alerta”. Deci tot universul
stia ca japonezii vor ataca Pearl Harbour în afara de americanii din
Pearl Harbour, tinuti în ignoranta în mod deliberat de catre guvernul
lor. Americanii au pierdut acolo doua nave de razboi, doua crucisatoare,
177 avioane si 4575 de tineri americani. Englezii au pierdut ca o
urmare navele Prince of Wales si Renown si multe vieti omenesti în
Malaya.
Deci asa a regizat Roosevelt un atac ca sa-si împinga tara în razboi.
S-au facut 8 investigatii, 7 navale sau militare si una din partea
Congresului, nici una publica sau cinstita, toate sub firma partidului
lui Roosevelt si adevarul, cum ca guvernul american detinea si
descifrase comenzile de atac ale japonezilor la Pearl Harbour si stia
exact cum va avea loc atacul cu mult înainte, a fost tot timpul ascuns.
Presa bine cenzurata din Statele Unite a prezentat publicului timp de 6
luni povesti încurcate si contradictorii si dovezile cele mai
concludente n-au fost admise sa apara la investigatii (de ex. jurnalul
lui Stimson). Dar amiralii americani au iesit la pensie si si-au
publicat memoriile. Admiralul Kimmel, comandant sef al flotei
Pacificului la vremea aceea, scrie: “Planul presedintelui Roosevelt a
cerut ca sa nu se spuna nici o vorba [despre atacul iminent] flotei din
Hawaii [unde e Pearl Harbour]“… “mai marii din Washington care în mod
intentionat n-au alertat fortele noastre de la Pearl Harbour n-au nici o
scuza… li s-a ascuns cu desavârsire comandantilor armatei si marinei ca
mesaje vitale japoneze au fost interceptate, descifrate si înmânate
celor în masura din Washington la 6 si 7 Decembrie 1941″. Amiralul
Halsey, comandant sub Kimmel, zice ca dimpotriva, erau dezinformati de
catre propriul lor guvern: “majoritatea informatiilor care ni se serveau
indicau alte directii de atac. Daca am fi stiut ca Japonia urmarea în
amanuntime miscarile noastre la Pearl Harbour [asa cum stiau la
Washington]… ne-am fi pregatit pentru certitudinea unui atac la Pearl
Harbour”. Amiralul Theobald care comanda vase de razboi la Pearl Harbour
scrie în 1954: “dictate de tactica militara… nu se aplica aici, caci în
epoca noastra atomica e de neconceput sa facilitam un atac-surpriza a
inamicului ca sa începem astfel un razboi… adevarata istorie a atacului
de la Pearl Harbour e ca Amiralului Kimmel si Generalului Short li s-a
ascuns informatia” (acestia doi comandau la Pearl Harbour, si-au fost
apoi facuti tapi ispasitori ai ticalosiei lui Roosevelt). Apoi Theobald
îl citeaza pe Amiralul Stark care era sef al operatiilor militare la
Washintgon si care i-a spus ca atunci când le-a ascuns lui Kimmel si
Short informatia despre atacul japonez iminent, a primit ordin ‘de mai
sus’ s-o faca, ceea ce, scrie Theobald, “înseamna de la Presedintele
Roosevelt. Cel mai mare lucru pe care l-a facut atunci a fost c-a ascuns
Amiralului Kimmel adevarul”. Amiralul Halsey îi descrie pe Kimmel si
Short în 1953 ca pe “marii nostri martiri militari”. Dar ei n-au fost
decât primii dintr-o lunga lista de comandanti militari americani care
traiesc ceva nou în istoria tarii lor: si anume, daca lupta pentru
victorie si ca sa salveze vietile concetatenilor lor aplicând cea mai
buna strategie, sau daca obiecteaza la masuri luate peste capul lor
pentru a pierde razboaiele duse de ei si pentru a ucide cât mai multi
dintre soldatii lor, atunci se trezesc afara din armata sau
retrogradati. Operatiile militare americane se conformeaza unui plan
deasupra natiunii, în care interesul national si datoria militarului de
a-si apara patria nu mai au loc.
Carui plan supranational i-a servit atacul de la Pearl Harbour? Lenin a
spus-o. El stia mai bine decât oricine cum l-au ajutat Statele Unite sa
distruga Rusia si sa instaureze comunismul acolo (dovezile sunt însa
greu de obtinut caci tranzactiile financiare din vest în favoarea
revolutiei bolsevice erau secrete). Lenin scria Angelicai Balabanov care
era emisarul lui la Stockholm în timpul revolutiei bolsevice:
“Cheltuieste milioane, zeci de milioane, avem bani berechet la
dispozitie”. Exista dovezi despre marile sume de bani cu care împaratul
Germaniei l-a ajutat pe Lenin sa ia puterea: raportul lui von Kuehlman,
ministru de externe, din 3 Decembrie 1916 despre “un transfer continuu
de fonduri catre bolsevici… ca sa-si construiasca organul de presa,
Pravda, sa faca propaganda energica si sa-si înmulteasca cu mult numarul
mic de membri din partidul lor”. Ambasadorul german la Copenhaga,
contele Brockdorff-Rantzau, raporteaza cum expertul lor, Dr. Helphand
(alias Parvus) care ajuta la organizarea conspiratiei bolsevice, “le-a
dat o suma de bani sa-si acopere cheltuielile”. Acestea, zicea Helphand,
se ridicau la “circa 20 milioane ruble” ca sa “organizeze complet
revolutia”. Brockdorff-Rantzau a primit autorizatia sa livreze banii si
chitanta lui Helphand înca exista: “Primit de la ambasada germana din
Copenhaga la 29 Decembrie 1915 un milion ruble în bancnote rusesti ca sa
promovam miscarea revolutionara în Rusia; iscalit Dr. A. Helphand”.
Dupa ce si-a atacat Hitler prietenul si aliatul sovietic, Statele Unite
dadeau sprijin “financiar, industrial si moral” mai întâi si militar
apoi, sovietelor. În Junie 1942 Harry Hopkins, intimul lui Roosevelt,
spunea sovietelor într-un discurs tinut la un miting de masa la Madison
Garden: “Nimic nu ne va împiedeca sa împartim cu voi tot ce avem si tot
ce suntem”. La 7 Martie 1942 Roosevelt ordonase sa se livreze trupelor
sovietice mai întâi tot ce vor, înaintea trupelor altor aliati si
înaintea trupelor americane. Generalul Maior John R. Deane descrie cum
s-a stors America ca sa se întareasca forta statului comunist sovietic.
Masele credeau ca trupele americane lupta sa “elibereze” Polonia si asa
mai departe; Roosevelt le trimitea sa lupte ca sa extinda comunismul, sa
distruga statele nationale si sa instaureze guvernul mondial.
În 1932 Roosevelt a fost ales presedinte ca sa “puna capat deficitului
bugetar” si primul lucru pe care l-a facut a fost sa înceapa un transfer
gigantic de avutie americana sovietelor, în timp ce deficitul bugetar
american a crescut (si continua sa creasca) încât cifra lui totala nu
mai încape pe un singur rând. În dolarii de-atunci, Roosevelt a daruit
sovietelor 9 miliarde si jumatate de dolari (cât bugetul a 2-3 tari), în
operatii supravegheate de Harry Hopkins, care juca acum rolul pe care-l
jucase Bernard Baruch în 1917, asigurând continuitatea metodelor de
manipulare politica si economica a presedintelui si poporului american
din 1916 încoace. Bernard Baruch insistase ca un singur om trebuia sa
supravegheze distributiile pe timp de razboi si astfel s-a creat pentru
el “Comitetul Industriilor de Razboi” al carui sef era el, provenit din
“Consiliul Apararii” de pe lânga presedinte. William J. Graham scrie ca
acesta era “guvernul secret al Statelor Unite… 7 oameni alesi de
presedinte planificau întregul sistem de furnizari de razboi, cenzura
presei, sistemul de control asupra alimentatiei populatiei… într-un
cuvânt elaborau fiecare masura luata apoi de Congres pentru razboi si
faceau asta în secret cu usile închise cu saptamâni si chiar luni
înainte de a declara Congresul razboi Germaniei”. Chiar Baruch spunea ca
el avea puteri depline si lua toate hotarârile, la început pe ascuns,
lasând publicul sa creada ca presedintele Wilson hotaraste, dar dupa
ramolismentul total al lui Wilson din 1919, pe fata, pe motivul bolii
presedintelui. Acum Roosevelt a reinstaurat consiliul de razboi al lui
Wilson sub titlul de “Comisia Consultativa” din 1940, care în 1942 a
devenit “Comitetul Productiei de Razboi”. Baruch din nou a cerut ca un
singur om sa aiba puterea suprema în acest comitet, dar n-a fost el cel
ales; biograful lui, Rosenbloom, zice ca “Baruch a fost dezamagit”, dar
autorul crede mai degraba ca era de acord cu aranjamentele care l-au
numit pe Harry Hopkins. Baruch fusese cel mai puternic si influent om,
dirijând si influentând din umbra absolut toti presedintii Statelor
Unite, indiferent daca erau democrati sau republicani, din 1916 încoace;
în 1952 el înca îl “sfatuia” pe Eisenhower. Dar puterea lui Hopkins de a
apropia catastrofa civilizatiei occidentale a fost mai mare pentru ca
teatrul de actiune a fost mai mare.
Atotputernicul Harry Hopkins, seful Comitetului Productiei de Razboi si
al Comisiei de Protocol Sovietic al lui Roosevelt, n-ar fi putut ajunge
asa sus în nici un alt secol caci era un om de origine obscura, total
lipsit de pregatire, de pricepere, de capacitate pentru a administra
treburile unei tari si singurul lui talent s-a vazut când a gasit femei
de moravuri usoare pentru Molotov când acesta vizita America. Autorul
n-a putut afla cine l-a ales pe Hopkins sa-l dirijeze pe Roosevelt, dar a
aflat ca Hopkins crescuse la scoala ideilor lui Louis Blanc si-a
comunistilor de la 1848, ca si House. Harry Hopkins si-a învatat ideile
de la scoala socialistilor Fabiani din Londra, care propovaduiesc
disparitia statelor nationale si instaurarea “Statelor Unite ale Lumii”
si de la un mentor de-al lui, evreu de origine ruseasca din Boemia,
discipol al lui Tolstoy, eroul bolsevicilor. Fusese cunoscut în
cercurile electorale ale lui Roosevelt ca un “bisnitar” (fixer) care
“ajusta” fondurile electorale. Universitatea din Oxford i-a dat un
doctorat de tipul celor conferite lui Elena si Nicolae Ceausescu.
Imediat ce-a fost instaurat ca sef al Comitetului pentru Protocolul
Sovietic al lui Roosevelt a anuntat ca s-a decis ca Statele Unite sa
serveasca Uniunea Sovietica fara a cere nici un fel de informatii asa
cum nici o alta tara nu va fi servita si ca aceasta decizie “nu va fi
rediscutata” (1942). Ca si la ministrii britanici care serveau
sionismul, politica “era stabilita” si “nu mai încapea discutie”; nu s-a
stiut niciodata cine-a stabilit-o. Senatorul Taft, liderul republican, a
protestat si-a fost urmarit pâna la moarte de o campanie virulenta de
calomnii si insulte publice. America i-a daruit lui Stalin 15.000
avioane, 7.000 de tancuri, 581 nave de razboi (127 au fost returnate
dupa multi ani si sovietele s-au oferit sa plateasca pentru 31, zicând
ca restul s-au pierdut sau s-au stricat) si o întreaga flota comerciala.
Asta e cea mai mica parte din averile daruite de americani lui Stalin.
Guvernul american n-a publicat niciodata datele transferului de avere
catre Stalin din timpul si de dupa terminarea razboiului si presa
corupta din Statele Unite nici nu s-a interesat. Printr-un accident doar
s-au pastrat documente prin care se poate aprecia o mica parte din
felul în care guvernul american îsi jefuieste poporul ca sa-i îmbuibe pe
tartorii bolsevici. Iata cum:
Capitanul Jordan, veteran din primul razboi mondial, unde fusese
instruit ca tânar recrut sa-si tina “ochii deschisi, gura închisa si o
copie dupa absolut orice”, a fost trimis la “Depozitul Natiunilor Unite
nr. 8″ de la Newark (Natiunile Unite nici nu existau înca, urmau sa fie
înfiintate peste 3 ani, dar aveau deja depozite de marfuri). Curând a
vazut cât de atotputernic este guvernul sovietic în Statele Unite, când
un avion civil american a trecut prea aproape de un bombardier american
care era daruit lui Stalin si ofiterul sovietic furios a cerut sa fie
eliminate avioanele americane de pe pista. Comandamentul aeroportului a
refuzat si sovieticul a spus: “am sa-i telefonez lui Hopkins”. Dupa
câteva zile a venit un ordin de la Comisia Aeronautica Americana
interzicând avioanelor civile americane accesul, exact cum ceruse
sovieticul. Atunci Capitanul Jordan a început sa tina un jurnal, cu
ajutorul caruia a aratat mai târziu lumii ca înca din 1942 materialele
necesare construirii bombei atomice (grafit, tuburi de aluminiu, cadmiu,
toriu) erau trimise prin aeroportul Newark în Uniunea Sovietica – si în
acest rastimp Roosevelt facea mare caz de “secretul bombei atomice”,
“proiectul Manhattan”. Dar când Capitanul Jordan nota aceste
transporturi în jurnalul sau, nici el nici poporul american habar
n-aveau de bomba atomica si nici la ce-ar putea fi bune aceste
materiale; el nota absolut toate transporturile. Si-a observat ca multe
din ele nu erau, cum ziceau acordurile de colaborare militara, articole
de “aparare”, ci articole de construire a regimului comunist, ca de
pilda “tractoare si masini agricole, o fabrica de aluminiu, fabrici de
locomotive si vagoane, masini de prelucrat otelul” etc. etc. Acestea
intra în totalul Presedintelui Truman de produse agricole în valoare de
$1.674.586.000 si produse industriale în valoare de $3.040.423.000 (în
dolarii de atunci, mult mai puternici ca cei de-acum) trimise în Uniunea
Sovietica în acel an în cadrul “acordului de împrumut-ajutor”. În 1943
s-au pierdut multe nave de transport si s-a mai deschis un aeroport la
Great Falls, în Montana, pentru transferul de avere din America la
Stalin si Capitanul Jordan a fost trimis acolo, din nou ca “reprezentant
al Natiunilor Unite” care înca nu existau, si-a gasit acolo primul lui
ordin de la presedintele tarii si anume: “prima prioritate o au…
avioanele sovietice, chiar înaintea celor militare ale Statelor Unite”.
Ofiterul sovietic cu care colabora s-a ofensat ca trebuia sa colaboreze
cu un biet capitan si Capitanul Jordan a fost facut imediat maior al
Statelor Unite, dar epoletii i-au fost pusi de Colonelul Kotikov, ofiter
sovietic; autorul nu stie dac-au mai fost vreodata ofiteri americani în
armata Statelor Unite facuti de alte tari. Jordan a observat foarte
multe geamantane negre sigilate bine cu frânghii care treceau spre
Uniunea Sovietica si cum nu avea nici o putere decât cea de a dirija
traficul din Montana spre Moscova prin Alaska, s-a suit într-un avion
unde a desfacut câteva din ele si si-a notat continutul. A gasit în ele o
imensitate de documente, corespondenta, planuri si desene tehnice.
Printre ele erau doua pachete de dosare ale Departamentului de Stat
american. Pe unul eticheta zicea: “De la Hiss”; pe celalalt: “De la
Sayre”. Aceste dosare, s-a dovedit ulterior în procesele de spionaj si
tradare din 1948-56, contineau rapoartele secrete ale atasatilor
americani din Moscova, trimise în valiza diplomatica la Washington, unde
Hiss si Sayre le fotocopiau si le trimiteau înapoi la Moscova la cei de
care erau, chipurile, tinute secrete. Cea mai importanta hârtie pe
care-a vazut-o Maiorul Jordan în valizele ce zburau spre Moscova a fost o
scrisoare semnata de “H.H”. (Harry Hoppkins) catre Mikoyan, Comisarul
Sovietic pentru Comert Exterior, în care-i explica “ce greu mi-a fost sa
obtin acestea de la Groves [seful proiectului ultra-secret al bombei
atomice]“. Atasate la scrisoare erau planul uzinei atomice de la Oak
Ridge din Tennessee si o copie a unui raport care purta stampila “Harry
Hopkins” si care era plin de cuvinte stranii pe care Jordan
necunoscându-le le-a copiat întocmai în jurnalul sau, cu intentia sa se
uite mai târziu în dictionar sa vada ce înseamna, cuvinte ca:
“ciclotron, proton, deuteron, energie de fisiune” si expresii ca “pereti
de 5 picioare grosime de apa si plumb sa controleze zborul
neutronilor”. Asta în timp ce masele din Anglia si America aveau
creierul spalat cu lozinca ca cea mai buna aparare împotriva agresiunii
sovietice e bomba atomica.
La 23 Septembrie 1949 Uniunea Sovietica a explodat prima bomba atomica.
Maiorul Jordan nu s-a mai putut stapâni si s-a plâns unui senator care
l-a determinat pe un vorbitor de la radio, Fulton Lewis, sa povesteasca
astea la radio. Acest program radio si cartea lui ulterioara au facut
public scandalul care a dus la investigatiile Congresului din Decembrie
1949 si Martie 1950. Dar presa a falsificat faptele când le-a difuzat
public si investigatiile n-au dus la nimic.
În 1944 Maiorul Jordan era îngrijorat si-a încercat sa se consulte cu
seful lui din Departamentul de Stat, unde un tinerel i-a spus ca
“ofiterii care-s prea corecti se pot trezi pe undeva pe-o insula din
mijlocul Marilor Sudului”. Dupa scurt timp a fost înlocuit. Cartea lui
contine lista tuturor transporturilor pe care le-a putut vedea; este
inclusa lista tuturor ingredientelor pentru bomba atomica si bomba cu
hidrogen: beril, cadmiu, cobalt (33.6000 livre minereu si concentrat),
metal si fragmente de cobalt (806.941 livre), uraniu metal (2.2 livre),
tuburi de aluminiu (12.766.472 livre), grafit (7.384.482 livre), toriu,
nitrat de uraniu, oxid si oxid urano-uranic, aluminiu si aliaje
(124.052.618 livre), lingouri de arama si bronz (76.545.000 livre),
sârma, placi, sârma izolata de arama si bronz, etc. Apoi o uzina
petrolifera, masini si piese de prelucrarea fierului, masini de tot
felul pentru industria grea si usoara, turnatorii, statii electrice,
instrumentaj si statii telefonice, generatoare, instalatii de
cinematografie, de radiodifuziune, 9.594 vagoane de cale ferata, 1.168
locomotive, nave comerciale în valoare de $123.803.879, camioane si tot
asa fara sfârsit. Apoi o uzina de mare precizie, 2 fabrici de produse
alimentare, trei generatoare de gaz, o rafinarie petrolifera cu masini
si utilaj, 17 uzine cu aburi si 3 uzine hidroelectrice. Maiorul Jordan
începuse sa creada ca Hopkins si amicii lui înnebunisera, caci îi
trimiteau lui Stalin cantitati imense de tot felul de lucruri, utile sau
nu – unele care nu stie la ce le-ar fi trebuit: ochelari, dinti falsi,
9.126 ceasuri cu pietre pretioase, 6.222 livre de sapun de toaleta,
rujuri de buze în valoare de $400, 373 galoane de bauturi spirtoase,
momele pentru pescuit cu undita în valoare de $57.444, lanterne magice
pentru copii în valoare de $161.046, tichii de hârtie si nasuri de
carton de $4.352, 13.256 livre de hârtie de copiat, doua piane noi,
instrumente muzicale de $60.000, si, probabil o atentie speciala pentru
dragul lor “tatuc Stalin”, o pipa de $10.
Harry Hopkins i-a mai trimis lui Stalin si bani pesin, între altele
“$88.701.103 pentru saraci”; cine-a trait sub comunism stie cum se
“împarte la saracii” comunismului. În 1944 Henry Morgenthau Jr.,
Secretarul Trezoreriei lui Roosevelt, cu secretarul sau Harry Dexter
White (dovedit ulterior agent sovietic) au trimis lui Stalin copii ale
placilor cu care se tipareau banii ce urmau sa fie folositi în Germania
dupa razboi. Astfel publicul american înghitea un deficit cauzat de
plata trupelor americane cu note tiparite – de un alt guvern în alta
tara, dar aceste note erau onorate în Statele Unite. La protestul
publicului, notele nu s-au mai tiparit din 1946; dar sovietele deja
pusesera în circulatie peste 250 milioane de dolari tipariti de ele,
si-au refuzat sa plateasca suma neglijabila de $18.000 pentru placile si
hârtia cu care-au jecmanit cele 250 milioane luate direct din
trezoreria americana.
În afara de transferul averii natiunii americane în Uniunea Sovietica,
mai erau doua cai de îmbogatire a bolsevicilor si saracire a
americanilor. Una era organizarea luptelor de asa maniera încât
americanii sa aiba pierderi si comunistii nu. Asa au si facut membrii
“guvernului din umbra” al Statelor Unite – nu de la început, dupa atacul
de la Pearl Harbour, cum intentionasera, ci mai târziu, prin George C.
Marshall, Sef de Stat Major, pe care Senatorul Joseph McCarthy l-a
acuzat ulterior pe buna dreptate si în mod absolut veridic si documentat
ca a “planuit cu minutiozitate o retragere continua care a cedat mereu
victoria si care a început cu mult înainte de a se termina cel de-al
doilea razboi mondial… totdeauna sustinând numai frontul rusesc” dupa
instructiunile lui Churchill si Stalin.
Generalul Marshall fusese promovat de Roosevelt peste capul a 20 de
generali si 14 brigadieri toti mai bine pregatiti si calificati si cu
mai multa vechime, dupa ce fusese numit general în ciuda faptului ca a
fost gasit incompetent pentru acel rang de catre comandantul de-atunci.
Dintru început Marshall i-a cerut Senatorului James F. Byrnes (alter
ego-ul lui Bernard Baruch) sa introduca prin Congres o decizie ca sa nu
se mai tina cont de vechime si procedura la promovare în armata si
acesta a facut-o, dându-i lui Marshall posibilitatea sa opereze imediat
4.088 de promovari neregulamentare, una dintre ele fiind a Colonelului
Dwight Eisenhower, care nu vazuse câmpul de lupta în viata lui dar a
devenit în trei ani Comandantul Suprem al Fortelor Aliate. Tandemul
Marshall – Eisenhower a dat forma lumii dupa cel de-al doilea razboi
mondial.
Imediat dupa atacul de la Pearl Harbour propaganda sovietica a început
sa ceara ca englezii si americanii sa invadeze Europa numai decât; desi
Churchill spunea ca trupele engleze nu pot s-o faca înainte de 1943,
Eisenhower instruit de Generalul Marshall a facut planul invaziei în
1942 si Roosevelt i-a telegrafiat lui Churchill asta; apoi Generalul
Marshall si Harry Hopkins s-au dus la Londra unde Churchill le-a spus ca
o invazie pripita ar duce la pierderea razboiului, ca va transforma
Canalul Mânecii într-o “mare de sânge aliat”, de fapt trei sferturi
englez. Întrebat cu ce poate contribui, comandantul american din
Insulele Britanice, Generalul Clark, a aratat ca n-are decât o divizie
(a 34-a) fara artilerie antiaeriana, fara tancuri si neinstruita (când a
fost trimisa în lupta în Africa mai târziu s-a vazut ca aceasta divizie
nu era gata de lupta). Totusi Generalul Marshall i-a cerut lui
Roosevelt sa santajeze guvernul britanic sa intre în lupta amenintând ca
altfel America se retrage din razboi (vezi marturia lui Stimson). Desi
n-a reusit sa santajeze Anglia ale carei trupe nu erau nici echipate
nici instruite, acesta a ramas tonul si procedeul Statelor Unite tot
timpul razboiului.
Mai târziu, în 1943, trupele engleze si americane au zdrobit trupele
germane în Africa si Germania a început sa piarda; aliatii erau gata de
lupta; din nou Generalul Marshall a intervenit, hotarând unde vor ataca
aliatii si schimbând soarta natiunilor Europei. Churchill nu vroia ca
cei care începusera razboiul, adica Uniunea Sovietica care a provocat
cel de-al doilea razboi mondial atacând Polonia împreuna cu Hitler, sa
iasa din razboi cucerind teritorii mari (cum s-a si întâmplat) si vroia
sa atace din nord si din sud si sa ocupe statele balcanice cu trupe
anglo-americane. Dar Generalul Marshall, care conducea razboiul în locul
lui Roosevelt care era bolnav si incapacitat (sau poate prizonierul
celor din jurul lui; în orice caz nu mai avea nici o putere) insista ca
aceste trupe vor debarca numai în Franta si vor lasa trupele sovietice
sa patrunda adânc în Europa. Apoi Roosevelt, lucid sau nu, a perseverat
în a darui Europa de est, centrala si balcanica bolsevicilor. Timp de 18
luni s-a dezbatut abandonarea Europei trupelor revolutiei bolsevice,
caci trupele engleze si americane terminasera cucerirea Africii si
izgoneau nemtii din Italia, si-ar fi putut înainta pâna la Viena,
Budapesta si Praga, dar Generalul Marshall a insistat sa se limiteze la o
a doua invazie a Frantei, total inutila si a prescris ca “pozitia
Rusiei dupa razboi va fi dominanta în Europa… trebuie sa-i dam tot
sprijinul si sa facem orice efort sa ne-o facem prietena… fara nici o
îndoiala ea va domina Europa…” (analiza Generalului Marshall la
Conferinta de la Quebec din August 1943). Stalin ceruse ca trupele
anglo-americane sa invadeze Franta si sa nu se apropie de Europa
Centrala si de Est; Generalul Marshall a facut întocmai. Razboiul avea
sa mai faca ravagii înca doi ani, când Stalin si cu Generalul Marshall
hotarâsera ca Rusia va domina Europa si va cuceri teritorii vaste dupa
razboi. Generalul Mark Clark, care era în 1943 comandantul trupelor
americane din Italia, scria în 1950 ca deturnând trupele din Italia spre
Franta, când puteau trece prin Iugoslavia si Ungaria pâna în
Cehoslovacia si Austria, s-a comis “una din greselile politice cele mai
mari ale razboiului”, caci s-a abandonat Europa Centrala lui Stalin;
Generalul Clark, stralucit strateg pus pe linie moarta care ulterior
si-a dat demisia, zice “greseala politica” dar de fapt n-a fost nici o
greseala ci o politica intentionat aplicata de grupul din jurul
presedintelui american care subordona interesele patriei lor, propagarii
revolutiei comuniste în lume. Astfel în loc sa se termine razboiul în
1944 cu o victorie care sa lase sovietele în limitele teritoriului lor
si sa lase natiunile europene libere, s-a prelungit razboiul înca doi
ani pentru a da sovietelor ocazia sa invadeze si sa ocupe jumatate din
Europa. Aceasta prelungire a fost dictata de soviete si impusa de ele
prin agentul lor din guvernul american, Harry Dexter White, autorul
asa-numitului plan Morgenthau. Conform acestui plan trupele aliate au
înaintat încet-încet pâna la granita Germaniei, unde Churchill care s-a
opus acestui plan tot timpul a încercat sa mai salveze ceva ocupând
Berlinul, dupa cum povestesc si el si Eisenhower în memoriile lor. Chiar
Eisenhower spune cum s-a opus când Feldmaresalul Montgomery a propus sa
înainteze decisiv în 1944 spre Berlin, zicând ca Montgomery risca prea
mult – dar câteva pagini mai înainte spusese ca Montgomery era prea
cumpanit si nu vroia sa riste nimic. Eisenhower a continuat sa-si
împrastie trupele prin Franta asteptând ca sovieticii sa patrunda adânc
în Europa si în Martie 1945 (dupa Conferinta de la Ialta când era clar
ca sovietele au anexat România si Polonia si Roosevelt trimitea
telegrame de protest lui Stalin), Eisenhower i-a telegrafiat direct lui
Stalin planul lui fara sa se consulte cu nimeni, ceea ce l-a facut pe
Churchill, care vroia sa salveze cel putin Viena, Praga si Berlinul, sa
protesteze vehement – dar degeaba, caci Generalul Marshall din
Washington a declarat ca aproba întru totul si planul si procedura lui
Eisenhower. De atunci încolo nici o miscare n-au mai facut trupele
aliate în vest fara sa obtina aprobare de la Stalin si nimeni nu asculta
ce zicea Churchill. Eisenhower i-a comunicat direct lui Stalin la 28
Martie ca se va opri în fata Vienei. În 14 Aprilie a comunicat sefului
Statului Major ca se va opri în fata Berlinului, pe Elba, încheind cu
cuvintele: “daca esti de acord, am sa-l informez pe Maresalul Stalin”,
dar de fapt nu-i pasa daca e sau nu de acord caci deja trecuse peste
protestele englezilor. Mai ramânea Praga, în Cehoslovacia, unde Stalin
i-a cerut lui Eisenhower la 9 Mai 1945 sa nu intre dincolo de linia
Karlsbad, Pilsen si Budweis si Eisenhower, care avea trupe americane
stând degeaba la granita ceha, i-a ordonat Generalului Patton sa se
opreasca imediat unde-a zis Stalin. Cinci ani mai târziu, la 3 Martie
1949, la un dineu de gala la Asociatia Avocatilor din New York,
Generalul Eisenhower s-a laudat ca el a fost singurul care a luat
hotarârile ce-au abandonat jumatate din Europa bolsevismului. Dar chiar
daca credea ca el a luat acele decizii, n-a fost Eisenhower cel care
le-a luat, ci erau parte din politica de demolare a tarilor occidentale
în folosul revolutiei bolsevice din care facuse parte si transferul
averii americane catre bolsevici. Capitanul Harry C. Butcher mentioneaza
ca atunci când Generalul Eisenhower în ciuda protestelor lui Churchill
îi comunica lui Stalin direct despre cum se opreau si asteptau trupele
anglo-americane ca sa invadeze trupele sovietice Europa, “granitele si
ariile de ocupatie deja nu se mai dezbateau la nivel de conducere
militara”. Churchill a spus (la 11 Mai 1953) ca el cerea ca trupele
anglo-americane sa nu se retraga pâna nu s-a ajuns la un acord cu Rusia,
dar nu s-a tinut cont de cerintele lui si s-a abandonat jumatate din
Germania sovietelor fara sa se stabileasca absolut nimic.
Guvernele occidentale au mai gasit o cale de a promova comunismul în
lume dupa razboi: prin conferintele de pace. Carta Atlanticului fusese
promulgata de Roosevelt la 6 Ianuarie 1941, când le-a spus americanilor
ca “anticipeaza o lume bazata pe 4 libertati fundamentale: de vorbire,
religioasa, eliberare de foamete, eliberare de teama”. Apoi carta
promulgata de Roosevelt si Churchill împreuna la 14 August 1941 anunta
în frazeologia demagogica recomandata de Protocoalele Sionului din 1905
ca “îsi bazeaza sperantele într-un viitor mai bun pentru omenire” pe
niste “principii fundamentale” si anume: “nici o augmentare, teritoriala
sau de alta natura”; “nici o schimbare teritoriala fara consimtamântul
liber al popoarelor respective”; “dreptul popoarelor de a-si alege forma
de guvernare pe care o doresc; si drepturile suverane si autoguvernarea
restituite popoarelor care fusesera private de ele”. Iar de la aceste
nobile aspiratii au trecut apoi la fapte si la conferintele de la
Teheran si Casablanca care-au culminat la Ialta în Februarie 1945, trei
ani si jumatate dupa exprimarea acelor nobile teluri, au jefuit si
înrobit lui Stalin popoarele a jumatate din Europa – lui Stalin pentru
ca, zice Declaratia ce-au dat-o la Teheran, “el este un om devotat
luptei împotriva tiraniei si sclaviei, oprimarii si intolerantei”. In
timp ce demnitarii occidentului îi cântau aceste osanale lui Stalin cel
iubitor de libertatea popoarelor, trupele lor sedeau si asteptau ca
hoardele bolsevice sa patrunda adânc în inima Europei.
Cum Stalin a refuzat sa se deplaseze, s-au deplasat Roosevelt si
Churchill la Ialta – deja o înfrângere când tratezi cu asiaticii, zice
autorul. Roosevelt si intimul lui Harry Hopkins erau pe moarte si
Roosevelt arata foarte rau chiar si în filmele date publicitatii. Multi
participanti îsi adusesera familiile, care misunau si dadeau conferintei
un aspect de excursie familiala. Dar cel mai rau lucru, zice autorul, a
fost betia continua la care au fost supusi delegatii tot timpul, fiind
acesta, zice autorul, un truc asiatic foarte vechi. Generalul Maior
Laurence S. Kuter care reprezenta aviatia americana descrie cum o serie
de toasturi si închinari în cinstea participantilor începeau
dis-de-dimineata, de la micul dejun, cu votca, vin, cognac, sampanie si
din nou cognac, alaturi de caviar, mezeluri, mere de Crimea si ceai;
acesta era numai dejunul; tot timpul zilei toata lumea era mai mult
beata; interpretul lui Roosevelt povesteste cum la o cina s-a închinat
de 45 de ori în cinstea a diversi – 45 de pahare de alcool baute
obligatoriu de fiecare. Roosevelt care era pe moarte a sosit acolo ca
semnatar al planului Morgenthau, elaborat de agentul sovietic din
guvernul american Harry Dexter White si însotit de alt agent sovietic,
Alger Hiss; deci sovietele aveau doi reprezentanti din trei. Autorul
scrie ca Churchill a încercat din toate puterile sa salveze ceva din
ghearele lui Stalin, din fiasco-ul celui de-al doilea razboi mondial
despre care masele cu creierul spalat de ziarele perfect controlate de
fortele oculte credeau ca este o victorie glorioasa si stralucita, dar
Generalul Marshall l-a santajat mereu cu amenintarea ca va ordona
trupelor americane sa abandoneze frontul daca Churchill mai face astfel
de încercari. Autorul crede ca Churchill de-acum stia ca nu e decât o
marioneta în mâna altora, dar nu stia înca faptul ca nu mai exista presa
libera si toata presa e un instrument de propaganda mincinoasa în mâna
acelorasi forte. Astfel, Churchill îl întrebase pe Ministrul
Informatiilor la 23 August 1944 de ce nu se spune nimic despre masacrul
polonezilor de la Varsovia. Generalul Bors din rezistenta poloneza s-a
ridicat împotriva trupelor naziste la apropierea trupelor sovietice,
care însa la ordinul lui Stalin s-au oprit imediat si-au asteptat dând
timp nazistilor sa masacreze populatia poloneza. Când avioanele engleze
si americane au vrut sa-i ajute pe polonezi, Stalin le-a interzis
accesul la aeroporturile de decolare. Churchill i-a cerut lui Roosevelt
sa trimita totusi avioanele, zicând ca Stalin nu va îndrazni sa le
doboare, dar Roosevelt a refuzat; astfel aliatii si cu sovieticii au
abandonat populatia poloneza ca sa fie masacrata; Varsovia a fost rasa
la pamânt, 20.000 de polonezi civili au fost ucisi si 350.000 de
supravietuitori deportati. Asta la trei ani dupa ce Roosevelt declamase
asa de frumos despre libertatile pentru care lupta el. Churchill s-a
mirat de ce nu zic ziarele nimic si ziarele au continuat sa nu zica
nimic. Astea erau faptele pe care le-a încununat Conferinta de la Ialta,
unde Roosevelt, c-un picior în groapa, i-a spus lui Stalin ca se simte
mai însetat de sânge german ca oricând si-a propus sa închine un pahar
“din nou ca sa executam 50.000 de ofiteri germani”, caci mai închinasera
asa la Teheran în Decembrie 1943. Când Stalin a propus toastul,
Churchill a refuzat sa închine; Roosevelt a facut o gluma buna zicând ca
el va ucide doar 49.500; fiul lui Roosevelt, Eliott, a râs zicând ca
spera sa ucida sute de mii si Stalin s-a ridicat sa-l sarute pe Eliott
Roosevelt pentru aceste cuvinte din inima.
Roosevelt i-a spus fiului sau ca nu-i place ca Churchill se teme ca
rusii vor deveni prea puternici si i-a propus lui Stalin “ceva ce Primul
Ministru Churchill nu trebuie sa afle” si anume ca Eisenhower sa
comunice direct cu Stalin ocolind Statul Major din Londra si Washington
(la 4 Februarie 1945). Ceea ce s-a si facut.
Stalin n-a mai închinat pentru moartea a 50.000 de nemti si dupa asta
s-a aratat mai rezervat fata de Roosevelt, mai discret si mai putin
sângeros decât acesta. Autorul banuieste ca Stalin nu credea în
desantarea sincera a presedintelui american si banuia o cursa. Dar halul
de decadere si aservire al guvernelor occidentale s-a vazut cel mai
bine când au abandonat Polonia, cotropita de Stalin si Hitler pe vremea
când erau aliati si prieteni, pentru eliberarea careia se pornise
razboiul, însângerata de masacrele naziste carora îi fusese abandonata
de Stalin si de aliati când cu rascoala din Varsovia. Pâna la urma si
Churchill a acceptat mutilarea si distrugerea Poloniei, din care
jumatate a fost smulsa si incorporata Rusiei, sub pretextul ca i se va
da teritoriu german în schimb si se vor tine “alegeri libere”, ca în
realitate toata Polonia sa fie împinsa sub cizma sovietica, alaturi de
jumatatea Germaniei si de celelalte tari care-au ajuns în “lagarul
socialist”, astfel ca Polonia a trecut direct din sclavie nazista în
sclavie comunista printr-o baie de sânge. Despre Polonia, Roosevelt
(care era de pe-acum cam incoerent) a avut de zis doar ca “am 6 sau 7
milioane de alegatori polonezi în Statele Unite”, caci lui îi pasa doar
sa fie reales, si-apoi a propus sa se rapeasca din teritoriul Poloniei
zicând ca “polonezii sunt ca chinezii, nu vor sa-si piarda prestanta”,
desi e greu de imaginat cum poate o natiune sa-si pastreze prestanta
pierzându-si teritoriul national. Apoi Alger Hiss s-a încuiat cu
Roosevelt ca sa-l “ajute” sa stabileasca granitele Poloniei. Churchill a
mai protestat un timp zicând ca Anglia a jertfit atâta în razboi ca sa
elibereze, nu sa mutileze Polonia, dar în cele din urma a semnat si el.
S-ar crede ca cei trei facusera tot raul pe care-l puteau face – dar a
mai ramas o ticalosie de facut: sub “Protocolul pentru Daune de Razboi”
cei trei, Roosevelt, Churchill si Stalin, au aprobat generalizarea în
toate tarile Europei cedate lui Stalin, a instrumentului de teroare
comunista: au aprobat lagarele de munca fortata si exterminare; caci
acest document autoriza “cele trei guverne” sa obtina “reparatii”
folosind munca fortata în lagare de concentrare si exterminare. Tot
atunci Churchill si Roosevelt au acceptat sa trimita lui Stalin toti
prizonierii rusi luati de nemti ca fiind “dezertori”; acesti soldati
rusi care au luptat pentru patria lor sovietica urmau sa fie torturati
si ucisi de propriul lor guvern pentru care au luptat pentru crima de a
fi scapat cu viata din lupta, cu buna stiinta a occidentului. Oroarea
acestui act nu poate fi descrisa în câteva cuvinte. James B. Chuter,
capelan în armata britanica, povesteste cum trupele americane mitraliau
pe soldatii rusi din lagarele germane de prizonieri luati de nemti si
“eliberate” de americani si englezi, care încercau sa fuga de tortura
“patriei sovietice” careia îi fusesera predati.
Stalin, semnând alaturi de Roosevelt si Churchill acordul de la Ialta,
si-a declarat, zice el, “fidelitatea fata de principiile Cartei
Atlanticului” din 1941. Dar despre statul national iudaic Stalin i-a
spus lui Roosevelt: “Problema evreiasca e dificila. Noi am încercat sa
le înfiintam patria lor nationala a evreilor în Birobidjan [de unde se
trag hazarii în realitate] dar n-au stat acolo decât doi-trei ani
si-apoi s-au împrastiat cu totii prin orase”. Atunci Roosevelt i-a spus
lui Stalin “ca el este sionist si l-a întrebat pe maresal [Stalin] daca
si el era”. Din nou acest bandit care în tinerete jefuia banci în
Georgia s-a aratat mai demn de a fi seful unui stat decât presedintele
american, care n-ar fi admis niciodata ca vreo problema “e dificila”
când era vorba sa urmeze porunca Sionului. (Când i se pomenea de asa
ceva lui Churchill, acesta imediat striga ca aceste obiectiuni sunt
dovezi de “antisemitism”). Stalin l-a întrebat pe Roosevelt ce concesii
îsi propunea sa-i faca regelui Arabiei Ibn Saud, pe care Roosevelt urma
sa-l vada si Roosevelt i-a raspuns ca “avea sa-i faca o sigura concesie
si sa-i dea un singur lucru si anume cei 6 milioane de evrei din Statele
Unite”. Aceasta propozitie este veridica dar a fost cenzurata si
exclusa din documentele oficiale. Restul este luat literalmente din
procesul verbal al “Conferintelor de la Malta si Ialta, 1945″ publicate
de Departmentul de Stat american în Martie 1955. Tot târgul revoltator
de la Ialta a fost astfel dezvaluit publicului, care a ramas apatic,
îndobitocit fiind de propaganda, cum este si-acum.
Au mai fost parti ascunse si nepublicate în acest “Proces verbal”. Când
Senatul a cerut sa se publice versiunea completa, necenzurata, doi
functionari din Departamentul de Stat de buna credinta (Dr. Donald M.
Dozer si Bryton Barron) s-au apucat sa pregateasca aceasta publicare
si-au fost imediat înlocuiti si pensionati, în timp ce presedintele
american Eisenhower facea în public declaratii ipocrite despre cum
“totul trebuie dezvaluit ca sa ajutam publicului Statelor Unite sa
învete din greselile trecutului si sa ia hotarâri în prezent”. Barron a
fost supus unor presiuni foarte mari ca sa accepte sa ascunda adevarul,
caci el repeta ca “versiunea care se publica e pervertita, incompleta,
foarte mult cenzurata si taiata si tinde sa acopere administratia
anterioara si va induce în eroare poporul american”. Dar acum, în 1956,
guvernul american era asa de bine infiltrat de agentii revolutiei
mondiale, infiltrare începuta de Roosevelt, încât, cu toate procesele
publice de spioni sovietici în functii înalte în stat, statul american
si întreaga viata publica americana era tot în mâna revolutiei
comuniste. Infiltrarea guvernelor occidentale cu agentii revolutiei
mondiale e generala, dar aici autorul se ocupa în mod special de Statele
Unite pentru ca forta economica a acestei tari pusa în slujba
sionismului si-a revolutiei mondiale este hotarâtoare. Dar exact la fel
stau lucrurile în Marea Britanie, Canada, Australia.
În Canada un rus (Igor Guzenco), periclitându-si viata, a informat
guvernul canadian de reteaua de infiltrare si spionaj bolsevic din
guvernul canadian, cu centrala la ambasada sovietica de la Ottawa.
Primul Ministru canadian Mackenzie King, un om simplu care se interesa
cel mai mult de spiritism, a plecat totusi sa-i informeze imediat pe
presedintele american, succesorul lui Roosevelt si pe Primul Ministru
britanic Clement Attlee. Alger Hiss era seful retelei bolsevice din
guvernul american, dar timp de 6 ani doi presedinti americani au refuzat
sa ia cunostinta când li se spunea acest lucru si doar un proces
intentat de cetateni particulari a putut forta guvernul american sa
accepte cu multa rea vointa o particica din adevar. Dezvaluirile din
procesul lui Alger Hiss au aratat infiltrarea totala la toate nivelele a
guvernului american cu agenti bolsevici. În Anglia 6 ani dupa
dezvaluirile Primului Ministru canadian nu s-a facut absolut nimic când
deodata doi înalti functionari din guvern (Burgess si Maclean) protejati
si avansati rapid de o mâna nevazuta au disparut si-au reaparut la
Moscova, unde se refugiasera de teama procesului lui Alger Hiss. Înca 4
ani dupa fuga lor guvernul britanic a refuzat sa ia act, sustinând ca
“se lucreaza la asta”, când deodata în 1955 Ministerul de Externe
britanic a recunoscut ca acesti doi lucrau pentru guvernul sovietic în
interiorul guvernului britanic înca din 1949 ‘admitând adevarul cu multa
rea vointa si fortat de un atasat de ambasada sovietic, Vladimir
Petrov, care-a povestit cum Burgess si Maclean fusesera angajati ca
spioni sovietici din 1930 din anii primei studentii la Cambridge (asa
cum prescriu documentele lui Weishaupt si Protocoalele Sionului si cum
s-a facut si cu Alger Hiss). În acest timp Burgess si Maclean apareau
mândri în tribuna oficiala la Moscova ca functionari la Ministerul de
Externe sovietic; si tot în acest timp Hrusciov si Bulganin au fost
invitati într-o vizita de mare prietenie la Londra. Singura cercetarea
din Australia a fost mai corecta si a aratat publicului ca ambasada
sovietica din Canberra “dirija o operatie de spionaj în Australia” înca
din 1943 si ca multi asa-zisi imigranti sunt agenti bolsevici veniti “cu
misiune”; Ministrul de Externe R. Casey a aratat ca în guvernul
australian era “un cuibar de tradatori,” confirmând ce zisese Mackenzie
King cu 10 ani înainte. În acesti 10 ani de dezvaluiri, guvernele
occidentale n-au fost cu nimic asanate de revolutionari bolsevici.
Concentrându-se asupra transmiterii documentelor doar ca crima de
“spionaj”, aceste guverne au refuzat sa curete tarile lor de revolutia
bolsevica din interior care patrunsese în cele mai înalte foruri
guvernamentale si care dedica economia tarilor si toate avutiile tarilor
occidentului pentru propasirea revolutiei comuniste mondiale. Asta s-a
vazut la procesul lui Alger Hiss si anume ca transmiterea de documente
secrete unui guvern strain si ostil este doar o mica particica din
activitatea nociva si anti-patriotica a agentilor revolutiei mondiale
infiltrati în guvernele occidentale; functia lor majora este realizarea
guvernului mondial prin zdrobirea nationalitatilor. Din 1930, Alger Hiss
s-a ridicat rapid în guvern si dupa ce-a fost denuntat de un fost
colaborator bolsevic deziluzionat ca spion sovietic a continuat sa fie
avansat si a fost nedezlipit de Roosevelt tot timpul la Ialta, astfel
încât e clar ca aceeasi mâna nevazuta care i-a ridicat pe Roosevelt si
pe Hiss a determinat împartirea lumii la Ialta. Dupa Ialta acelasi grup
international l-a numit Secretar General al Natiunilor Unite, care a
luat nastere în 1945 la San Francisco de la început ca un instrument al
revolutiei mondiale. Toate documentele la Ialta au trecut prin mâna lui
si Hiss era prezent tot timpul peste tot în spatele scaunului lui
Roosevelt – asa arata Edward Stettinius, care figura ca Secretar de
Stat; mai târziu James F. Byrnes care era la Ialta ca Director al
Biroului de Mobilizare spune ca Roosevelt n-a citit documentele
pregatite de Departamentul de Stat pentru conferinta “desigur din cauza
bolii lui;” toate actiunile lui Roosevelt au fost dictate de Hiss cu
care Roosevelt “se sfatuia” totdeauna înainte de a zice si face orice si
actiunile lui Roosevelt nu se conformau documentelor pregatite de
Departamentul de Stat si necitite de Roosevelt “din cauza bolii”. Bryton
Barron, functionarul demis din functie pentru ca vroia sa publice
adevarul, spune ca el “poate arata incidente care demonstreaza puterea
lui Alger Hiss… Si cum opera acesta la nivel înalt”. Dar poate si mai
mare putere în demolarea natiunilor lumii a avut-o Harry Dexter White.
Ziarele au publicat stirea ca nu exista nici un certificat de nastere a
nici unui Harry Dexter White si nimeni nu stie cine e individul care-si
zice asa. El a fost introdus de Henry Morgenthau Jr., care a fost
singurul timp de 12 ani neîntrerupt în functia de ministru de cabinet pe
timpul lui Roosevelt, la Trezoreria Statelor Unite (1934). Apoi a
avansat rapid si misterios si imediat dupa Pearl Harbour a avut putere
deplina asupra finantelor în ceea ce priveste politica externa. Apoi a
ajuns aghiotant al Secretarului de Stat. Tot timpul acesta a fost agent
sovietic dovedit lui Roosevelt, care refuza sa ia act. Whittaker
Chambers, cel care l-a denuntat si pe Alger Hiss, arata cum înca din
1935 White îi dadea documente secrete americane ca sa le predea
sovieticilor si în 1939 când Hitler si cu sovieticii au atacat Polonia,
fiind nevoit sa se apere de acuzele lui Hiss, a vrut sa depuna aceste
dovezi dar toate agentiile guvernamentale au refuzat sa ia cunostinta de
ele. În 1941 FBI (Biroul Federal de Investigatii) i-a luat o depozitie
în care Chambers arata ce-au facut Hiss si Harry Dexter White dar nimeni
n-a facut nimic si de-abia în 1948 guvernul american a fost fortat tot
de un cetatean particular sa renunte la Harry Dexter White. Actiunea
acestui agent bolsevic a început înca din 1941 pe scara larga, când a
elaborat planul prin care japonezii au fost fortati sa atace Pearl
Harbour si Statele Unite au fost împinse sa intre în razboi. Tot Harry
Dexter White este cel care-a elaborat “planul Morgenthau”. Constitutia
Statelor Unite spune ca Departamentul de Razboi face razboi si pace; dar
Harry Dexter White de la Departamentul Trezoreriei a facut cel de-al
doilea razboi mondial si pacea ce-a urmat. White e considerat
responsabil de aceste acte, dar Henry Morgenthau Jr. l-a numit pe White
si tot Henry Morgenthau Jr. a semnat si ultimatumul catre japonezi
care-a declansat Pearl Harbour în Noiembrie 1941 si planul dezmembrarii
Germaniei din 1944. În ambele cazuri Roosevelt n-a facut altceva decât
sa aprobe ce-a facut Morgenthau. Nu e usor de vazut cine a fost
creierul, Morgenthau sau individul care se ascunde sub pseudonimul de
Harry Dexter White. În 1947 Fred Smith a descris planul Morgenthau de
farâmitare a Germaniei, inundarea minelor, distrugerea industriilor,
reducerea populatiei Germaniei la un popor de pastori de capre. Acest
plan a fost discutat în trei de Morgenthau, Harry Dexter White si
Eisenhower în cortul lui Eisenhower la 7 August 1944 si Eisenhower a
promis ca va sprijini tot ce vrea Morgenthau. Acesta a zburat apoi la
Washington si si-a descris planul în fata unui comitet unde au
participat si Secretarii de Razboi si de Stat (pentru prima data); dar
acestia au atacat planul lui Morgenthau si n-au fost de acord cu el;
totusi Morgenthau a fost cel care “s-a întâmplat” sa-l însoteasca pe
Roosevelt la întâlnirea cu Churchill, care s-a mirat ca nu-i vede pe
Secretarii de Stat si de Razboi. Totusi Churchill a semnat alaturi de
Roosevelt planul Morgenthau sau Morgenthau-White. Churchill ulterior a
spus c-a “regretat” c-a semnat. Roosevelt ulterior se referea la planul
Morgenthau ca la o nota pe care-ar fi pasat-o unui departament “la
inisistentele unui prieten vechi de-al meu” (Sherwood), nu la o
conventie internationala si ulterior s-a aratat uluit de initialele lui
puse cu mâna lui pe planul Morgenthau pe care-l semnase. Publicul a fost
facut sa creada ca planul Morgenthau a fost abandonat si n-a avut loc:
industriile chipurile n-au fost dinamitate si minele n-au fost inundate.
Dar, desi planul lui Morgenthau de a ucide populatia germana fara
proces, cum a propus râzând Roosevelt lui Stalin la Ialta, n-a fost
aplicat el a fost înlocuit cu procese înscenate asa-zisilor “criminali
de razboi”. Aceste procese au fost o mascarada sinistra de tipul
proceselor intentate de comunisti împotriva “dusmanului de clasa” si
ramân una din rusinile istoriei omenirii. Germania a fost rupta în doua,
daca nu chiar în farâmite cum a vrut Morgenthau. Nemtii au fost dusi în
lagare de sclavi de munca fortata pentru “reparatii de razboi”, la 11
ani dupa ce guvernul american, care a înfiintat aceste lagare de sclavi
nemti, a declarat ca munca fortata este ilegala. Harry Dexter White,
autor sau co-autor cu Morgenthau, a început apoi sa faureasca guvernul
international care sa dizolve natiunile. A prezidat la nasterea
Natiunilor Unite unde Alger Hiss conducea; apoi a instituit Banca
Mondiala si Centrul Monetar International, anuntat în mod public de
succesorul lui Roosevelt, Harry Truman, la 23 Ianuarie 1946. FBI
anuntase în repetate rânduri pe presedintele tarii (de ex. la 8
Noiembrie 1945; la 1 Februarie 1946) ca Harry Dexter White era spion
sovietic dar Truman l-a numit pe White în ciuda acestor dezvaluiri;
chiar el spune “în ciuda”. Dar în Aprilie 1947 când Alger Hiss începuse
sa fie cunoscut publicului larg ca spion sovietic White a demisionat
“din motive de sanatate”. În August 1948 a fost chemat în fata Comisiei
de Activitate Antiamericana si i s-au aratat dovezile tradarii lui; a
negat totul; a fost gasit mort dupa trei zile si îngropat dupa ritual
evreiesc. Cauza mortii a ramas un mister; nu s-a permis sa se faca
autopsie si nici sa se cerceteze cum a murit. Moartea lui a ramas la fel
de misterioasa ca si adevarata lui identitate.
În 3 Ianuarie 1955, dupa 7 ani, Comitetul de Siguranta Interna al Congresului American a raportat urmatoarele:
“1. Alger Hiss, Harry Dexter White si confederatii lor din subteranele
comuniste din guvernul american, au avut puterea de a influenta în mod
profund politica Statelor Unite si politica organizatiilor
internationale din timpul celui de-al doilea razboi mondial si anii
imediat urmatori;
“2. Ei au exersat o influenta profunda asupra crearii si caracterului Natiunilor Unite si agentiilor lor specializate;
“3. Aceasta putere nu s-a limitat la functiile lor oficiale. Era
exersata prin accesul si influenta ce le aveau la demnitarii înalti ai
statului si ocaziile ce le-au avut sa formuleze sau sa ascunda
informatiile pe baza carora se luau hotarârile politice ale superiorilor
lor;
4. Hiss, White si un numar considerabil de ortaci de-ai lor care-au
faurit politica externa americana si cea a organizatiilor internationale
în acesti ani de cumpana s-au dovedit a fi agenti secreti comunisti”.
Dupa acest raport oficial ai zice ca s-au luat masuri de eliminare a
agentilor bolsevici din guvern – dar nu s-au luat. Autorul era în
America la vremea aceea si-a vazut cum aceste dezvaluiri n-au avut nici
un efect. Opinia publica a ramas apatica sau, mai mult, a început sa
tina cu ortacii lui Hiss si White care urlau împotriva celor ce
îndraznisera sa spuna adevarul. A avut loc un atac violent si isteric
declansat de toata presa ca la un semnal împotriva celor care conduceau
investigatii si dezvaluiau adevarul, nu împotriva celor ale caror crime
erau dezvaluite. Si s-a repetat martiriul celor care-au iubit adevarul
si si-au iubit patria, cei ca Morse, Barruel si Robison care
dezvaluisera adevarata fata a revolutiei franceze din 1789. Whittaker
Chambers care dezgustat de tradare si crima l-a demascat pe Hiss a fost
atacat si acoperit de insulte si acuze, în ziarele care-l glorificau pe
Hiss si-l atacau pe senatorul Joseph McCarthy, cel care ceruse sa se
faca investigatii. Pe acesta l-au atacat cu atâta ticalosie si venin
încât i-au murdarit numele pentru totdeauna inventând epitetul mincinos
de “macartism” care a devenit în mintea publicului ceva execrabil.
Anul 1954 este un moment important în istoria Statelor Unite, caci este
anul în care Senatul l-a dezavuat pe McCarthy. În 1952 reusise la
alegeri dupa 20 de ani de presedinti din partidul democrat, un
republican, Eisenhower, care a promis în propaganda electorala ca va
curata guvernul de agentii bolsevici mosteniti de la Roosevelt si
Truman. Dar dupa alegeri, în 1954, presedintele Eisenhower a început nu
sa curete guvernul ci sa-i atace pe cei care vroiau sa curete guvernul,
zicând ca el dezaproba “metoda” lui McCarthy. Aceasta dezaprobare a fost
anuntata si de catre Senat la insistenta Comitetului Evreilor din
America. Astfel ca indiferent cu cine voteaza, cu candidatul democrat
sau cu cel republican, alegatorul american cu siguranta voteaza pentru
marioneta aceleiasi puteri ascunse si distrugatoare. Presedintele
Eisenhower a pus sfârsit oricaror investigatii despre agentii bolsevici
si tradatori din guvern – exact asa cum descriu Protocoalele Sionului
din 1905. Protocolul no. 19 arata ca dupa distrugerea natiunilor, când
toate popoarele vor fi înrobite guvernului mondial într-o masa de
sclavi, sa lucrezi împotriva statului cum au facut-o Alger Hiss, Harry
Dexter White si amicii lor din guvernele tarilor occidentale va fi o
crima ca si “furtul, asasinatul si fiecare crima odioasa si
abominabila”; dar înainte de instaurarea guvernului mondial, zic
Protocoalele, “ne-am asigurat ca statele nationale sa nu fie capabile sa
se apere de tradarea din interiorul guvernului. De aceea prin presa si
prin cuvântari si prin metode indirecte… am implantat ideea ca cei ce
tradeaza si lucreaza împotriva propriului lor stat din interiorul
guvernului sunt niste martiri care s-au jertfit si-au acceptat sa apara
drept tradatori pentru binele maselor populare”. Si-asa a aparut Alger
Hiss în presa din întreaga lume ca un martir si Senatorul McCarthy ca un
monstru odios. Caci, zic tot Protocoalele, “cei ce ni se opun nu vor
avea la dispozitie organe de presa în care sa-si poata arata vederile cu
adevarat si pe deplin”.
În America sugrumarea adevarului mai e posibila si prin interventia unui
organ numit Curtea Suprema, care decide peste capul statelor care
formeaza Statele Unite. Membrii acestei Curti Supreme n-au nevoie sa fie
buni juristi; ei nu sunt alesi de popor ci sunt numiti pe viata de
catre politicieni. La 2 Aprilie 1956 Curtea Suprema a anulat condamnarea
pentru tradare si spionaj a unui comunist din Pennsylvania, astfel
încât tradarea patriei, care este ilegala în 42 de state, nu mai este
crima si nu poate fi pedepsita dupa aceasta interventie a Curtii
Supreme.
Si iata cum a reînviat si Liga Natiunilor sub numele de Natiunile Unite
ca un organ de supracontrol al guvernelor nationale, creat de Alger Hiss
si Harry Dexter White, pentru a împlini revolutia mondiala asa cum a
zis Lenin si cum zic Protocoalele Sionului. Cei care au cunoscut
lagarele de concentrare si de exterminare ale guvernelor comuniste vad
cum se ridica peretii acestor lagare în tarile occidentale, sub ochii
unui public apatic si tâmp care-si extrage informatia din ziare si de la
televizor. Legislatia care sta la baza lagarelor de exterminare a
“dusmanului de clasa” a fost deja instituita: astfel este “Conventia cu
privire la Genocid”, unde se declara crima de a cauza “necaz psihic”
anumitor “grupuri”.
Numele de “Natiunile Unite”, zice Bernard Baruch, a fost ales de
Roosevelt mult înainte de a deveni presedinte, dar nu e sigur ca a fost
chiar asa, caci Baruch era cel care-i baga în cap lui Roosevelt ce sa
gândeasca. Baruch avea ambitii mondiale si a fost auzit spunând ca “noi
putem stapâni toata lumea”. Sefii statelor care-au cauzat moartea a
atâtor milioane în razboi si inundarea Europei în sânge si dezastru se
preocupau de construirea guvernului mondial si distrugerea natiunilor.
Churchill zice ca în Octombrie 1944 ei se preocupau de “chestiunea
Organizatiei Mondiale”; Generalul Smuts vocifera din Africa de Sud ca
statul sovietic trebuie neaparat inclus si Roosevelt zicea ca sovietele,
care-au declansat în alianta cu Hitler razboiul, “trebuie sa fie un
membru cu puteri depline si egale al oricarei asociatii a marilor puteri
care are drept scop prevenirea unui razboi international”. Roosevelt
zicea ca la început vor fi “pareri diferite” si “compromisuri” în ceea
ce Churchill numea “instrumentul mondial”. Si asa s-a terminat al doilea
razboi mondial, cu “instrumentul mondial” al lui Alger Hiss si Harry
Dexter White plantat suprem peste statele nationale, cu jumatate din
Europa sub calcâiul bolsevic, nu prin vointa popoarelor – caci acolo
unde-au putut, popoarele s-au scapat repede de bolsevism (de ex. în
Ungaria în 1919, sau în Spania), ci prin tradarea guvernelor
occidentale, infestate de conspiratia revolutiei mondiale.
Capitolul 42: Razbunarea talmudica
Astfel la Ialta, în ciuda protestelor Secretarilor de Stat si de
Razboi americani Hull si Simson si-ale înaltilor functionari britanici,
Churchill si Roosevelt s-au unit cu asiaticul Stalin ca sa transforme
restabilirea pacii în lume în razbunarea recomandata în Talmud.
Roosevelt înca din Ianuarie 1943 la Casablanca a “enuntat deodata
principiul predarii neconditionate”, zice Hull, împotriva tuturor
principiilor care dainuisera de mii de ani în occident în caz de razboi
si conform principiilor de distrugere totala din Talmud. Churchill, zice
Hull, “a ramas uluit” si britanicii au cerut sa se evite formula
“predarii neconditionate”. Totusi Churchill ulterior în Parlament a
declarat ca dupa ce Roosevelt a enuntat principiul predarii
neconditionate l-a sustinut si el, desi cabinetul britanic dac-ar fi
fost consultat ar fi fost împotriva (ceea ce nu l-a împiedecat sa tot
ceara întâlniri la nivel înalt cu Stalin). Planul Morgenthau din 1944
este întruparea “predarii neconditionate” din 1943; si uluirea lui
Churchill si Roosevelt la vederea scrisului lor pe Planul Morgenthau
apare ca o ipocrizie dat fiind ca ulterior tot ei au semnat acordul de
la Ialta care întrupeaza principiile Planului Morgenthau. Si astfel au
distrus cei doi, Roosevelt si Churchill – nu cladiri si biserici, nu
orase si sate si câmpuri si vite si vieti omenesti, caci acestea odata
pierdute pot fi înlocuite cu altele la fel care sa le continue, ci
întreaga civilizatie crestina care se bazeaza pe omenie si dreptate care
odata distrusa si înlocuita cu principiul asiatic al barbariei,
tiraniei si persecutiei nedrepte nu mai poate fi renascuta. Caci în
occident timp de 19 secole s-a construit o civilizatie în care razboiul
era dus între armate si toti combatantii ajunsesera la întelegerea ca
populatia civila din teritoriile ocupate nu trebuie facuta sa sufere.
Occidentul ajunsese sa respecte steagul alb al cererii de pace, sa
respecte convoaiele cu raniti, sa nu maltrateze prizonierii de razboi,
sa le acorde îngrijire medicala, sa îngroape mortii inamicului. Crucea
rosie, cu semnul crucii pe steag, îngrijea toti ranitii indiferent din
ce armata. Razboaiele europene din secolul 19 s-au purtat cu onoare si
glorie, cu umanitarism si crutare. Singurul razboi în care câstigatorii
s-au razbunat pe cei învinsi cum prescrie Talmudul a fost razboiul civil
din America si daca n-ar fi fost asasinat Lincoln imediat la încheierea
lui desigur n-ar fi facut-o; si poate chiar de aceea a fost asasinat
Lincoln; autorul crede ca a fost victima unei conspiratii nedezvaluite
care ar putea fi legata de conspiratia revolutiei mondiale. Un colonel
din razboiul burilor povesteste cum, la începutul secolului, armatele
îsi lasau ranitii pe câmpul de lupta când se retrageau, “caci noi nu
ezitam sa-i lasam pe raniti pe câmpul de lupta stiind sigur ca vor fi
luati de pe câmp si îngrijiti de învingatori”. Dar când autorul aude
despre “pericolul unui nou razboi care sa distruga civilizatia” el stie
ca aude vorbe goale, caci civilizatia nu este un obiect care poate fi
pulverizat ci este o mentalitate care a fost distrusa atunci când
principiilor milei, adevarului si echitatii care guverneaza civilizatia
crestina li s-au substituit în 1945 principiile talmudice ale “predarii
neconditionate,” ale distrugerii totale a celor învinsi.
În 1918 înca nu s-a aplicat razbunarea talmudica celor învinsi; înca au
fost lasati civilii nemasacrati, prizonierii de razboi netorturati si
ucisi; ce s-a schimbat în 27 de ani astfel încât aceleasi state
învingatoare sa devina instrumentele sângeroase ale celei mai cumplite
razbunari talmudice împotriva victimelor civile, împotriva ranitilor, a
prizonierilor, a femeilor si copiilor masacrati fara mila? Cum au putut
aceleasi trupe actiona atât de diferit la interval de numai 27 de ani?
Spalarea creierului, propaganda continua dusa de presa si sistemul de
educatie total stapânite de secta teribila a distrugerii iudaice e
raspunsul. Înca dinainte de încetarea razboiului trupele anglo-americane
bombardau orasele si satele cu populatie civila, masacrau în mod
organizat civilii, necombatantii, în timp ce în mod public faceau spume
la gura acuzând pe nemti de “aceasta barbarie inimaginabila”. La 10
Februarie 1944 Roosevelt i-a marturisit lui Stalin între patru ochi ca
“se simte si mai însetat de sânge” decât înainte. La 13 si 14 Februarie
englezii si americanii au bombardat timp de ore si cu buna stiinta
Dresda, oras deschis, lipsit de armata si de orice obiectiv militar,
plin de femei si copii care s-au refugiat acolo de urgia bolsevica ce
înainta din rasarit. Nimeni nu va sti niciodata câti civili au asasinat,
ars si îngropat sub darâmaturi armata engleza si americana în ziua
aceea; estimatele variaza între 50.000 si 250.000, deci mult mai multi
decât la Hirosima si Nagasaki, unde pentru prima data s-au folosit noile
bombe atomice. Si acestea au fost folosite tot împotriva populatiei
civile necombatante total lipsite de aparare, desi generalii MacArthur
si Louis Mountbatten au protestat împotriva asasinarii civililor si
japonezii nu mai era nevoie sa fie bombardati caci erau pe cale de a se
preda oricum. La Dresda trupele americane au avut grija sa distruga
total unul dintre cele mai frumoase monumente ale civilizatiei europene,
catedrala din Dresda, a doua în lume ca marime si una dintre cele mai
splendide din lume. Apoi Eisenhower a ordonat trupelor sa se opreasca la
Elba si sa astepte sa se reverse puhoiul trupelor bolsevice peste
jumatate din Europa, si-a ordonat trupelor lui sa întoarca mitralierele
împotriva celor care încercau sa fuga de teroarea asiatica, atât
împotriva nemtilor cât si împotriva victimelor lui Hitler; iar cei care
au reusit totusi sa fuga au fost apoi luati din lagarele de refugiati si
trimisi înapoi la moarte. Anglia abolise sclavia în colonii de-un
secol; America abolise sclavia în 1865; acum guvernul englez si cel
american introduceau sclavia în Europa în 1945. Dar culmea razbunarii
talmudice a fost la Nürnberg, la procesul asa-zisilor criminali de
razboi, unde Hitler nici n-a fost amintit macar, desi de 6 ani numele
lui era blestemat zilnic de mii de ori în propaganda care inundase
lumea, dar Martin Bormann (a carui moarte n-a fost dovedita, cum n-a
fost nici a lui Hitler), loctiitorul lui Hitler, a fost inclus. Misterul
care învaluie moartea si ramasitele lui Hitler este la fel ca misterul
care învaluie începuturile lui. Astfel, nimeni nu vrea sa aminteasca de
faptul ca era membru al partidului comunist în tinerete; dosarul lui de
tinerete de la politia din Viena a “disparut”. Capitanul Roehm i-a
povestit unui subaltern de-al lui care i-a povestit autorului ca atunci
când trupele Bavariei au izgonit guvernul bolsevic din München în 1919,
Adolf Hitler, necunoscut pe-atunci, facea parte din garda personala a
emisarului comunist Levine venit de la Moscova, si-a fost arestat dar
si-a salvat pielea denuntându-i pe ceilalti colegi ai lui bolsevici;
asta explica de ce Hitler l-a ucis pe Roehm imediat ce-a preluat
puterea. Titlul original al partidului nazist era “Partidul Social
Revolutionar” si Hitler proclama ca va “înfaptui marxismul”. Hitler i-a
spus lui Hermann Raushing ca organizatia lui e bazata pe modelul
comunismului. Autorul l-a cunoscut personal pe Hitler, l-a studiat multi
ani si este de parere ca nici una din cartile despre el nu-l prezinta
veridic.
La Nürnberg procedura parea anume facuta sa batjocoreasca crestinismul;
prizonierii si învinsii erau fortati sa se degradeze ca sa-i distreze pe
învingatori. Reprezentantul sovietic a citit actul de acuzare ca
hitleristii au deportat oamenii în lagare de munca fortata si i-au smuls
din familiile lor – o metoda pe care sovieticii o practicau prin
excelenta si care n-a încetat nici azi. În timp ce englezii si
americanii ascultau batjocura sovietica, barbati, femei si copii erau
smulsi din familiile lor din Polonia si Germania si din tarile ocupate
de armata rosie si erau deportati în lagare de sclavi de catre
sovietici; iar în pivnitele din Moscova oamenii erau torturati si ucisi
fara judecata si de 30 de ani Siberia era un vast cimitir a milioane de
oameni nevinovati care nu fusesera nici macar judecati. Dar aici la
Nürnberg se proceda “legal” si avea loc “o judecata”.
Si în Europa ocupata de trupele sovietice si aliate s-a revarsat apoi
razbunarea, a carei inspiratie poate fi gasita dupa semnatura pe care o
poarta unele acte simbolice care se leaga de razbunarea talmudica din
1917 identificata prin înscrierea versurilor pe peretii camerei în
care-au fost asasinati Romanovii si prin canonizarea lui Iuda
Iscariotul. Conducatorii nazisti au fost spânzurati de ziua “judecatii
evreiesti” în 1946, repetându-se spânzurarea legendara a lui Aman si-a
fiilor lui si reeditându-se astfel razbunarea talmudica a lui Mardoheu.
La Oberammergau, unde satenii de trei secole tineau o reprezentatie
teatrala a crucificarii lui Hristos, acesti actori au fost judecati ca
“criminali de razboi” si condamnati, în afara de actorul care-l facea pe
Iuda Iscariotul care-a fost achitat. În deplin acord cu razbunarea
talmudica a fost insistenta la Nürnberg si tot timpul de la razboi
încoace asupra “crimelor împotriva evreilor”, un nou fel de crima
aparte, de parca crimele înfaptuite împotriva oamenilor ar fi una dar
cele împotriva evreilor sunt cu totul altceva, fiind ei altfel decât
ceilalti oameni. În timp ce tribunalul de la Nürnberg inventa un nou fel
de crima, unica de neiertat, “crima împotriva evreilor”, caci doar
evreii conteaza, iar ceilalti peste 90 % din lagarele de concentrare
naziste care nu erau evrei nu conteaza, peste 100 de milioane au fost
date de catre anglo-americani pe mâna razbunarii talmudice împotriva
crestinilor în Europa ocupata de armata rosie. Actul de acuzare de
“crima împotriva evreilor” a fost bazat pe cifra legendara de “6
milioane de evrei” care chipurile ar fi fost “ucisi” (ulterior si-au
luat seama ca minciuna e prea gogonata si-au înlocuit cuvântul “ucisi”
cu cuvintele “au pierit”). Nici un tribunal adevarat n-ar fi pronuntat
sentinta pe baza unui act de acuzare total nedovedit, care consta doar
dintr-o afirmatie nebazata pe nici un fel de fapt. Cel de la Nürnberg a
condamnat pe baza acestor fantasmagorii.
Cifra fantasmagorica a celor 6 milioane de evrei care întâii au fost
“ucisi” iar mai apoi “au pierit” s-a nascut la Nürnberg din neant si n-a
fost niciodata dovedita prin nimic dar a devenit realitate asa cum au
devenit realitate celelalte “persecutii” ale evreilor; tot asa cum în
lagarele de concentrare erau peste 90% de nemti, polonezi, etc., dar
presa si mass-media difuza ca lagarele de concentrare contin doar evrei;
tot asa cum s-au ars carti si doua din 200 de carti erau scrise de
evrei dar presa si mass-media trâmbita ca s-au ars cartile evreiesti;
tot asa cum la Kiev au fost ucisi “150.000 de bielorusi, ucraineni si
evrei” dar presa si mass-media a raportat ca “la Kiev au fost ucisi
150.000 de evrei”. În 6 ani de razboi japonezii, nemtii si italienii au
reusit sa ucida doar 824.928 de englezi, americani si cetateni din
coloniile britanice, folosind toate mijloacele de masacrare pe care le
aveau. Daca nemtii ar fi omorât cu adevarat legendarele 6 milioane de
evrei, ar fi omorât de 15 ori mai multi decât au omorât cu toata masina
lor de razboi; daca ar fi avut de 15 ori mai mult armament, munitii si
armata, ar fi câstigat razboiul. [Nota rezumatorului: dupa ce aceasta
carte a fost scrisa au aparut rezultatele cercetarilor care arata ca
cifra aceasta este o pura inventie si ca pretinsele camere de gazare din
lagarele hitleriste au fost construite de americani dupa ocuparea
Germaniei, tot asa cum jurnalul Annei Frank, care se pretinde ca a fost
scris de o fetita evreica pe vremea nazismului, a fost scris de o
persoana matura la New York dupa 1950]. Dar cifra total fantezista de 6
milioane de evrei nici n-ar merita sa fie luata în considerare, daca
n-ar fi devenit lozinca razbunarii talmudice care continua si azi.
În nici o perioada istorica membrii tribului lui Iuda n-au putut fi
numarati. Procesul de mistificare a început din cea mai adânca
antichitate. Facerea scrie ca Iacob a dus în Egipt 70 de persoane, din
care în 150 de ani s-au facut 2-3 milioane. Dr. Hans Kohn, eminenta
autoritate iudaica, scrie în Encyclopaedia Britannica din 1942: “dat
fiind ca… în multe tari recensamântul nu întreaba despre religie…
numarul exact de evrei în 1941 n-a putut fi aflat. Nu exista nici un fel
de consens despre cine anume este de rasa evreiasca…. chiar daca
religia este indicata, nu exista consens cu privire la care anume sunt
criteriile care determina religia iudaica. Astfel se presupune ca exista
cam 16 milioane de evrei [în lumea întreaga] dar nu se poate dovedi cu
nici o cifra reala si distributia lor în lume e si mai imprecisa.
Probabil 6 milioane traiesc în Polonia si Uniunea Sovietica”. Deci în
1941 nu existau cifre precise; dar acuzatorii de la Nürnberg au avut
cifre precise dupa toata transmutarea si exterminarea populatiilor din
timpul razboiului, si-au stiut exact c-au fost 6 milioane de evrei
“ucisi”. În 1937 alta autoritate iudaica, H.M.T. Loewe, zice ca în
Uniunea Sovietica erau 2.700.000 de evrei. În 1933 ziarul evreiesc
Opinion zice ca erau sub 3 milioane de evrei sovietici, iar enciclopedia
oficiala sovietica cita o populatie evreiasca de 3.020.000 de evrei în
1939. Ai zice ca cifra de 3 milioane e reala, caci 4 surse sunt de acord
cu privire la ea. Dar în 1943 comisarul sovietic evreu Mikhoels zicea
ca “avem 5 milioane de evrei în Uniunea Sovietica azi”, dupa cum scrie
The Jewish Times din Johannesburg în 1952. În acelasi ziar un scriitor
evreu de frunte, Joseph Letvici, zicea ca numarul evreilor sovietici era
de 2.500.000 în 1952 si se mira unde-au disparut ceilalti 2 milioane si
jumatate. Autorul zice c-au disparut acolo de unde-au aparut cele 6
milioane de evrei “exterminati”: în jonglerii si cifre fanteziste.
În 1937 Encyclopaedia Britannica, citând surse evreiesti, da numarul
evreilor din Uniunea Sovietica ca fiind de 2.700.000. Mai încolo zice ca
evreii erau 6% din populatie si ca populatia totala era de 145
milioane. Dar 6% din 145 milioane sunt 8.700.000 si nu 2.700.000!
Exemple de acest fel se pot da la infinit. Astfel, Congresul Evreiesc
Mondial din 1953 anunta ca sunt 1.500.000 de evrei în Uniunea Sovietica.
Toate cifrele publicate despre evrei sunt iluzorii si fanteziste si
n-au nici o baza reala. Totusi s-au facut eforturi de-a le face sa apara
astfel încât sa se publice cu 6 milioane mai mult înainte de razboi
decât dupa razboi. Astfel, Almanahul Lumii publica în 1947 cifra de
15.688.259 de evrei în toata lumea pentru anul 1939. Apoi acelasi
Almanah publica în 1952 tot pentru anul 1939 cifra de 16.643.120,
umflând cu un milion numarul evreilor publicat anterior fara sa dea nici
o explicatie. Apoi pentru anul 1950 da cifra de 11.940.000 care scazuta
din primul numar de evrei publicat pentru 1939 da o scadere de 4
milioane – nu chiar 6 milioane cum s-a pretins la Nürnberg. Dar cifrele
astea se bazeaza pe cifra de 2 milioane de evrei sovietici în 1950 – în
timp ce comisarul evreu Mikhoels sustine ca erau 5 milioane de evrei
sovietici la acea ora. Deci ne putem mira alaturi de Leftvici unde s-au
dus celelalte 3 milioane. Daca acceptam cifra lui Mikhoels, din cele
pretinse 6 milioane a mai ramas doar un singur milion.
În Anglia Whittaker’s Almanac se lupta cu aceleasi fantasme. Pentru anii
1949 si 1950 da cifra de evrei din toata lumea ca fiind 16.838.000 si
pentru anul 1949 ca fiind 11.385.200, deci o scadere de aproape 5
milioane si jumatate. Dar dupa aceea da cifre de evrei separat pe tari
care adunate dau rezultatul de 13.120.000 si nu 11.385.200. Deci dintr-o
data cele 5 milioane s-au facut 3. Whittaker’s da pentru 1950 cifra de
5.300.000 de evrei sovietici, nu 2 milioane ca Almanahul Lumii. Aceste
publicatii sunt exacte în toate celelalte probleme si daca jongleaza cu
cifre fanteziste în ceea ce priveste numarul de evrei nu e vina lor caci
ele nu fac altceva decât sa publice cifrele ce li s-au furnizat. Dupa
1950 au si renuntat sa mai dea cifre despre populatia evreiasca.
În fine, ziarul The New York Times, ziar care este proprietate evreiasca
într-un oras total dominat de evrei, New York, zicea în 1948 ca la trei
ani dupa razboi numarul evreilor din lume era între 15.700.000 si
18.600.000. Deci numarul evreilor a ramas acelasi sau a crescut în
timpul razboiului – si atunci de unde cele 6 milioane cu care chipurile a
scazut numarul lor? Totusi ce-a zis The New York Times nu mai stie
nimeni, dar toata lumea “stie” ca 6 milioane de evrei “au fost
exterminati” în timpul razboiului, “stie” de la propaganda mincinoasa si
neîntrerupta care repeta aceasta legenda a “exterminarii în masa a
evreilor”. Istorici care sunt veridici în alte probleme, ca Arnold J.
Toynbee, au adoptat legenda: Toynbee zice în volumul 8 al monumentalului
lui Studiu al Istoriei ca “nazistii au redus evreii la vest de Uniunea
Sovietica de la 6.500.000 la 1.500.000 printr-un proces de exterminare
în masa” si zice ca da “doar o cifra statistica”, dar tot el spune la
subsol ca “cifre exacte nu se pot da bazat pe statistici reale si în
1952 pare imposibil sa se mai obtina informatia necesara”. El explica
cum si-a bazat afirmatia pe “calcule [facute de evrei] în care sunt
multe surse de erori posibile” si încheie zicând ca pe baza lor “se
poate aprecia ca vreo 5 milioane de evrei au fost ucisi de nazisti”.
Aprecierea nu este istorie. Si tribunalul de la Nürnberg, acceptând
fantasmagoria celor 6 milioane iluzorii de evrei “ucisi” de nazisti, a
insultat memoria celor 825.000 de soldati si civili cu adevarat ucisi de
nazisti.
Nu se va afla niciodata câti evrei au pierit cu adevarat în timpul celui
de-al doilea razboi mondial, tot asa cum nu se va putea afla niciodata
cine este evreu si câti evrei traiesc în lume la un moment dat. Orice
încercare de a afla adevarul în aceste privinte este imediat suprimata
si pedepsita ca fiind “antisemitism”. In Anglia, de ex., “numarul exact
de evrei ramâne un mister” (The Zionist Record, Johannesburg). În
America, Roosevelt a eliminat apartenenta religioasa de pe forma de
imigrare, ca sa nu se poata vedea cum numai evreii sunt admisi fara cote
de imigrare. Liga Împotriva Defaimarii si Comitetul Evreiesc American
s-au opus cu îndârjire în 1952 legii McCarran-Walter care din nou cerea
declaratia de apartenenta la imigrare si presedintele Truman a radiat
legea care a fost votata în Congres, dar chiar daca acea lege ar fi
respectata (si nu e) n-ar însemna nimic, caci oricine putea scrie orice
la acea rubrica.
Parerea autorului este ca daca au murit evrei, au murit în aceeasi
proportie în care traiau în restul populatiei; adica circa 6% din
victime au fost evrei, daca 6% din locuitori erau evrei si restul de 94%
de victime din lagarele de concentrare erau cehi, polonezi, nemti, etc.
Aceasta este si parerea tuturor supravietuitorilor care au fost cu
adevarat în lagarele de concentrare nazista. Aceste victime aveau toata
simpatia pentru evreii care au suferit alaturi de ei si ca si ei, dar nu
pricepeau de ce se sustine ca numai evreii au fost victime si-au
suferit si se neaga total existenta celorlalti 94%. Se vede imediat de
ce, daca se ia în considerare razbunarea talmudica si spânzurarea
nazistilor de “ziua judecatii” talmudice, caci cauza talmudistilor din
ghetourile Rusiei a determinat toata istoria omenirii de la 1946
încoace.
Un martor ocular a povestit autorului cum sentinta urma sa fie data de
Tribunalul de la Nürnberg la 30 Septembrie si 1 Octombrie 1946, între
anul nou iudaic care cade pe 26 Septembrie si ziua pocaintei catre
Iehova care cade pe 5 Octombrie si executiile au avut loc imediat, la 16
Octombrie, ziua de hosana rabba evreiasca, ziua când zeul iudaic Iehova
dupa ce si-a dat verdictul si-a asteptat ca sa se mai pocaiasca unii,
îsi da verdictul final. Zice martorul ocular: “toti credeau ca verdictul
va fi scris mai devreme, dar a fost întârziat de o suma de circumstante
minore si data a fost fixata în jur de 15 Septembrie… apoi X, unul
dintre judecatori, a obiectat la o formulare a unei parti din verdict, …
Si au calculat în linii mari cam cât timp e necesar ca sa recopieze
verdictul reformulat; si asa s-a ajuns la data verdictului”. Autorul nu
divulga numele judecatorului care a ridicat obiectia pentru a împinge
data verdictului si executiei ca sa coincida cu ziua razbunarii lui
Iehova. Anthony Eden vorbea în Parlamentul englez înca la 17 Decembrie
1942 despre evrei si-i ameninta pe “cei care nu vor scapa de razbunare”.
Roosevelt facea declaratii similare în America.
Tribunalul de la Nürnberg a fost repetat în sumedenie de judecati
similare a “crimelor împotriva evreilor” în toata lumea si încetul cu
încetul s-au aflat crâmpeie de adevar în decursul anilor despre ele.
Americanii au executat la Dachau sentinte împotriva a 297 de oameni,
care au fost batjocoriti în pantomime în care au fost adusi cu capul
strâns legat în saci negri, cu frânghii în jurul gâtului si “judecati”
în fata altarelor si crucifixelor desecrate; care au fost torturati ca
sa li se smulga confesiuni ca ar fi facut lucruri total imaginare, ca
apoi acele confesiuni sa fie aduse ca dovezi în tribunalele reale în
care erau judecati ulterior, când ei credeau ca judecata deja avusese
loc. Cea mai mare judecata-batjocura de acest fel a fost procesul
Malmedy din 1945-46, unde 43 oameni au fost condamnati la moarte pentru
ca se pretindea ca ei ar fi ucis prizonieri americani lânga Malmedy în
1944, o acuzatie menita sa-i satisfaca pe americani; dar cei care i-au
torturat pe acei nenorociti ca sa le smulga confesiuni nu erau americani
ci erau evrei din Austria care imigrasera în Statele Unite chiar
înainte de razboi si care sub Roosevelt repede-au ajuns gradati în
armata americana. Un american adevarat care i-a vazut ce faceau la
aceste batjocuri de procese si-a dat demisia dezgustat de sadismul pe
care-l vedea ca-l aplica acesti evrei din Austria deveniti ofiteri
americani. Apoi un colonel care luase parte la aceste batjocuri sadice a
recunoscut totul în fata Senatului dar a sustinut ca procedura era în
regula de vreme ce tribunalul stia ca confesiunile au fost smulse sub
tortura si ca în fond prizonierii puteau sa-si dea seama ca slujba
diavolului la care erau obligati sa participe era o judecata în bataie
de joc, ca doar vedeau ca n-au avocat. O comisie de ancheta a stabilit
ca au avut loc acele “judecati – slujbe diabolice” cu sadism, altar,
frânghie în jurul gâtului, gluga neagra pe cap si asa mai departe în
care “un individ sau indivizi îmbracat ca un ofiter american ce
pretindea ca e judecator si altii îmbracati în uniforme americane ce
pretindeau ca sunt procuror etc”. smulgeau confesiuni si în consecinta
unele sentinte la moarte au fost comutate. Apoi judecatorul Gordon
Simpson din Texas a apreciat ca aceste proceduri “nu sunt americane” si
ca “au fost adoptate la conferinta celor patru puteri de la Londra”, ca
“nu s-au putut gasi destui ofiteri americani dispusi sa ia parte” la
aceste tribunale si de aceea “au trebuit sa se foloseasca de serviciile
unor refugiati germani”. Deci procedura de slujba diavolului, de tortura
pentru a smulge confesiuni false, de batjocura religiei si-a judecatii,
erau provenite din hotarârea politicienilor de la Londra si Washington
care s-au întrunit la conferinta celor patru mari puteri. În Ianuarie
1953, doi evrei din Viena care imigrasera în America în 1938 si 1940, la
16 si 26 de ani, au fost prinsi cum transmiteau ambasadei sovietice
documente secrete militare americane. Sub Roosevelt ei fusesera facuti
ofiteri americani si în 1945 fusesera membrii în tribunalele în care se
batjocorisera si executasera victimele razbunarii talmudice. Fiind acum
dovediti spioni si agenti bolsevici, un ofiter american de la
guvernamântul militar al Vienei a spus: “prea multi dintre americanii
care-au fost membrii în tribunalul de la Nürnberg erau sau comunisti sau
unelte ale comunistilor… membrii acelui tribunal, la încheierea lui,
s-au împrastiat, multi au ajuns în Departamentul de Stat american, altii
la Natiunile Unite”. Apoi în 1949 s-a dovedit ca traducerile facute în
tribunalul de la Nürnberg “au introdus multe erori serioase ca dovezi
din cauza traducerilor defectuoase din germana si alte limbi în engleza
si aceste erori în unele cazuri erau facute de oameni legati de
comunism”. Dar comunistii erau stapâni pe Tribunalul de la Nürnberg,
unde dadeau sentinte la moarte pretinzând ca altii au comis crimele pe
care ei le comiteau.
De cealalta parte, în Germania de Est, razbunarea talmudica era la fel
de hidoasa. Mongolii din armata sovietica erau incitati de discursurile
repetate ale lui Ilia Ehrenburg de la Moscova sa maltrateze în special
femeile gravide si sa cauzeze moarte si celor nenascuti înca. Frances
Faviell, o americanca din Berlin, s-a umplut de groaza citind jurnalul
intim al servitoarei ei, Lotte, în care Lotte descria cum “ea si mii de
femei, chiar de 65 de ani, au fost violate de hoarda mongola sovietica,
nu odata ci în lant de un mongol dupa altul, în timp ce copiii lor
plângeau alaturi”. Scrie Frances Faviell cum Lotte “nota la lumina unei
lanterna datele si detaliile lanturilor de violuri si cum au fost
omorâti cei care încercau sa le protejeze pe batrâne, explicatia
ofiterului rus care-a gasit trupurile neînsufletite ale victimelor… cum
el i-a explicat Lottei ca trupele aveau voie sa jefuiasca si sa ucida
cum vor 24 de ore [Plunderfreiheit]… Era cel mai oribil document pe care
l-am citit”, încheie Frances Faviell. Roosevelt si ginerele lui
închinau la Ialta cu Stalin pentru Plunderfreiheit, libertatea
razbunarii talmudice. În August 1947 Nigel Birch, membru în Parlamentul
britanic, a gasit 4000 de nemti tinuti de ani de zile în lagare de
concentrare fara judecata si fara motiv. Când în fine erau târâti în
fata unui tribunal, li se punea o singura întrebare : “n-ai stiut ca
evreii erau persecutati?” Altcineva nimeni n-a mai fost persecutat,
chipurile.
Printre primele masuri luate de guvernele englez si american a fost
legea împotriva “antisemitismului”, care fusese printre primele legi
bolsevice din 1918. Înca 10 ani mai târziu, în 1955, nemtii erau închisi
si jefuiti de tot ce aveau pentru ca “aveau prejudecati împotriva
evreilor”. În 1956 un evreu nascut în Austria dar care traia în Anglia
unde n-avea cum fi persecutat de nazisti l-a dat în judecata pe un neamt
pentru ca avea “prejudecati împotriva evreilor”. Astfel legea împotriva
antisemitismului este de fapt o lege împotriva adevarului, caci
interzice orice cercetare a vreunei pretentii oricât de absurde de-a
oricarui evreu pe motiv ca a cauta sa stabilesti adevarul înseamna ca
nu-l crezi din cauza ca ai “prejudecata împotriva evreilor”. Iata legea
împotriva antisemitismului în actiune, descrisa de ziarul The Jewish
Herald din Johannesburg: “Philip Auerbach… ardea de mândrie evreiasca si
ura împotriva nazismului german… Era fara mila si fara crutare când
fortele americane înca urau si ele pe nemti si erau înca gata sa-i
execute ordinele, sa colaboreze cu el în a lua de la nemti ce jefuisera,
dându-i mâna libera sa semneze mandate, sa perchezitioneze, sa aresteze
si sa bage teroarea în oameni… În zilele când Philip Auerbach aparea în
fruntea imenselor demonstratii evreiesti din Germania postbelica,
înalti ofiteri americani de obicei îl însoteau, aratând cât e de
puternic. Cu steagul evreiesc în fruntea acestor demonstratii, Auerbach
primea salutul, orchestra cânta Hatikvah si zeci de mii se alaturau în
ofensiva politica permanenta pentru deschiderea portilor Palestinei
înainte de restaurarea statului… E imposibil de evaluat ce valori a
carat Auerbach din Germania în bani si bunuri de tot felul, masinarii,
haine, mobile, automobile, toate felurile de marfuri… numai autoritatile
militare erau mai puternice decât el în Germania”. Acest Auerbach era
un cetatean particular si putea folosi armata americana sa-l ajute sa
jefuiasca. Crimele lui au devenit atât de mari încât pâna la urma chiar
si organizatiile evreiesti s-au departat de el (el jefuia impartial
evrei si crestini laolalta), dar nu din motive morale; peste 7 ani când
Germania de Vest a devenit interesanta pentru americani Philip Auerbach a
fost arestat pentru ca “si-a însusit liste interminabile de bunuri
carate de el din Germania cu documente false si posibil cu ajutorul
altor ofiteri evrei din armata americana si a unor organizatii
caritabile evreiesti”. Dar în 1952 statul Vest German a fost obligat sa
plateasca “despagubiri” de razboi statului Israel nou-nascut si ca sa se
evite publicarea jafului organizat de Auerbach cu ajutorul armatei
americane, a fost scos de sub acuzare. Daca s-ar fi dat curs si s-ar fi
vazut cum au jefuit ei Germania, ar fi fost greu sa se pretinda
“reparatii” pentru statul Israel de la Germania pentru “pierderile
suferite”. De aceea Auerbach a fost judecat împreuna cu un rabin doar
pentru un fleac; pentru ca au furat $700.000, pentru santaj, luare de
mita si fals în contabilitate. A fost condamnat la trei ani si jumatate
si s-a sinucis mai târziu. Presa engleza si americana s-au referit
succint la Auerbach, facând aluzie la “antisemitismul din Germania”.
Presa evreiasca a preluat tema, cu reprosuri isterice pentru sinuciderea
lui Auerbach, întrebând “pe capul cui sa cada sângele lui” si sustinând
ca a judeca pe Auerbach pentru furt e persecutie antisemita, caci
“evreii la vremea aceea în mod justificat ignorau consideratii de ce e
si ce nu e drept pentru Germani” (The Jewish Herald). Singurul care n-a
fost de acord a fost un evreu care-a scris în The New York Daily News si
care fusese si el jefuit de Auerbach; daca n-ar fi fost evreu, nici un
ziar nu i-ar fi publicat scrisoarea si ar fi fost haituit pentru
“antisemitism”.
Publicul occidental nu stia ce se-ntâmpla în Germania si dac-ar fi stiut
tot n-ar fi miscat, caci avea creierul spalat de propaganda, cum îl are
si-acum si ura sau adora la comanda ziarelor. Spalarea mintii continua
zilnic cu jurnale de actualitati unde se aratau fotografii cu mormane de
cadavre si se pretindea ca sunt evrei exterminati de nazisti. Putini au
avut curajul si integritatea mintala sa caute sa afle adevarul despre
acele mormane de cadavre, care bineînteles ca nu erau evrei. Margaret
Bubers Newmann, care-a petrecut 5 ani arestata în lagarul de concentrare
de la Ravensbruck, povesteste cine erau în realitate acei morti. Primii
care-au murit, spune ea, au fost cei bolnavi si infirmi si cei
incapabili de munca, apoi “rasele inferioare”, printre care polonezii au
murit primii, apoi cehii, lituanienii, estonii si letonii si ungurii si
apoi ceilalti. Dar cel mai amar adevar este ca nu numai ca evreii nu
erau victimele, nu numai ca nu ei erau mortii împinsi cu buldozerul în
mormane, dar ei erau gardienii si satrapii care-i torturau pe detinuti,
caci la vremea când anglo-americanii au filmat mormanele de cadavre
lagarele de concentrare se aflau în zona sovietica si victimele erau
anticomunistii, iar evreii erau sefii comunisti ai lagarelor de
concentrare. Au fost extrem de fericiti sa-i extermine pe dusmanii
hitlerismului, caci aceia erau dusmanii comunismului si daca nu i-ar fi
exterminat, ar fi supravietuit ca sa lupte împotriva bolsevismului
evreiesc. Lumea continua sa creada ca Hitler si Stalin erau adversari.
Au luptat unul împotriva altuia, e adevarat, dar amândoi erau soldatii
revolutiei mondiale, amândoi îsi trageau puterea din conspiratia secreta
care-a început sa fie cunoscuta în Europa de la Weishaupt. Hitler i-a
spus lui Hermann Rauschning: “am primit iluminare si idei de la
francmasoni cum n-as fi putut primi de la nimeni altul” (exact asa zicea
si Adam Weishaupt); zice Hitler: “am învatat mult de la marxism…
întregul nazism se bazeaza pe marxism”.
Comunistii au pus mâna pe lagarele de concentrare hitleriste unde-au
exterminat victimele nazismului care supravietuisera. Aceasta le-a fost
posibil datorita politicii guvernelor occidentale de promovare a
extinderii bolsevismului în lume. Autorul povesteste cât de uluit a fost
când un pilot englez i-a povestit de zborurile lui în Iugoslavia unde
ducea saci cu bani de aur (în timp ce cetatenii britanici nu aveau voie
sa aiba bani de aur), ca sa-l instaureze pe comunistul Tito la putere.
La fel maiorul W. Stanley Moss i-a vazut pe comunistii de la comanda
luptei de partizani cum se scaldau în aur care, zice el, “nu venea din
Rusia; le fusese facut cadou comunistilor de catre aliati. Ani de zile
au curs banii la trupele de gherila ca sa-si duca razboiul, dar
comunistii au folosit doar o mica parte ca sa lupte împotriva nemtilor”.
In toate tarile lucrurile se repetau. Comandorul Yeo-Thomas, trimis în
Franta la trupele de rezistenta, raporta la Londra ca “partidul comunist
francez vrea ca în ziua victoriei sa se ridice si sa puna stapânire pe
toata tara, în timp ce speaker-ii de la BBC îsi bat joc de francezii
care se tem de bau-baul comunist”. In 1952 Sisley Huddleston a descris
rezultatul politicii de promovare a comunistilor: în ziua “eliberarii”
Frantei comunistii au asasinat cu sânge rece si cu premeditare peste o
suta de mii de cetateni francezi. Astfel când masele de oameni vedeau la
jurnale de actualitati mormane de cadavre filmate de englezi si
americani, ei vedeau opera comunistilor, care erau majoritatea evrei,
vedeau starea de lucruri pe care guvernele lor si armatele lor o
introdusesera si o permanentizasera în Europa si-si închipuiau ca vad
victime evreiesti ale nazistilor. Adevarul a iesit la iveala în 1948 dar
autorul nu crede ca milioanele cu creierul spalat în 1945 au mai aflat
vreodata adevarul; poate unul la milion.
În 1948 eroul Tito al Iugoslaviei se ciorovaia cu Kremlinul, lucru
periculos pentru un comunist si ca sa se protejeze s-a hotarât sa
dezvaluie câte putin din ce stia, calculând ca rusii îi vor da pace ca
sa-i cumpere tacerea. Le-a intentat un proces la 13 dintre cei mai
intimi colaboratori de-ai lui comunisti, din conducerea partidului
comunist si-a statului, pentru ca au participat la masacrarea în masa a
prizonierilor în cel mai infam lagar de concentrare de la Dachau.
Adevarul iese la iveala în moduri stranii, desi în lumea noastra cu
mass-media cenzurata si stapânita de aceeasi mâna ascunsa adevarul nu
merge prea departe. Wilhelm Spielfried, batrân ofiter austriac care-a
supravietuit la Dachau, în confuzia preluarii lagarului de catre trupele
anglo-americane, a furat din biroul comandantului lagarului un fisier
care continea numele celor ucisi si felul în care-au murit, semnat de
ofiterul responsabil în fiecare caz. Printre acesti ofiteri care-i
ucideau pe detinuti erau colaboratorii comunisti ai lui Tito, înalti
membri ai guvernului si partidului comunist iugoslav. Spielfried a
reusit sa publice o parte din acest fisier si restul fisierului asteapta
sa se nasca un editor destul de curajos care sa-l publice.
Josif Brosz Tito fusese el însusi agent sovietic din 1934. În 1948 si-a
acuzat colegii si colaboratorii Oskar Juranici, Branko Dil, Stane
Oswald, Janko Pufler, Milan Stepisnic, Karl Barle, Boris Kreintz si Miro
Kosir si altii. Toti erau fosti membrii ai brigazii internationale
comuniste din Spania si agenti ai politiei secrete sovietice. Toti au
facut confesiunile obisnuite si toti s-au aparat spunând ca n-au ucis
niciodata nici un comunist si ca totdeauna ucideau conservatori,
liberali, catolici, protestanti, ortodocsi, evrei chiar si tigani, dar
numai daca nu erau comunisti. Iata cum colabora gestapo-ul lui Hitler cu
politia secreta sovietica în ultimii ani ai celui de-al doilea razboi
mondial: în lagare se formau “comitete antifasciste”. Daca Hitler si
Gestapo-ul lui ar fi fost anticomunisti, aceste comitete ar fi trebuit
sa fie primele victime dar în realitate ele au fost acceptate ca
reprezentându-i pe prizonieri si primeau privilegii, cu conditia sa
participe la masacre. Astfel s-a asigurat ca nu vor fi anticomunisti în
Germania dupa razboi. Masele din occident si-au închipuit si-si
închipuie înca ca nazismul si comunismul sunt lucruri opuse, când în
realitate sunt unul si-acelasi lucru. Karl Stern, evreu din Germania
devenit cetatean american si convertit la crestinism, povesteste cum în
Germania hitlerista lucra la un spital de psihiatrie unde i-a auzit pe
medicii nazisti explicând teoria revolutiei permanente a lui Trotki. I-a
întrebat cu uimire: “Domnilor, vad ca va extrageti strategia politica
din Trotki. Nu e ciudat ca voi nazistii îl citati pe Trotki, un evreu
bolsevic, ca învatatorul vostru? Ei au râs de mine ca de un taranoi
prost neintrodus într-ale politicii, cum si eram…” povesteste Stern. “Ei
faceau parte dintr-o aripa foarte puternica a partidului nazist care
cerea o alianta între Rusia comunista si Germania nazista împotriva
capitalismului occidental, cum îi ziceau ei… Daca nu erai atent nu stiai
daca te afli între bolsevici sau între nazisti si în cele din urma era
cam tot pe-acolo”.
Acuzatii lui Tito povestesc. Juranici a declarat: “Da, am ucis sute de
mii la Dachau, si-am participat la experiente pe oameni; asta era
sarcina mea”. Dil a povestit cum în cursul experientelor despre
coagularea sângelui împusca oamenii în piept. Pufler înjecta prizonierii
cu bacilii malariei ca sa faca observatii clinice. “Mureau ca mustele,”
povestea el. Apoi se întorceau printre detinuti cu niste istorii despre
felul miraculos în care au scapat si cum toti ceilalti erau morti,
nimeni nu-i contrazicea. Aceste confesiuni însa sunt adevarate, caci
sunt confirmate de fisierul lui Wilhelm Spielfried. Criminalii titoisti
au fost executati dar nu pentru crimele lor ci ca pioni în jocul lui
Tito cu Kremlinul. Ei executasera ordinul suprem al revolutiei mondiale,
care spune ca razboiul se duce pentru propasirea revolutiei, nu pentru
înfrângerea inamicului; ei facusera ce-au facut sovieticii în padurea
Katyn din Polonia, când au masacrat cei 15.000 de ofiteri polonezi; ei
au demolat statele nationale si-au pus bazele revolutiei mondiale si
guvernului supranational.
Confesiunile acuzatilor lui Tito au fost confirmate de tot felul de
oameni, supravietuitori ai lagarelor de concentrare. Odo Nansen, fiul
celebrului explorator, scrie despre detentia lui în lagarul de la
Sachsenhausen: “extraordinar cum conduc comunistii lagarul aici; dupa
nazisti comunistii au toata puterea si atrag alti comunisti din alte
tari si-i pun în pozitii cheie… Multi prizonieri norvegieni s-au dat cu
comunistii. Pe lânga avantajele materiale se asteapta ca Rusia sa fie
mare si tare dupa razboi… Ieri seara am vorbit cu un sef de bloc, un
comunist. Când el si-ai lui vor lua puterea, nu numai ca se vor razbuna
dar vor fi mult mai brutali si mai cruzi decât au fost nazistii cu noi.
Nu puteam deloc sa-l conving sa fie mai uman pe blocul acela de ura si
razbunare, care-avea o singura obsesie: sa instaureze o noua dictatura”.
Comandorul Yeo-Thomas, parasutat în Franta, a fost luat prizonier si
dus la Buchenwald, unde un alt ofiter britanic i-a spus sa ascunda
faptul ca este ofiter, sau ca în timp de pace a avut o pozitie sociala
oarecare: “administratia interna a lagarului”, i-a spus el, “e în mâna
comunistilor… Buchenwald e cel mai rau lagar din Germania, n-ai practic
nici o sansa de supravietuire”. Comandorul povesteste cum cei trei sefi
ai lagarului erau niste comunisti sub ordinele carora “prizonierii erau
inoculati cu tifos si alti bacili si apoi erau observati cum
reactioneaza la diverse vaccinuri; totdeauna mureau”. Din 37 de ofiteri
au supravietuit trei; ceilalti au fost agatati de cârlige de peretii
crematoriului si omorâti prin strangulare rituala talmudica înceata. Cei
trei supravietuitori se temeau de prizonierii comunisti mai mult decât
de ofiterii nazisti.
Comunistii administrau intern lagarele de concentrare naziste;
comunistii torturau si ucideau victimele. Singura diferenta dintre ei si
gardienii nazisti era ca ei erau mai ticalosi caci nazistii executau
ordine dar comunistii îsi tradau, torturau si ucideau tovarasii
prizonieri ca si ei în mod voluntar. Cum comunistii sunt cea mai mare
parte evrei hazari din est, în mod natural acesti torturatori si ucigasi
din lagarele de concentrare se recoltau tot dintre ei. Ca toti oamenii,
evreii sunt unii buni, altii rai. Dar masele largi au creierul spalat
cu o imagine în care evreii erau victime si nazistii erau tortionarii.
Realitatea a fost invers: evreii erau o fractiune mica din totalul
prizonierilor si în ultimii trei ani, când au fost morti masive,
tortionarii erau majoritatea comunistii si între ei multi erau evrei.
Autorul are o serie de documente extrase din ziare evreiesti în care
evrei care-au fost prizonieri la Auschwitz, Vlanow, Muhldorf si alte
lagare îi denunta pe evreii tortionari din aceste lagare. Cei denuntati
au fost “judecati” de un tribunal de rabini în tarile occidentale sau de
un tribunal din Tel Aviv si desi faptele lor sunt ca si-ale celor
judecati de Tito, nimic nu s-a dat în vileag restului lumii si nici nu
exista vreo mentiune ca s-ar fi pronuntat vreo sentinta. De unde se
trage concluzia ca peste evrei n-au jurisdictie legile carora le sunt
supusi altii. (In 1950 functia Biroului de Relatii cu Publicul al
Consiliului Executiv al Evreilor din Australia era de a “ascunde ochilor
publicului mici sau mari aberatii ale evreilor”. Aceasta ascundere de
ochii publicului are loc tot timpul în occident).
La Tel Aviv un medic evreu si doua evreice au fost acuzati ca au facut
injectii mortale prizonierilor de la Auschwitz, ca le-au mutilat
organele sexuale în “experiente stiintifice” si i-au trimis la moarte.
Un alt caz din Tel Aviv din 1951 este al unui doctor evreu acuzat de
acte de brutalitate la lagarul de concentrare nazist de la Vlanow unde
era aghiotantul comandantului. O evreica a povestit cum a batut-o pâna
si-a pierdut cunostinta si când si-a revenit a vazut ca cei trei copii
ai ei de 12, 15 si 18 ani fusesera împuscati lânga ea. Cu doua saptamâni
înainte, povesteste ea, acel doctor evreu a luat 30 de prizonieri,
între care sotul ei si i-a împuscat. Autorul n-a putut afla daca s-a dat
vreo sentinta nici împotriva acestor doctori.
La New York un comitet format din trei membri (numarul levitic prescris)
l-a audiat pe un evreu care-a acuzat un functionar de la sinagoga ca pe
vremea când era supraveghetor la Muhldorf a ucis un prizonier si apoi
comitetul a decis sa trimita cazul fara nici o recomandare comunitatii
evreiesti din orasul acuzatului. În toate cazurile era clar ca numai
crimele împotriva altor evrei sunt luate în considerare; crimele
împotriva goimilor nu conteaza.
Un alt caz a fost judecat în Israel în 1954-55, unde un evreu ungur a
distribuit o brosura în care-l acuza pe un demnitar din guvernul
israelian numit Dr. Israel Kastner ca colaborase cu nazistii în Ungaria
pe vremea razboiului, pregatise masacrarea evreilor, salvase un criminal
de razboi nazist, etc. Dr. Kastner l-a dat în judecata pentru calomnie
si dupa 9 luni judecatorul israelian a decis ca nu era calomnie fiind
acuzele adevarate, pentru ca Dr. Kastner colaborase cu nazistii si-si
“vânduse sufletul diavolului”. Primul Ministru israelian Moshe Sharett a
comentat ca “îti poti vinde sufletul diavolului pentru a salva evrei”,
dar acuzatia era ca tradase evreii, nu-i salvase. Apoi guvernul
israelian a anuntat ca va face apel, prin procurorul general si apoi nu
s-a mai auzit nimic. Astfel, crimele evreilor nu pot fi judecate decât
între ei si autorul n-a auzit niciodata ca s-ar fi pedepsit vreuna.
Dintre toate miile de procese de “criminali de razboi”, dintre miile de
condamnari la moarte, autorul n-a gasit decât un singur caz în care
niste evrei au fost judecati alaturi de altii: printre 23 de gardieni de
la lagarul de concentrare Breendouck din Antwerp, trei erau evrei,
Walter Obler, Leo Schmandt si Sally Levin. Obler si Levin au fost
condamnati la moarte si Schmandt la 15 ani închisoare. Discutând despre
“antisemitism” cu A. K. Chesterton, Joseph Letwici a zis despre acest
caz: “Ce arata? Ca exista bestii omenesti peste tot, ca nici evreii nu
sunt mai imuni decât altii”. Adevarat, dar nu despre asta e vorba. E
vorba de spalarea creierului maselor, care au fost îndoctrinate ca numai
evreii au fost victime si numai ne-evreii, “antisemitii”, au fost
tortionari; e vorba de minciuna care sta la baza distrugerii generale ce
se pregateste.
Nu putini au fost evreii care l-au ajutat pe Hitler. Lordul Templeton,
ambasadorul englez în Spania, povesteste cum Franco (el însusi evreu de
origine) “lasa luni de zile sa se difuzeze propaganda nazista prin toate
ziarele, nici unuia nefiindu-i permis sa scrie altfel. Tonul îl dadea
un evreu sinistru din rasaritul Europei pe nume Lazare,… care la Iena îl
slujea pe Hitler militând pentru anexarea Austriei. Era o figura
importanta în lumea nazista. La ambasada germana avea mai multa putere
decât ambasadorul si de-acolo dicta nu numai tonul general dar chiar
cuvintele ce trebuiau publicate în ziarele spaniole… printr-un amestec
viclean de dictatura brutala si corupere fara perdea, reusise sa faca
ziarele spaniole sa devina mai veninoase decât cele nemtesti”. Autorul
l-a cunoscut personal pe Lazare în 1937 si prin el esalonul evreiesc din
dictatura hitlerista. Un conspirator suav, zâmbitor si ce se vrea
simpatic, Lazare era atasat de presa al legatiei austriece din
Bucuresti. Cum Austria se temea de anexarea ce-a venit în 1938,
functionarii ei ar fi trebuit sa fie antinazisti, mai ales evreii.
Autorul a fost uimit de luxul în care traia Lazare, atasat de presa al
unei tari care nu-si putea permite sa-l plateasca, asa saraca era
Austria pe-atunci, si-a presupus ca Lazare facea ce faceau atâtia în
Bucuresti si anume afaceri grase. Lazare facea afaceri dar nu cu blanuri
si covoare cum credea autorul ci cu nazistii. Când a fost anexata
Austria, seful presei austriece care le-a explicat corespondentilor de
presa cum beneficiaza Austria, Germania si întreaga omenire de pe urma
faptului ca Hitler a invadat Austria nu era altul decât chiar Lazare,
“austriacul” (în realitate Lazare era evreu din Turcia). L-a recunoscut
si l-a salutat pe autor pe nume cu dezinvoltura si nu s-a jenat deloc.
Cu mass-media controlata de Lazare si altii ca el, nu e de mirare ca
ceea ce cred oamenii nu seamana deloc cu realitatea.
Razbunarea talmudica a determinat doua transmutatii masive de populatie:
cei ce se refugiasera în “lumea libera” au fost mânati de armatele
anglo-americane înapoi în sclavia comunista; si din vasta închisoare
comunista, unde nici dintr-o camera într-alta nu te poti muta fara
aprobarea militiei si stirea securitatii, o masa imensa de evrei hazari
au iesit fara nici o greutate si-au fost condusi prin Europa spre
Palestina sub pavaza trupelor aliate.
Ziarul The Saturday Evening Post descria la 11 Aprilie 1953 cum agentii
sovietici cutreierau lagarele de persoane deplasate de razboi si faceau
liste de oameni scapati de tirania sovietica: “aceste biete victime au
fost încarcate ca vitele în marfare si duse înapoi la moarte, tortura si
asasinare înceata în minele si padurile Siberiei. Multi s-au sinucis pe
drum. Tot în virtutea acordului de la Ialta, sovietele au luat nemti ca
sclavi pentru munca fortata pentru ‘reparatii de razboi’. Nu exista
scuza pentru astfel de atrocitati”. Kathryn Hulme, directoarea-adjuncta a
unui astfel de lagar între 1945-51 la Wildflecken (Bavaria), relateaza
povestea unei functionare de-a ei care descrie cum prizonierii rusi,
“mai ales prizonierii de razboi”, spune ea, “erau trimisi înapoi în
Rusia conform acordului de la Ialta. Ne-a povestit cum prizonierii de
razboi rusi îsi taiau vinele, se dezbracau complet si se spânzurau.
Chiar dupa ce le luam totul înca mai gaseau metode de-a se sinucide. Ea
nu putea întelege cum i-a convins Stalin pe Roosevelt si Churchill ca
nemtii n-au luat prizonieri de razboi rusi si toti acestia erau
dezertori”.
În timp ce acest grup de populatie transmutata primea acest tratament,
iata cum era tratat celalalt grup. Zice Kathryn Hulme: “si-apoi au venit
evreii. Nu mai avusesem lagar cu evrei în zona noastra nordica… Evreii
erau mai putin de o cincime din totalul populatiei din lagar dar faceau
atâta galagie ca dac-ai fi citit doar ziarele ca sa afli despre zonele
de ocupatie ai fi zis ca persoanele deplasate de razboi erau numai
evreii si nimeni altcineva … Trebuia sa te porti cu ei cu mii de mânusi,
asa erai instruit, mai ales când îi mutai dintr-un lagar într-altul si
Dumnezeu sa aiba mila de functionarul care nu curatase lagarul unde
urmau ei sa soseasca de fiecare centimetru de sârma ghimpata [ceilalti
erau împrejmuiti de sârma ghimpata în lagare; evreii nu]. Aveau
clasificarea de ‘persecutatii’ si ei erau singurii în afara celor
bolnavi care nu munceau dar primeau ratii suplimentare… mai încolo pe
soseaua care trecea prin mijlocul lagarului nostru era un mic satuc de
nemti. Delegatii evreilor din lagar au declarat ca acesta e cel mai mare
pericol; si noi trebuia sa le dam arme ca sa-si înarmeze ei politia lor
evreiasca ca sa-i protejeze de nemtii astia care traiau în mijlocul
lor… Si eu am promis cautând sa le linistesc groaza ca am sa pledez
cauza lor ca sa li se permita sa-si înarmeze propria lor politie,
nestiind ca în mai putin de doua saptamâni de la sosirea evreilor
aproape fiecare neamt din satuc era angajat de evrei si muncea cu
voiosie pentru plata ce-o primea de la ei. Politia evreiasca înarmata
apoi în lagar avea uniforme de lâna verzi cu steaua lui David pe chipiu…
Nimic nu era la voia întâmplarii, nimic nu era improvizat, totul fusese
planificat mult înainte… Biroul asistentei lor sociale era plin de
afise pe pereti care aratau evreice tinere în transee care aruncau cu
grenade în arabi. Politia evreiasca a lagarului se antrena la trageri cu
carabinele pe care noi le dadusem ca sa se ‘apere’ de nemtii care acum
le faceau munca grea manuala din lagar. Imediat atelierele evreiesti au
devenit foarte productive si faceau paltoane fine de lâna si ghete
solide de piele pentru teren accidentat. Noi ghiceam ca le faceau pentru
Israel si prin canale misterioase produsele ajungeau chiar în Israel;
n-am vazut niciodata pe nici un evreu din lagar purtând hainele astea…
Si deasupra, peste fierberea si agitatia asta, s-a ridicat un steag pe
care nu-l mai vazusem niciodata, cu dungi albastru deschis pe fond alb
si steaua lui David”. La sosire, zice Kathryn Hulme, “le-am aratat
lagarul pe care-l pregateam pentru ei mândri ca niste vânzatori care-si
lauda casa ce vor s-o vânda, caci era cel mai frumos si bine facut lagar
de persoane deplasate din Bavaria … dar rabinii erau nemultumiti; nu
parea sa fie destul de bun pentru ei”. Alte persoane deplasate, zice ea,
n-aveau dreptul la ajutorul si privilegiile acordate evreilor, caci
erau prinse ca într-o capcana în legislatia americana cu privire la
persoane deplasate votata la repezeala; “numai evreii care pretindeau si
aratau ca au suferit persecutie în orice tara est-europeana în care-au
pus piciorul vreodata putea scapa din acea capcana”. Apoi arata ca
agenturi americane semi-guvernamentale sau guvernamentale donau
materialele, uneltele pentru ateliere si “ratiile de mâncare pentru
regim special” care erau numai si numai pentru evrei.
Rabinul Judah Nadich (The Jewish Times din Africa de Sud, 4 Februarie
1949), consilier pentru evrei al Generalului Eisenhower pe lânga fortele
americane în Europa pe timpul si dupa razboi, arata cum Eisenhower s-a
grabit sa “sporeasca ratia de mâncare numai si numai pentru cei
persecutati [adica numai pentru evrei]; s-au construit lagare speciale
pentru evrei; evreii persoane deplasate care nu erau în lagare aveau
tratament preferential; a fost numit un consilier pentru probleme
evreiesti si s-a colaborat pe deplin cu Comitetul de Distribuire
[Jointul evreiesc] si ulterior cu Agentia Evreiasca. Dar aceste conditii
speciale au fost prea putin create în zona britanica de catre
Montgomery si de aceea era un flux continuu de evrei persoane deplasate
care veneau din zona britanica în cea americana. Eisenhower facea vizite
dese si asta… reamintea ofiterilor ca trebuie sa se poarte cu noi ca si
seful lor. Cei care nu faceau asa erau criticati, chiar si un general
de cel mai mare rang”. De atunci încoace America a avut pe lânga membrii
guvernului si aparatului de stat o umbra, “consilierul pentru probleme
evreiesti”, care-l controleaza ca sa mentina privilegiile nemasurat de
mari ale evreilor în toate ramurile vietii.
Astfel europenii sufereau foame si lipsuri, piereau departe de case si
familii, erau carati ca sclavi sau se spânzurau de disperare si groaza,
în timp ce evreii hazari erau investiti cu privilegii, înzestrati cu
arme, haine si hrana si condusi cu mii de mânusi si plecaciuni ca sa
invadeze o tarisoara din Arabia. Si cele doua lagare de ambele parti ale
cortinei de fier lucrau în perfect acord facând totul în slujba
evreilor, fara nici cel mai mic dezacord si perfect sincronizate – ceea
ce îl face pe autor sa creada ca o forta de deasupra acestei cortine si
de deasupra acestor doua lagare le mânuieste si sincronizeaza. Asa a
fost si-n 1917, asa a fost si-n 1848, asa au scris Protocoalele Sionului
ca va fi înca din 1905; de aceea autorul crede ca razbunarea talmudica
ce-a însângerat Europa dupa cel de-al doilea razboi mondial nu este
decât continuarea revolutiilor din 1848 si din 1917, adica revolutia
mondiala care-a mai înaintat un pas.
În 1848, zice Disraeli, revolutia a fost facuta de evrei. În 1917 se
stie ca revolutia a fost 90% evreiasca. Între 1917 si 1945 revolutia a
fost tot timpul propulsata si controlata de evrei – nu de evrei ca un
grup religios sau un grup rasial, caci foarte multi evrei n-au nici un
amestec si chiar cea mai puternica opozitie la revolutia mondiala vine
din partea evreilor din occident care nu o vor, tot asa cum foarte multi
rusi se opun comunismului si foarte multi nemti s-au opus nazismului.
Când zicem comunism nu zicem toti rusii, când zicem hitlerism nu zicem
toti nemtii. Când autorul zice ca revolutia e 90% evreiasca se refera la
rabinatul talmudic care planuieste si conduce revolutia mondiala si
foloseste evreii înregimentati pentru a o realiza. În acest sens zice
autorul ca cercetarile arata ca din 1917 pâna în 1945 si pâna în ziua de
azi revolutia mondiala care întinde bolsevismul în lume e condusa si
planificata de evrei – adica de rabinatul talmudic. S-a vazut compozitia
evreiasca a revolutiei din 1917 din Rusia. În 1919 în Bavaria si
Ungaria bolsevismul a fost tot opera evreilor întorsi ca “fosti
prizonieri de razboi” din Rusia unde fusesera instruiti si organizati.
În Germania liga “Spartacus” (dupa numele lui Adam Weishaupt) conducea
bolsevismul si conducerea ei era exclusiv evreiasca: Roza Luxemburg, Leo
Jogiches (din Polonia), Paul Lévi, Eugene Levine (din Rusia), Karl
Liebknecht. Printre bolsevicii bavarezi mai maruntei era Adolf Hitler.
Guvernul bolsevic bavarez a fost pur iudaic: Kurt Eisner, Ernst Toller
si Eugene Levine. În Ungaria teroristii bolsevici de frunte erau toti
evrei instruiti în Rusia: Matyas Rakosi, Bela Kun, Erno Geroe si Tibor
Szamuely. Ei si-au pus iscalitura anticrestina. F. Borkenau, scriind
istoria Internationalei Comuniste, zice: “Majoritatea conducatorilor
comunisti si socialisti de stânga si un numar mare din executivul lor
erau evrei… antisemitismul era doar reactia naturala împotriva
bolsevismului”. Deci numai daca nu reactionezi împotriva bolsevismului
poti sa eviti de-a fi antisemit.
Apoi revolutia si-a aratat coltii în Spania în 1931, condusa de emisari
veniti de la Moscova, majoritatea evrei, ceea ce i-a deziluzionat pe
multi republicani spanioli si straini; multi preoti si cetateni catolici
votasera pentru republica si-apoi când au vazut ca e un terorism
bolsevic anticrestin si ca republica asasineaza preotii, satenii,
calugarii si calugaritele si distruge bisericile, lasând aceeasi
amprenta talmudica ce-o lasase în Rusia, Anglia, Franta, Bavaria si
Ungaria, s-au deziluzionat. Organul oficial al Cominternului se lauda cu
arderea bisericilor. S-au confiscat averile ecleziastice dar poporul
spaniol n-a vazut un ban din ele, caci rezerva în aur a Bancii Spaniei
(700 milioane de dolari) a fost carata în Rusia de ultimul prim ministru
republican spaniol Juan Negrin (relateaza Generalul Walter Krivitsky).
Apoi asasinarea conducatorului monarhist Calvo Sotelo în 1936 a
dezlantuit revolta spaniolilor împotriva tiraniei iudaice si revolutia
mondiala bolsevica a fost excretata de pe pamântul Spaniei, ca de pe
orice alt pamânt unde n-au intrat trupele de ocupatie ale unei mari
puteri militare ca s-o instaureze. Atât sionistii cât si evreii
antisionisti americani sunt de acord ca evreii au facut revolutia în
Spania. Brandeis îi spunea rabinului Stephen Wise: “Sa fie în Germania
ca-n Spania” când se opunea la o întelegere cu Hitler despre evrei.
Bernard J. Brown se lauda: “evreii sunt .. responsabili pentru
instaurarea republicii din Spania si pentru distrugerea autoritatii
bisericii…”.
Dar între timp tot mai putini evrei primeau ovatiile la paradele
militare sovietice din tribuna principala la Kremlin si dintre evrei au
început sa apara acuzati în procese, sau sa dispara deodata din arena
politica. Totusi conducerea revolutiei bolsevice nu si-a schimbat
compozitia evreiasca: în 1920 din 545 conducatori 447 erau evrei. În
1933 ziarul evreiesc Opinion arata ca aproape toti ambasadorii sovietici
sunt evrei si 61% din conducatorii Bielorusiei sunt evrei, desi evreii
constituie 2% din totalul populatiei sovietice (pe-atunci de
158.400.000). Asta-nseamna ca-n Uniunea Sovietica erau 3 milioane de
evrei. Ziarul The Jewish Chronicle spune în 1933 ca o treime din evreii
sovietici sunt demnitari de stat. Deci evreii formeaza noua clasa
conducatoare. Instructajul politic si civic al revolutiei a ramas
acelasi: Lunacearski, unul din putinii goimi care era înalt demnitar de
stat, vorbeste ca un talmudist când zice: “Noi urâm crestinismul si pe
crestini; chiar cei mai buni dintre ei trebuie considerati ca cei mai de
pe urma. Ei vorbesc despre iubire de aproapele si mila, care sunt
contrare principiilor noastre. Jos cu iubirea de aproapele; noi avem
nevoie de ura. Trebuie sa învatam cum sa urâm caci numai asa vom cuceri
lumea”. Acesta este doar un exemplu din tonele de literatura ale epocii
si singura sursa originala a acestor idei pe care o stie autorul este
Talmudul, care este continuarea crezului razboiului tribal salbatic si
primitiv împotriva tuturor din epoca premergatoare crestinismului si
care contine urmatorul precept: “Voi sunteti oameni dar toate celelalte
natiuni ale pamântului nu sunt oameni ci vite”. Cu aceste idei
Lunacearski a fost trimis ca ambasador sovietic în Spania.
În 1935 autorul era corespondentul ziarului Times la Moscova însotindu-l
pe Anthony Eden, primul Prim Ministru britanic care-a pasit acolo din
1917. Times nu mai avusese corespondent la Moscova de 15 ani si stirile
veneau din Letonia, de la Riga. Corespondentul de la Riga era tot timpul
calomniat pe nedrept la Londra. Autorul stia asta dar fiind neintrodus
în esenta lucrurilor nu pricepea de ce. Din prima secunda coborând din
avion a fost izbit de multimea mohorâta si tacuta aliniata de-a lungul
traseului automobilelor oficiale, si-a scris asta în reportajul sau – ca
un cenzor evreu sa-i spuna sa elimine pasajul. Nestiutor, l-a întrebat
în gluma daca ar dori sa scrie ca multimea era compusa din burghezi
grasi în palarii cilindru, dar a doua zi a vazut mai multe si-a-nceput
sa priceapa. Cartea lui din 1938 descrie faptele: “La cenzura, adica
toti cei din aparatul de conducere si instrumentul de pus calus presei,
sunt toti evrei si asta m-a uimit mai mult decât orice la Moscova. În
tot aparatul nu parea sa existe nici un singur om care nu era evreu… Mi
s-a spus ca proportia evreilor era mica în guvern, dar acest departament
al guvernului eu l-am cunoscut intim si personal si ei aveau aici
monopolul, si-atunci m-am întrebat: unde sunt rusii? Raspunsul: sunt în
multimea mohorâta si tacuta pe care-o vedeam dar despre care nu aveam
voie sa pomenesc”. Autorul a aflat curând de la cunoscatori ca proportia
evreilor nu era deloc mica în guvern si ca ei stapâneau tara în mare
masura, daca nu chiar predominant. Cu nici un rus n-a putut autorul
vorbi la Moscova, ceea ce din nou l-a frapat. Autorul n-a vazut
niciodata în viata lui nicaieri în nici o alta tara clasa stapânitoare
asa de perfect segregata de masa de sclavi.
Vizitând Moscova în 1935 autorul nici pe departe nu se gândea la
subiectul acestei carti si nu se gândea la evrei, dar a fost frapat, asa
cum a fost William Henry Chamberlain, care-a trait la Moscova între
1922 si 1934 si-a scris cartea de capatâi despre acei ani sovietici.
Zice Chamberlain: “Un numar considerabil de evrei au facut cariera în
birocratia sovietica. Din duzina de functionari ce-i cunosc în
Departamentul Presei al Comisariatului de Externe unul singur nu era
evreu. Predominatia evreilor în acel comisariat când eram eu în Rusia
era aproape comica; poporul rus era reprezentat prin portarul carunt si
servitoarele sleampate care aduceau ceaiul prin birouri. Multi evrei
erau si-n politia secreta si-n Internationala Comunista si-n toate
departamentele care-aveau de-a face cu comertul si finantele”.
Chamberlain însa trage alte concluzii decât autorul din aceste date si
zice ca nu se poate afirma ca “evreii ca grup rasial au împins triumful
bolsevismului”. Dar, zice autorul, Chamberlain ajunge la concluzii
strâmbe pentru ca confunda doua lucruri distincte: Chamberlain confunda
directoratul conducator evreiesc si masa de oameni numiti “evrei”. Cum a
mai spus, nici rusii sau nemtii “ca grup rasial” n-au împins triumful
bolsevismului sau nazismului, dar si rusii si nemtii le-au avut pe cap.
Masele de oameni, gloatele, niciodata nu lucreaza si nu împing nimic în
mod constient. Masele si gloatele sunt mânate în directiile dorite de
grupuri perfect organizate care au putere asupra lor. “Ca grup”
muncitorii niciodata nu “împing” greva generala, dar greva generala e
proclamata în numele lor. Tot timpul autorul a aratat ca evreii au fost
cei care s-au opus cel mai mult sionismului, dar azi acest “grup rasial”
s-a trezit înlantuit în sionism fara scapare. Autorul arata ca
conducerea revolutiei mondiale din 1848 încoace consta din rabinatul
talmudic est-european si ca în acest sens revolutia bolsevica este o
conspiratie evreiasca.
Autorul a cunoscut la Moscova în 1935 oligarhi evrei: Maxim Litvinov, un
tip bulevardier de cafenea, apoi Umanski, un tânar zâmbitor si viclean
si periculos de moarte din România (probabil) care semana mai mult cu
membrii unui trib din Africa decât cu un rus. Dar tot timpul la Moscova
autorul n-a putut veni în contact cu rusii.
În 1937 lucrurile erau tot asa: Stolâpin, fiul reformistului asasinat în
1911, scria ca desi unii evrei au fost înlocuiti cu rusi pe ici pe
colo, “evreii mentin principalele pârghii ale puterii; daca li s-ar lua
din mâini acestea, tot edificiul marxist s-ar prabusi ca un castel din
carti de joc”. Caci conducatorii instrumentelor teroarei erau cu totii
evrei: ei erau sefii lagarelor de munca fortata si exterminare (conduse
de un triumvirat evreiesc) unde erau închisi 7 milioane de rusi; toate
închisorile sovietice aveau drept sef un comisar evreu; toata presa si
aparatajul de tiparire si distribuire, inclusiv cenzura, erau stapânite
de evrei; si sistemul talmudic de “comisari politici” care teroriza
fiecare soldat si ofiter din armata era în întregime evreiesc. În 1938
diplomatul sovietic la Bucuresti Butenko a fugit în Italia unde-a scris,
în Giornale d’Italia, ca noua clasa stapânitoare din Rusia e aproape
exclusiv evreiasca. Mai ales în Ucraina administratia si industria erau
în mâinile lor, conform unei politici deliberate dirijate de Moscova.
Deci din 1917 nu s-a schimbat identitatea conducatorilor, chiar daca ei
s-au retras din vitrina în spatele culiselor. Apoi a venit razboiul. În
1938 Stalin zisese la al treilea congres al Cominternului: “Nu vom putea
reînvia miscarea revolutionara pe scara destul de mare daca nu profitam
de disensiunile dintre tarile capitaliste astfel încât sa le aruncam
într-un razboi una împotriva alteia… Orice razboi trebuie sa se termine
neaparat cu revolutia. Sarcina partidelor noastre tovarasesti din acele
tari este sa faciliteze provocarea unui conflict armat”.
Nota bene: e prima data când avem explicatia motivului pentru razboaiele
secolului nostru. Pactul Hitler-Stalin a provocat razboiul. Scopul
razboiului a fost extinderea revolutiei. Sefii guvernelor occidentale au
tradat tot ce jurasera si au aruncat Europa de est în ghearele
revolutiei. Care-au fost membrii noii clase stapânitoare care-a aparut
în Europa rasariteana dupa ce-a fost data prada revolutiei în 1945? Erau
în acele tari oameni de toate natiile. Tot felul de oameni puteau fi
alesi si pusi sefi peste mase de catre revolutie. Iata care-au fost
alesii:
Ambasadorul american în Polonia comunista Arthur Bliss Lane noteaza ca
evreii, de multe ori evrei veniti din alte tari, detin toate posturile
de conducere în aparatul de teroare. Maiorul Tufton Beamish, membru în
Parlamentul britanic, scrie: “Multi dintre cei mai puternici comunisti
din Europa rasariteana sunt evrei… cu uluire am vazut marea proportie de
evrei în politia secreta”. Matyas Rakosi (nascut Roth, evreu din
Iugoslavia) a fost pus prim ministru în Ungaria de catre trupele
sovietice în 1945. Dupa 8 ani Associated Press scrie: “90% din
demnitarii regimului comunist din Ungaria sunt evrei, inclusiv primul
ministru Matyas Rakosi”. La fel scriu Times si The New York Times. În
Ungaria ca si-n celelalte tari est-europene a-nceput imediat atacul
împotriva crestinismului cu arestarea preotilor. Cel mai cunoscut a fost
Cardinalul Mindszenty, care a fost arestat pentru ca, zic “Comitetul
Central al Evreilor din Ungaria, Organizatia Sionista din Ungaria si
Sectia Ungara a Congresului Evreiesc Mondial”, era membru al unei “clice
pogromiste”. Sapte ani dupa încheierea razboiului, The New Statesman
din Londra scrie ca “cei care detin puterea în politia secreta sunt
majoritatea evrei de origine”. În 1953, The New York Herald Tribune
scrie ca “România, ca si Ungaria, are probabil cel mai mare numar de
evrei în aparatul de stat”. Teroarea a facut ravagii în România sub Ana
Pauker, o evreica, al carei tata era un rabin care era, ca si fratele
ei, în Israel. Familia Anei Pauker este un caz de familie de evrei
hazari din care o jumatate sunt sionisti înversunati si cealalta
comunisti înversunati, asa cum descrie Dr. Weizmann, dar sunt cu totii
uniti în toate celelalte privinte si slujesc aceluiasi scop final. Ana
Pauker, atotputernica în România, si-a trimis tatal în Israel desi, zice
fratele ei, “politica partidului comunist este ca evreii sa ramâna în
România”. O femeie la fel de sinistra ca si Ana Pauker era Hilde
Benjamin, o evreica care a reusit în doi ani de teroare rosie sa azvârle
în închisoare 200.000 de nemti din Germania rasariteana ca “criminali
politici”; crimele lor erau, de exemplu, faptul ca apartineau unei
denominatii religioase crestine. În 1946 Germania comunista avea
17.313.700 locuitori, între care 2000 pâna la 4000 erau evrei, dupa
surse evreiesti. Despre acest numar infim scrie The Zionist Record din
Johanesburg ca “Multi acum ocupa pozitii înalte în guvern si-n
administratie … ocupa posturi importante în Ministerele Informatiei,
Industriei si de Justitie. Judecatorul suprem în Berlinul de est e un
evreu, la fel în provincie, în afara Berlinului. În presa si la teatru,
un numar considerabil de evrei detin pozitii cheie”. Patru mii de evrei
nu pot ocupa toate aceste pozitii cheie si acelasi ziar descrie în alt
numar cum au fost suplimentati: “multi evrei ocupau pozitii înalte si
pozitii cheie în administratia sovietica. Ei erau evrei din Rusia… care
au venit în Germania si Austria cu Armata Rosie si evrei din statele
anexate de Rusia în ultimii 10 ani, din statele Baltice Letonia si
Lituania”.
Astfel a adus revolutia noua clasa stapânitoare de sclavi în tarile
aruncate de catre guvernele occidentale în iadul rosu si aceasta clasa
stapânitoare conform instructajului primit a dezlantuit razbunarea
talmudica asupra popoarelor înlantuite.
Capitolul 43: Statul sionist
Alta victorie a revolutiei în cel de-al doilea razboi mondial a fost
declansarea puhoiului hazar care-a napadit Palestina. Puterile
occidentale au dat banii, masinile, escorta, transportul; revolutia a
dat oamenii care-au invadat Palestina si armele cu care-au însângerat-o.
Astfel revolutia mondiala a colaborat cu sionismul la împlinirea
“reîntoarcerii” promise în doctrina levitica, pentru care s-a smuls
arabilor teritoriul, desi politicienii occidentului îsi umflau plamânii
proclamând ca “razboiul nu va aduce nimanui noi cuceriri teritoriale”.
Înainte de cel de-al doilea razboi mondial sionismul era pe duca în
Palestina si în 1939 Parlamentul britanic dupa 20 de ani vroia sa
abandoneze mandatul si sa-si retraga fortele lasând toti palestinienii,
fie arabi, fie evrei, reprezentati în parlamentul tarii. Dar dupa o
convorbire intima cu Chaim Weizmann, cum s-a vazut, Churchill a promis
ca-i va “cladi un stat de 3 sau 4 milioane de evrei în Palestina” dupa
razboi si Chaim Weizmann a primit de la americani armele cu care sa-i
înarmeze pe evreii de-acolo. În 1944, scrie Churchill, tot anul el a
împins înainte ambitiile sioniste; tot în acest an în discursuri publice
atâta la razbunare talmudica sângeroasa zicând despre tratamentul
aplicat evreilor din Ungaria: “toti cei amestecati în aceasta crima care
ne vor cadea în mâna, inclusiv cei obligati sa urmeze ordinele primite…
vor fi ucisi dupa ce s-a dovedit ca au avut ceva amestec .. Trebuie sa
se faca declaratii publice astfel încât toti cei ce-au avut de-a face sa
fie vânati si ucisi” (11 Iulie 1944). Aici Churchill, ca si Roosevelt
si Eden, descrie executarea prizonierilor de catre nazisti numai ca o
crima împotriva evreilor, pentru ca de executarea prizonierilor ne-evrei
acestor trei mari umanitaristi nu le pasa nici cât negru sub unghie –
desi am vazut mai sus ca evreii erau si printre cei care executau
prizonierii, chiar daca erau si printre victime. Scrie Churchill la 26
Iulie 1944, ca raspuns la cererea lui Chaim Weizmann de-a le furniza
armament evreilor din Palestina: “Îmi place ideea ca evreii îi vor ucide
pe cei care-au ucis pe coreligionarii lor în Europa Centrala si cred ca
si-n Statele Unite ideea asta va placea mult. Cred ca evreii însisi
doresc sa se bata cu nemtii oriunde. Desigur, cu nemtii se vor bate”.
Dar Churchill când scria asta stia bine ca armamentul mergea în
Palestina unde populatia bastinasa de milenii nu-si va ceda propria tara
fara lupta si evreii hazari se pregateau sa-i faca sa dispara. Într-o
remarca privata, nu pentru ochii publicului, despre Palestina, Churchill
scria la 6 Iulie 1945 “sa se mai ocupe si altcineva” si ca e rândul
americanilor sa puna umarul. Astfel Churchill, aceasta marioneta
sionista, în particular obosise, dar în public continua sa bata toba
sionista cu un zel de care se mirau chiar sionistii. La fel Roosevelt
zicea în secret glumind cu bunul lui amic Stalin ca i-ar da bucuros
regelui Ibn Saud cei 6 milioane de evrei din Statele Unite, dar a ramas
sluga sionista plecata pâna în clipa mortii.
În 1945 sionistii aveau armament, trupele instruite care sa-l foloseasca
veneau din Europa comunizata cu ajutorul occidentului si politicienii
de toate culorile din Anglia si America erau pregatiti sa aplaude orice
agresiune, invazie, persecutie, sau genocid ar fi comis cei carati din
Europa comunizata în Palestina. Gata de aplauze era în special Partidul
Socialist din Anglia, la care-i place sa-si zica Laburist si “aparator
al saracilor, al celor oprimati si lipsiti de aparare”. Calarind din
totdeauna pe promisiunea demagogica de a da pensie tuturor, ajutor de
somaj, îngrijire medicala gratuita, ajutor economic pentru cei saraci, a
mizat acum pe sionism pentru succes electoral, si-a promis ca daca va
fi ales va pauperiza si devasta si mai mult pe palestinieni, care erau
mai saraci decât fusesera cei mai saraci englezi vreodata în istorie,
ca-i va alunga din vetrele lor si-i va oprima si mai mult pe acesti
oameni care erau mai lipsiti de aparare si mai oprimati decât fusesera
vreodata cei mai oprimati dintre englezi. Clement Attlee, seful
laburist, a zis în 1944: “Sa încurajam arabii sa iasa din Palestina când
evreii vor intra, sa fie compensati pentru pamântul lor, sa fie
transmutati în alta parte organizat cu grija si finantat cu
generozitate”. Dupa 12 ani palestinienii, încurajati de bombele cu care
erau masacrati în patria lor, înca flamânzeau fara camin în lagare de
refugiati prin tarile arabe învecinate; si Partidul Laburist care zisese
asa de frumos despre compensarea si finantarea generoasa a
destaratilor, facea spume la gura cerând ca palestinienii dezradacinati
sa fie si mai drastic maltratati si persecutati. Caci socialistii
britanici stiau ca sub pretextul ca se apara de nemti sionistii se
înarmasera pâna în dinti ca sa cotropeasca Palestina. Generalul Wavell,
administrator la fata locului, îl anuntase pe Churchill despre asta,
fapt care i-a displacut Dr-lui Weizmann si Generalul Wavell, unul dintre
cei mai mari comandanti militari din istoria militara (zice Istoria
Razboiului oficiala a Marii Britanii) s-a trezit mutat în India.
Lordul Moyne era Secretar al Coloniilor, si, desi avea simpatie pentru
iudaism, avea mila pentru toti oamenii si-a propus din nou Uganda ca
patrie sionista. Pentru asta sionistii l-au urât de moarte si-n
Noiembrie 1944 Lordul Moyne a fost asasinat de doi sionisti din
Palestina. Asasinatul asta l-a cam încurcat pe Churchill care nu ostenea
sa preseze înarmarea pâna-n dinti a sionistilor si sa bombardeze toate
departamentele cu scrisori peste scrisori cerând urgentarea înarmarii; a
trebuit sa scrie mai putine din aceste scrisori un timp. Dar, desi
oamenii responsabili din guvern au cerut sa se încetineasca ritmul
imigrarii sioniste în Palestina, Churchill a refuzat zicând ca “asta
i-ar favoriza pe extremisti” si astfel extremistii au continuat sa
invadeze Palestina.
Devenea tot mai evident ca hazarii ce invadau Palestina nu puteau fi
integrati pasnic. Colonelul Hoskins, “reprezentantul personal al
Presedintelui Roosevelt în Orientul Mijlociu” (zice Dr. Weizmann), a
vizitat sefii statelor arabe ca sa discute o întelegere cu
palestinienii. L-a gasit pe regele Ibn Saud furios foc pentru insulta
grosolana ce i-o adusese Dr. Weizmann care, zicea el, încercase sa-l
plateasca cu 20 milioane de lire sterline ca sa vânda Palestina
evreilor; si din întelegere nu s-a ales nimic. Cel de-al doilea razboi
mondial se apropia de sfârsit si-n Palestina urma sa fie una din doua:
mandatul britanic sa continue sa mentina cu greu un echilibru fragil
între palestinienii bastinasi si invadatorii hazari din Rusia, sau
britanicii sa se retraga si sionistii pe care-i înarmasera pâna-n dinti
sa expulzeze palestinienii din propria lor tara. Churchill se daduse
total de partea sionismului în particular, dar Chaim Weizmann vroia o
declaratie publica care sa consfinteasca faptul ca Marea Britanie
daruieste sionistilor teritoriul Palestinei si nu o patrie în Palestina,
cum zicea Declaratia Balfour. Churchill se eschiva, “pretextând”, zice
Weizmann, ca înca nu s-a sfârsit razboiul. Ca Macbeth, desi erau gata de
crima, Churchill, Roosevelt, marionetele sionismului, tremurau cu
cutitul în mâna când trebuiau sa înjunghie victima: au refuzat sa dea
ordin trupelor sa goleasca Palestina de arabi. Palestina nu era a lor si
ei n-aveau dreptul s-o daruiasca nimanui. Apoi Roosevelt s-a dus la
Ialta unde a daruit bolsevismului jumatate din Europa, care de asemeni
nu era a lui si probabil ca dupa asa un cadou mare sa daruiasca lui
Chaim Weizmann tarisoara palestinienilor ar fi parut putin lucru, asa ca
nimeni nu s-ar fi mirat daca i-ar fi dat un ultimatum brutal regelui
Ibn Saud. Dar în mod surprinzator cu totul alta a fost comportarea lui.
Pentru prima data în viata lui Roosevelt a vorbit ca un adevarat om de
stat, zice autorul si dupa aceea a murit.
Venind de la Ialta Roosevelt s-a întâlnit cu Ibn Saud pe bordul vasului
Quincy între 12 si 14 Februarie 1945 si i-a cerut sa admita mai multi
imigranti hazari în Palestina, la care acesta a raspuns: “Nu. Este o
armata întreaga de evrei în Palestina înarmata pâna-n dinti nu împotriva
nemtilor ci împotriva arabilor de-acolo”. La 28 Februarie Roosevelt
s-a-ntors la New York. La 28 Martie Ibn Saud i-a repetat în scris tot
ce-i spusese verbal la convorbire. La 5 Aprilie Roosevelt i-a raspuns
textual: “Ca sef al ramurii executive a guvernului, nu voi face nici o
actiune care sa fie ostila poporului arab”. La 12 Aprilie era mort. Nu
s-ar fi stiut niciodata ce-a avut loc între Roosevelt si Ibn Saud daca
Secretarul de Stat James G. Byrnes, încercând sa-l opreasca pe Truman de
la a da lovitura de gratie palestinienilor, n-ar fi publicat
documentele dupa 6 luni.
Dac-ar fi trait, si-ar fi respectat Roosevelt cuvântul? Harry Hopkins,
intimul lui care fusese prezent si luase procesul verbal la întâlnirea
cu Ibn Saud, zice ca nu, fiindca Roosevelt “era legat sionismului si
public si privat si prin convingere”. Dar tot în acest proces verbal
scrie ca Roosevelt a zis c-a învatat în 5 minute de la Ibn Saud mai mult
despre sionism decât în toata viata lui; si mai exista si anecdota ca
Ibn Saud a zis: “De 2000 de ani noi stim ce-ati învatat voi în 2
razboaie mondiale”. Dar Harry Hopkins nu poate fi crezut orbeste, caci
imediat dupa întâlnirea cu Ibn Saud el, care fusese nedezlipind ca umbra
de Roosevelt, s-a încuiat în cabina lui de unde n-a mai iesit decât ca
sa paraseasca vasul la Alger si sa “trimita vorba” ca se-ntoarce în
America cu alt vas. Harry Hopkins nu l-a mai vazut pe Roosevelt
niciodata. La înmormântarea lui Roosevelt colaboratorii si subalternii
cu care se înconjurase timp de 12 ani, au tras un chef asemanator
betiilor permanente de la conferinta de la Ialta. Merriman Smith,
corespondentul de la Casa Alba, zice ca daca nu stiai cine sunt, ziceai
ca se-ntorceau de la campionatul de fotbal. Astfel dispare Roosevelt
învaluit în mister în ultimele zile ale vietii, dar dupa moartea lui
Truman a continuat neîntrerupt programul sionist.
Si-asa a ramas Churchill sa raspunda Dr-lui Weizmann. Un ziar sionist
scrie în 1952 ca Leopold Amery, membru al guvernului unde era si
Churchill membru în 1917, ar fi zis ca “daca evreii devin majoritari în
Palestina atunci vor face un stat evreiesc acolo”. Dupa 30 de ani de
revolte ale populatiei tarii era clar ca evreii nu pot deveni majoritari
în Palestina decât daca arabii sunt expulzati cu forta armelor. Dar
cine sa-i alunge? Roosevelt refuzase. Dr. Weizmann zice ca Churchill
promisese c-o va face. Dar nici macar el n-a putut s-o faca, si-a fost
dezlegat de obligatie, nu prin moarte ca Roosevelt, ci prin înfrângere
la alegeri. Autorul care a fost acolo tot timpul zice ca înfrângerea a
venit de la Dr. Weizmann, iritat de ezitarea lui Churchill la porunca
sionista, caci evreii controlau 100 % din presa si mass-media britanice
dupa razboi si le-au dedicat victoriei Partidului Laburist care le
promisese ca va “încuraja palestinienii sa paraseasca Palestina”. Toti
membrii în parlament evrei au devenit imediat socialisti (mai ales de
extrema stânga) si toti sionistii celebrau cu încântare înfrângerea
celui care fusese campionul lor în 1906, 1917 si 1939. Dr. Weizmann
scrie ca victoria socialista si înfrângerea lui Churchill “a încântat pe
toti liberalii”. Asta a fost rasplata pe care-a primit-o Churchill de
la cei pe care i-a slujit fara preget în toate timp de 40 de ani. Si-a
dat în petec când a refuzat sa dea ordin trupelor britanice sa goleasca
Palestina de arabi.
Dar când socialistii britanici aflati la putere au aflat ca prima lor
sarcina era sa goleasca Palestina de arabi, au ezitat si ei si-atunci nu
s-a mai auzit nimic decât acuzele de “tradare!”. Dr. Weizmann e isteric
când scrie despre cum “la trei luni dupa ce-au luat puterea,
[socialistii] au repudiat angajamentul pe care si-l luasera fata de
poporul evreu asa de des si de vehement”. Timp de 40 de ani Dr. Weizmann
a santajat guvernele lumii si Lord Curzon pare sa fie singurul care
si-a dat seama ca daca cineva îsi deschide gura în prezenta Dr-lui
Weizmann si face un cât de mic zgomot de politete, Dr. Weizmann îl
considera pe acela ca “s-a angajat în mod solemn” sa faca tot felul de
lucruri.
La Biroul Colonial ajunsese socialistul Hall care nici n-a apucat sa se
aseze bine pe scaun ca a si sosit o delegatie a Congresului Sionist
Mondial care, spre uimirea lui, zice el, “n-a cerut – a pretins ca
guvernul maiestatii sale sa faca ce doresc sionistii sa se faca”. Zece
ani mai târziu presedintele american Truman va fi la fel de surprins din
aceeasi cauza. Surprinsul Hall însa a parasit curând Biroul Colonial,
fiind urgent necesar sa fie înlaturat (în mod elegant: a fost facut
peer). Daca pe plan intern guvernul socialist a fost cel mai catastrofic
pentru Anglia istovita de razboi, pe plan extern a fost mai bun decât
toate, salvând ce bruma a mai ramas din onoarea tarii; a refuzat
indiferent de presiuni sa izgoneasca palestinienii cu forta armelor din
Palestina. Nu i-a protejat, dar nici nu i-a izgonit. Datorita lui Ernest
Bevin, Secretarul Afacerilor Externe, pe care autorul îl considera cel
mai mare om de stat britanic al secolului. A fost imediat atacat de toti
politicienii occidentului ca de o haita de lupi, toti servili pâna la
isterie sionismului. Chiar si Ernest Bevin, fermier solid din Somerset,
s-a resimtit fizic de anii de calomnie, defaimare, invectiva si insulte
ce-au urmat, dar spiritul lui a ramas neînfrânt, caci si-a dat seama
cine e adversarul si-a înteles ce se întâmpla. A înteles ca revolutia
mondiala bolsevica si sionismul sunt doua brate ale aceleasi conspiratii
de înrobire a popoarelor în folosul unei secte dominante care sa
acapareze toata puterea si toate bogatiile; este, crede autorul,
singurul politician al secolului care a folosit termenul “conspiratie”
în mod corect descriind viata politica. I-a spus lui Chaim Weizmann în
fata ca nu se va lasa nici lingusit nici terorizat sa faca ceva contrar
intereselor Marii Britanii. Asa ceva Dr. Weizmann nu mai auzise din 1904
si indignarea lui a colcait prin toate canalele si organizatiile
sioniste din lume si s-a revarsat prin mass-media într-un fluviu de
calomnii si invective la adresa lui Ernest Bevin.
Dac-ar fi fost reales Churchill ar fi trimis probabil trupe britanice sa
izgoneasca palestinienii din tara lor. Asa pare sa indice memorandumul
lui din 25 Ianuarie 1944, unde zice ca “dat fiind ca evreii singuri i-ar
bate pe palestinieni, nu vad nici un rau sa ne unim fortele cu ale lor
ca sa fortam ce propun ei sa faca ei cu scindarea tarii…” Acesta era
Churchill cel care zicea ca scindarea Europei era o fapta oribila;
scindarea Palestinei nu mai era o fapta oribila. Dar Bevin nu vroia sa
continue ce-a-nceput Churchill. La insistentele lui, guvernul socialist
britanic a declarat ca “nu va accepta ca evreii sa fie izgoniti din
Europa si sa nu mai fie lasati sa traiasca aici fara discriminare,
astfel contribuind la reconstruirea prosperitatii europene”. El a-nteles
bine natura sovinismului sionist si care ar fi solutia si desi n-a
putut salva Arabia, cel putin a amânat genocidul. A trebuit sa mai
trimita o comisie sa investigheze situatia din Palestina si între timp
s-a limitat imigratia sionista, spre marele dezgust al Dr-lui Weizmann,
care scrie ca “iar s-a ajuns la povestea veche si necinstita despre
obligatiile fata de arabii din Palestina”. Si Dr. Weizmann si-a
mobilizat fortele care-au actionat organizat, coordonat, concentric sa-l
distruga pe Bevin. Partidul Conservator, care pierduse alegerile pentru
ca cel Socialist promisese mai mult sionismului, a facut la fel si-a
început sa-l atace pe Bevin ca “antisemit”. Churchill s-a coborât pâna
acolo încât l-a acuzat pe Bevin ca “are sentimente ostile evreilor”.
Liga Evreiasca a Antidefaimarii a adaugat la vocabularul sau de calomnii
epitetul de “bevinist”, ca “hitlerist”. Dar tot nu s-ar fi întâmplat
nimic daca la moartea lui Roosevelt n-ar fi ajuns Truman presedinte, din
vice-presedinte, în Statele Unite.
Când a ajuns presedinte Truman, venit dintr-un orasel din mijlocul agrar
al Americii, avea doua mari defecte: una era totala lui ignoranta
despre lume si politica externa si a doua era formidabila lui viclenie
si pricepere în politica de culise, unde era uns cu toate unsorile. Stia
în amanuntime cum se falsifica voturi, cum se fura alegerile, cum se
cumpara servicii. Credea ca politica e o afacere unde n-au loc idei,
poezii si iluzii. Zâmbind de la o ureche la cealalta, Truman, acest
palarier falit devenit presedintele unei mari puteri fara a fi ales,
fiind vice-presedinte la moartea presedintelui, s-a dus la Potsdam, l-a
gasit pe “Unchiul Joe” Stalin “un om de treaba” si-a completat sfâsierea
Europei si-a Asiei începuta de Roosevelt. Apoi a ordonat sa fie
aruncata bomba atomica peste populatia lipsita de aparare din Hiroshima
si din Nagasaki. Apoi s-a ocupat de alegerile ce urmau sa vie, unde se
pricepea bine si unde stia (si-a si spus-o) ca controlul sionist asupra
masinii de vot e hotarâtor. De aceea s-a apucat sa-l reduca pe Bevin la
zero. A cerut ca 100.000 de evrei sa fie imediat carati în Palestina.
Apoi a cerut ca compozitia comisiei de investigatie din Palestina sa fie
partinica, stiind ca numai o astfel de comisie va raporta orice i se
ordona si va produce un raport favorabil sionismului. Si-asa în comisie
din patru membri americani doi erau sionisti declarati si unicul membru
britanic era un stângist dusman lui Bevin. Sosita în Palestina comisia
l-a gasit acolo pe Chaim Weizmann care-a fost singura persoana
importanta pe care comisia a audiat-o. La întoarcere comisia a
recomandat ca 100.000 de “persoane dezradacinate” [adica evrei sionisti]
sa fie admise în Palestina. Congresul Sionist de la Geneva care-a urmat
în 1946 celebra cu încântare “angajarea” presedintelui american sa duca
100.000 de noi hazari în Palestina. Participantii la acest congres erau
sionisti din Palestina, care nu mai trebuiau dusi nicaieri si sionisti
din America, care n-aveau nici o intentie sa se duca nicaieri si sunt si
azi tot în America. Cei 100.000 care trebuiau dusi n-au fost
reprezentati la congres si nimeni nu i-a întrebat nimic. Dar Dr.
Weizmann povesteste cum “acest congres a fost altfel”; cum s-a pus
accentul pe expresii ca “rezistenta, aparare, activism”; cum indiferent
de cuvintele folosite, ce-a reiesit a fost “convingerea adânca ca
trebuie sa luptam împotriva autoritatilor britanice în Palestina sau
oriunde altundeva”. Dr. Weizmann este un scriitor extrem de prudent si
subtil care se ascunde adânc sub expresii ambigui. Ceea ce el spune de
fapt aici este ca la congres sionistii au decis sa reia metoda
terorismului, a asasinarii si masacrelor pe care-au folosit-o asa de
bine în sovietizarea Rusiei si în asasinarea Lordului Moyne. Ce i-a
încurajat la aceasta a fost promisiunea lui Truman de-a le mai adauga un
efectiv de 100.000; de-acum contau pe faptul ca Statele Unite vor
tolera orice brutalitate si cruzime si vor sluji sionismul pâna în
pânzele albe – si-au avut dreptate.
Dar Dr. Weizmann a înteles si el ce se pregateste si acum, la batrânete,
s-a-ngrozit de opera vietii lui, caci stia ca ce urmeaza este
reîntoarcerea la traditia levitica a lui Baal-Moloh, care cere jertfe de
sânge uman si cere sa fie slujit prin genocid si masacrarea popoarelor.
Vazuse atâta sânge uman varsat de revolutionarii bolsevici si de
revolutionarii sionisti. În tinerete se bucurase de masacre si gasise ca
asasinatul e o activitate normala în lupta politica. Ca om matur se
bucurase vazând ruina Rusiei si fluviile de sânge nevinovat varsate
acolo. Timp de 55 de ani semanase numai moarte si distrugere. Necunoscut
maselor care suferisera si murisera în doua razboaie, era unul dintre
cei mai puternici oameni din lume. Se ridicase din 1906, când obtinuse
Declaratia Balfour, pâna când ajunsese de cuvântul lui era lege prin
birourile guvernelor marilor puteri si monarhii lumii îl primeau când
vroia el, nu când vroiau ei. Acum ezita la încununarea operei lui pe
marginea prapastiei în adâncul careia nu vedea decât sânge omenesc
curgând fara-ncetare, o mare de sânge varsat de victime nevinovate… cu
ce scop? si-a amintit de Sabatai Zevi. Si, zice el, n-a vrut sa se
“plece unor forte demoralizatoare din interiorul miscarii”, adica n-a
vrut sa cedeze “extremistilor”, cum le zicea Churchill, sau
“teroristilor”, cum le ziceau administratorii britanici care-i vedeau ce
fac în Palestina. Autorul este intrigat de acest moment psihologic în
cariera Dr-lui Weizmann, care dintr-o data la batrânete a refuzat sa
faca ce facuse cu zel toata viata. Dar de-acum ce zicea sau facea el nu
mai avea importanta, caci masinaria “fortelor demoralizatoare” [citeste
terorismului] fusese perfectionata si functiona fara el.
N-a mai primit votul de încredere si-a fost înlocuit din fruntea
Organizatiei Sionismului Mondial. A fost dat la o parte cum îl daduse el
la o parte pe Dr. Herzl cu 40 de ani în urma. Cu hazarii lui din Rusia,
îl înlaturase pe Herzl pentru ca acesta acceptase Uganda si nu mai
cerea Palestina. Acum a fost înlaturat pentru ca se opunea regimului de
teroare, asasinat si genocid pe care-l începeau sionistii în Palestina
si asta însemna din nou renuntare la Palestina.
Înca dinainte, scriind despre asasinarea Lordului Moyne, Chaim Weizmann
vorbea despre nevoia de “a smulge dintre noi din radacina raul asta
vechi… fenomenul acesta total ne-evreiesc”. Asa scria el pentru altii,
caci cei din ghetourile talmudice din Rusia stiau bine ca asasinatul
politic este dimpotriva un fenomen tipic atmosferei conspiratorie
revolutionare ale acestor ghetouri. Când vorbea în fata unei adunari
sioniste admitea cu sinceritate: “ce altceva e teroarea din Palestina
decât raul nostru vechi sub o noua forma”.
Acest “rau vechi” al sionismului se ridicase în fata Dr-lui Weizmann la
sfârsitul carierei lui în 1946 la congresul de la Geneva ca diavolul la
ora socotelilor în fata celui ce-a facut pact cu el. În 1949 când Dr.
Weizmann îsi scria istoria vietii lui si-a sionismului, Dr. Weizmann îl
vedea clar. Asasinarea Lordului Moyne, scrie el, “arunca lumina asupra
abisului în care ne prabuseste terorismul [nostru]“. A mai trait sa vada
cele aproape un milion de victime ale terorismului israeli-hazar din
Palestina. Din momentul în care n-a mai fost conducatorul sionismului,
“activistii” (cum îsi ziceau ei; “teroristii”, cum le spun oamenii care
stiu despre ce vorbesc) au preluat puterea în Israel (si-n lume). Primul
lor gest a fost sa-i alunge pe britanici din Palestina, caci nu mai
aveau nevoie de “mandat”. Daca trupele britanice încercau sa se apere
sau sa apere vreuna din victimele arabe, sionistii tipau “antisemitism!”
si americanii sareau pe capul britanicilor vinovati de “antisemitism”.
Asta a-nceput cu asasinarea Lordului Moyne si-a continuat tot timpul
celui de-al doilea razboi mondial, astfel încât Oliver Stanley,
secretarul britanic pentru colonii, desi era “un prieten adevarat”
pentru sionisti (cum au spus chiar ei), a declarat în 1944 ca Marea
Britanie a avut mari greutati în razboi din cauza terorismului israelian
în Palestina. Apoi în 1946-47 israelienii au început sa asasineze
soldatii britanici, masacrându-i în somn, punându-le bombe-capcana,
etc., uneori cu semnatura Thorei-Talmudului clara, ca atunci când
teroristii israelieni au ucis prin tortura doi sergenti britanici
nevinovati si apoi le-au lasat cadavrele sa atârne de copaci, ca în
legenda despre Aman si Estera, ca sa anunte lumii ca terorismul si
masacrele din Palestina sunt împlinirea legii iudaice. Guvernul britanic
atacat de presa britanica si americana care facea spume la gura despre
“antisemitism” când teroristii hazari masacrau semitii si ne-semitii din
Palestina, nu îndraznea sa-si apere soldatii, care scriau :”la ce ne
foloseste compatimirea guvernului… pentru cei asasinati… nu mai suntem o
natie cu destul curaj sa mentinem legalitatea si ordinea?” (Times). Dar
era chiar asa: guvernul britanic si cel american nu mai sunt guvernele
libere ale unor tari suverane, ci sunt sclave sionismului. Deci guvernul
britanic s-a adresat organizatiei supranationale a Natiunilor Unite,
neîndraznind sa-si apere cetatenii de masacrele teroriste israeliene. Cu
ajutorul a tot felul de delegati (din Haiti, Liberia, Honduras etc.)
care n-aveau prea mare habar, Organizatia Natiunilor Unite a desemnat un
“Comitet Special al Natiunilor Unite pentru Palestina” care a
recomandat “împartirea Palestinei în doua”. Dr. Weizmann, desi nu mai
era în fruntea sionismului caci se opusese terorismului, continua sa
activeze sub ordine si din nou el a fost singurul audiat de catre acest
“Comitet” la fata locului; apoi s-a întors la New York unde în Octombrie
si Noiembrie 1947 facea presiuni din culise asa cum se pricepea bine si
cum facuse toata viata ca sa obtina victoria fortelor terorismului
sionist. În timp ce publicul din “lumea libera” credea povestile de
adormit copiii cu care le umplu mintea mass-media, sute de mii de hazari
din Russia si din Europa rasariteana erau trecuti prin Europa de vest
în Palestina; si alegerile se pregateau în America, unde masina de vot
sionista asmutea cele doua partide, republican si democrat, sa liciteze
unul împotriva celuilalt care va fi mai supus sclav sionismului.
Generalul britanic Frederick Morgan care la sfârsitul razboiului a fost
numit sef peste lagarele de “persoane dislocate” a vazut cum banii
englezi si americani dati pentru ajutorarea celor ce-au fost izgoniti,
ruinati sau lasati orfani de hitlerism sunt de fapt folositi ca sa
echipeze si transporte hazarii din Europa rasariteana în Palestina, care
nu erau “persoane dislocate” caci tarile în care traiau fusesera
“eliberate” de armata rosie si ei puteau foarte bine ramânea si trai în
acele tari unde legile noi împotriva “antisemitismului” îi faceau
stapâni peste restul populatiei. Acesti hazari nu fusesera niciodata
“izgoniti din Germania” unde nu calcasera în viata lor; acestia erau
“Ostjuden”, hazarii dusi de conducatorii lor talmudici într-o tara noua
pentru ca sa întareasca si sa-ntinda conspiratia. De doua ori (în
Ianuarie si August 1946) Generalul Morgan a declarat public ca “exista o
organizatie secreta care conduce o miscare de masa a evreilor din
Europa, un al doilea Exod”. Senatorul Herbert Lehman a tipat
“antisemitism” si-a cerut sa fie destituit si Generalul Morgan a fost
destituit de catre noul Director General Fiorello LaGuardia, care l-a
numit pe Myer Cohen în locul lui si guvernul britanic s-a grabit sa-l
pedepseasca pe acest veteran care se acoperise de glorie in razboi,
pensionându-l. Presa a mintit c-a fost pensionat “la cererea lui”.
Mai ziceau si-altii ca Generalul Morgan, dar presa supusa sionismului
n-a publicat nimic. În Noiembrie 1946 un Comitet pentru Aprecieri din
Parlamentul britanic a relatat ca “un numar foarte mare de evrei au
migrat din Europa rasariteana în zonele americane din Germania si
Austria intentionând în majoritatea cazurilor sa ajunga în Palestina.
Este în mod clar o miscare extrem de bine organizata cu fonduri enorme
si influenta care-o sprijina dar noi n-am putut obtine dovezi despre
instigatorii reali”. Apoi, Un Comitet de Investigatii pe Timp de Razboi a
Senatului American a raportat “migratia masiva a evreilor din Europa
rasariteana spre zona americana a Germaniei care face parte dintr-un
plan organizat cu grija si finantat de grupuri speciale din Statele
Unite”. Deci din nou o conspiratie sprijinita de guvernul american sa
deturneze fondurile ample ale guvernelor britanic si american si mintind
ca se ajuta victimele razboiului, efectuau transporturi masive de
populatie, dând afara din guvern pe cei cinstiti care spuneau adevarul.
Din nou Anglia, America si Sovietele au lucrat în perfect acord în
slujba sionismului. Din teritoriile stapânite de soviete nici dintr-o
camera în alta în aceiasi casa nu te puteai muta fara aprobarea militiei
si securitatii, dar acesti hazari evrei primeau pasapoarte si pentru ei
cortina de fier s-a ridicat ca sa invadeze Palestina – exact asa cum cu
30 de ani în urma tari care se înfruntau pe câmpul de lupta (Germania –
dusmanul, Anglia – aliatul si America chipurile neutra) îsi
deschisesera frontierele si porturile ca sa se scurga revolutia rosie
din Elvetia, Germania si America înspre Rusia si s-o distruga. Caci
conducerea supranationala, guvernul mondial, “guvernul unei singure
lumi”, cum îi zice azi presedintele Busch, da ordinele sale si guvernele
asa ziselor tari suverane le executa indiferent de starea de pace sau
razboi si de aliantele militare.
În 1917 Leopold Amery, Secretar Britanic pentru Colonii si sionist
timpuriu, zicea ca atunci când au dat declaratia Balfour se gândeau ca
daca ar putea spori numarul evreilor si-ar institui statul lor evreiesc
pe pamântul palestinienilor. Acum în 1946-48 sporeau numarul hazarilor
în Palestina si faceau exact asa. Mai lipsea aprobarea Natiunilor Unite
si sprijinul Americii. Generalul Marshall, Secretar de Stat, se opunea
si-a fost înlocuit. James Forrestal, Secretar pentru Aparare, bancher
bogat independent si patriot fara ambitii politice care fusese numit
pentru capacitatea lui de om de afaceri, n-a putut împiedeca exodul si-a
lasat un jurnal care arata metodele sioniste. De acolo, din memoriile
lui Truman, din cartea Dr-lui Weizmann se poate vedea cum a ajuns
presedintele american marioneta totala a sionismului.
În Noiembrie 1947 sionistii vroiau ca Statele Unite sa voteze în
favoarea împartirii Palestinei la ONU si în Mai 1948 vroiau sa fie
recunoscuta invazia lor ca un act legitim. Alegerile erau în Noiembrie
1948 si alegerea candidatului se facea în Iunie si Iulie 1948.
Conducerea partidului sau i-a spus lui Truman ca sionistii detin votul
hotarâtor; la fel i-a spus candidatului celuilalt conducerea celuilalt
partid. Astfel cei doi candidati au început sa liciteze, cautând fiecare
sa ofere sionismului mai mult decât celalalt. În 1947 guvernul britanic
si-a anuntat retragerea trupelor daca America continua sa provoace
tulburari împingând înca 100.000 de hazari invadatori în Palestina.
Generalul Marshall l-a anuntat pe Truman ca daca se retrag britanicii va
urma “o lupta sângeroasa între arabi si evrei” (8 August 1947). Dar
Robert Hanneman, fost presedinte national al Partidului Democrat si
actualmente director general al postelor, a cerut imediat “sa se trimita
înca 150.000 de sionisti” în Palestina (cu 50.000 mai mult), caci acest
lucru va influenta alegerile în America, aratând ca la cererea de-a
admite 100.000 de imigranti hazari în Palestina “s-au obtinut sume
foarte mari de la evrei si ei vor lucra sub influenta a ceea ce face
presedintele în Palestina”. Deci de-o parte erau interesele nationale,
de cealalta erau interesele Partidului Democrat si-ale presedintelui
Truman; natural, acestea din urma au triumfat; la avertizarea lui James
Forrestal din 1946 ca daca “nu se scoate Israelul din politica” si
interesele Statelor Unite devin subordonate celor ale Israelului,
Statele Unite îsi pierd suveranitatea, Truman fusese teoretic de acord
dar lasase sa se înteleaga ca asa va fi pentru ca “manevrarea
politicienilor e inevitabila, fiind politica si tara noastra asa cum
sunt”. La 29 Septembrie 1947 James Forrestal înca îi cerea lui Truman sa
desparta politica externa fata de Israel de platforma candidatilor
pentru presedintie si la 6 Octombrie Robert Hanneman facea presiuni sa
obtina de la Truman “asigurarea ca va sprijini hotarât pozitie evreiasca
în Palestina”. La 6 Noiembrie 1947 Forrestal a-ncercat sa-l convinga pe
J. Howard McGrath, actualul sef al Partidului Democrat, care i-a spus
ca “alegerile în 2-3 state importante nu pot fi câstigate fara ajutorul
celor care au interese mari în chestia Palestinei”. La 7 Noiembrie
Forrestal a continuat sa repete ca subordonarea securitatii Statelor
Unite intereselor sionismului în Palestina e periculoasa si i-a aratat
lui J. Howard McGrath un raport despre Palestina, pe care acesta n-a
vrut sa-l ia în considerare zicând ca “evreii au parerea ca Statele
Unite nu fac destul ca sa obtina voturi la Natiunile Unite pentru
împartirea Palestinei… Si pentru fortarea împartirii… cu forta armelor
daca va fi nevoie”. Deci de la “a sprijini împartirea Palestinei”, cum
pretinsesera sionistii de la guvernul Statelor Unite cu câteva saptamâni
în urma, acum ei pretindeau “obtinerea de voturi la ONU” si chiar
“trimiterea trupelor americane sa forteze palestinienii sa cedeze
Palestina,” si J. Howard McGrath nu era deloc surprins.
Între timp Dr. Weizmann organiza votul la ONU pentru împartirea
Palestinei si greutatile i-au fost usurate când evreii bogati din
America care se opusesera sionismului, ca de ex. Bernard Baruch, au
trecut de partea sionismului. Autorul se întreaba cum e constituita
internationala iudaica de care vorbise Dr. Kastein ca aparuse la
începutul secolului; probabil, zice el, ca un comitet supranational
permanent în care locurile vacante sunt suplinite la moartea unora si
Dr. Weizmann, un foarte înalt emisar al ei, poate cel mai înalt, nu e
totusi decât un emisar. Din acea internationala iudaica autorul
banuieste ca faceau parte Bernard Baruch, senatorul Herbert Lehman,
Henry Morgenthau Jr., judecatorul Felix Frankfurter. Daca-l credem pe
Churchill, Baruch poate nu era în comitet, caci Churchill l-a avertizat
pe Weizmann ca Baruch nu e sionist si Weizmann s-a ferit sa vorbeasca
despre asta cu el în întâlnirile lor anterioare în America, dupa cum
scrie chiar Weizmann însusi. Dar acum, scrie Dr. Weizmann, Baruch s-a
schimbat subit “foarte mult” si-a determinat ca delegatia Statelor Unite
la ONU, care pâna în momentul acesta se opusese sfâsierii Palestinei,
s-o realizeze. Alti evrei sionisti bogati si puternici în Partidul
Democrat îl ajutau pe Dr. Weizmann: senatorul Lehman, apoi judecatorul
Frankfurter care, împreuna cu judecatorul Murphy, trimisese mesaje
insistente delegatului Philipinelor la ONU cerându-i sa voteze pentru
sfâsierea Palestinei si facea, dupa cum spune chiar Loy Henderson,
Secretarul pentru Orientul Mijlociu, presiuni imense asupra lui si-a lui
Lovett sa solicite din partea Statelor Unite votul altor natiuni la ONU
pentru sfâsierea Palestinei”. Acest Frankfurter la Conferinta de Pace
de la Paris din 1919 se consfatuise cu House despre propasirea
sionismului; si fusese mentorul lui Alger Hiss la Facultatea de Drept de
la Harvard. Când Weizmann a aparut în biroul lui Truman la 19 Noiembrie
1947 si i-a pretins sprijinul Statelor Unite pentru împartirea
Palestinei si includerea districtului Negev în teritoriul daruit
hazarilor, era sprijinit de aceste forte. Truman s-a comportat ca o
sluga model: “mi-a promis ca va instrui imediat delegatia americana,”
scrie Dr. Weizmann. Delegatul american la ONU, Herschel Johnson, care
tocmai îi declara delegatului sionist ca America nu va vota sa fie dat
si districtul Negev sionistilor, a fost chemat la telefon si
presedintele Truman i-a comunicat ordinul Dr-lui Weizmann. La 29
Noiembrie 1947 ONU a votat cu 31 de voturi pentru, 13 contra si 10
abtineri ca Palestina sa fie împartita în “doua state independente, arab
si evreiesc si orasul Ierusalim va avea regim international specific
începând cu 1 August 1948. Cum s-au obtinut celelalte voturi pentru?
Compania de cauciucuri Firestone cu concesiune în Liberia i-a raportat
lui Robert Lovett ca i s-a cerut prin telefon sa “faca presiuni asupra
guvernului din Liberia sa voteze pentru împartire”. Si în alte tari la
fel.
Forrestal totusi obiecta ca “multi oameni cu judecata de religie iudaica
se întreaba cu multa groaza daca e bine ca sionistii fac presiuni sa
înfiinteze un stat evreiesc în Palestina… decizia asta aduce mare
pericol pentru securitatea viitoare a tarii noastre”. La 3 Decembrie
1947 Forrestal a discutat aceasta cu James F. Byrnes, care, dupa ce
dezvaluise promisiunea facuta de Roosevelt lui Ibn Saud, fusese înlocuit
si nu mai era Secretar de Stat. Byrnes i-a spus ca Truman a pus
guvernul britanic într-o situatie foarte grea si ca David K. Niles si
judecatorul Samuel Rosenman erau de vina. Niles, evreu hazar din Rusia
era “consilierul presedintelui în probleme evreiesti” si Rosenman îi
scria discursurile presedintelui. Ei i-au spus lui Truman ca candidatul
republican Dewey avea pregatita o declaratie de sprijinire a sionismului
în Palestina si daca el nu-i sprijina si mai mult statul New York va
vota cu republicanii. Dar, desi Truman si Dewey, ca doi copii de trei
ani, se întreceau unul pe celalalt în a cersi dulciurile promise de
sionisti, mai aveau multe concesii de facut pâna la alegerile de anul
viitor.
Forrestal disperat a-ncercat sa-l convinga de Dewey sa lase interesul
sionismului si sa considere interesul Statelor Unite, dar Dewey i-a
raspuns exact ca Truman ca el nu putea, “pentru ca nici partidul
democrat nu vrea sa renunte la votul evreiesc” si-a continuat sa
slujeasca sionismul cu tot zelul, pierzând totusi alegerile spre marea
lui surprindere. La 21 Ianuarie 1948 Forrestal a scris un memorandum
despre periclitarea securitatii nationale prin sprijinirea sionismului,
aratând ca unii republicani l-au înteles dar nu si democratii, caci “o
parte importanta din fondurile partidului democrat vin de la surse
sioniste care în schimb au devenit proprietari pe aceasta parte din
politica tarii”. Astfel între candidatii celor doua partide nu e nici o
diferenta, ambii fiind total aserviti aceluiasi stapân pe care jura sa-l
slujeasca fara preget înca de pe timpul candidaturii; si nimeni nu
poate afla ce s-ar întâmpla daca un candidat ar refuza sa se înrobeasca
sionismului, caci nici un candidat n-a avut curajul s-o faca în secolul
acesta.
Forrestal i-a cerut Generalului Marshall ca Secretar de Stat sa-i arate
presedintelui Truman ca o mare parte din evreii americani sunt opusi
sionismului si alarmati de planurile lui. Subsecretarul Lovett a depus
un memorandum asemanator celui al lui Forrestal aratând ca împartirea
Palestinei e rea si periculoasa, ca e rau sa se dea arme evreilor si
arabilor nu, ca Statele Unite ar trebui sa se retraga din planul
Israelului si ca el personal o duce greu sub presiunile lui Niles care
are acces direct la presedinte peste capul tuturor. Chiar în ziua aceea
Niles îi telefonase de la Casa Alba ca “spera ca a ridicat embargoul pe
livrarea armamentului catre sionisti”. Aici Forrestal cu umanitarismul
si patriotismul lui a devenit prea plictisitor si-a fost eliminat. Întâi
l-a vizitat Franklin D. Roosevelt Jr., politician din New York cu
veleitati presedintiale, care când Forrestal a spus ca e scandalos felul
în care Statele Unite au fortat prin presiuni si santaj alte tari sa
voteze la ONU pentru împartirea Palestinei si crearea statului Israel si
ca politica Statelor Unite nu trebuie sa depinda de aceasta creare, a
raspuns ca si tatal sau ca “natiunea americana este prea adânc angajata”
si ca daca n-ar vota cum vor sionistii democratii ar pierde alegerile
în New York, Pennsylvannia si California. În aceeasi zi (3 Februarie
1948) Bernard Baruch l-a vizitat si l-a avertizat pe Forrestal ca e
periculos pentru el sa aiba faima ca se opune sionismului. Forrestal s-a
speriat si la 7 Februarie a redactat un memorandum în care a aratat
care este necesarul de trupe americane pentru a forta golirea Palestinei
de arabi în vederea crearii Israelului, dupa estimatul lui Eisenhower
care facea planurile, dar nu i-a înmânat presedintelui Truman
memorandumul si-a mai încercat la 12 si 18 Februarie sa apeleze la
Generalul Marshall sa-i explice presedintelui si sefilor celor doua
partide cât de rea e sfâsierea Palestinei, dupa care si-a încetat
eforturile. Dar razbunarea iudaica nu l-a iertat si în decurs de 12 luni
a fost literalmente haituit pâna la moarte, într-un caz clasic de
defaimare care duce la moartea victimei.
Autorul a sosit în America în 1949 si-a ramas uluit de ce toata
mass-media revarsa cel mai ucigator venin asupra unui individ numit
James Forrestal, Secretar al Apararii. Nimeni, dar absolut nimeni din
marele public si nici autorul, nu stiau atunci cele aratate în paginile
de mai sus; dar tot universul auzea zilnic ca James Forrestal e un
dement, ca e un las care si-a lasat sotia sa fie atacata de-un
spargator, ca nu-si plateste taxele si datoriile fata de stat si tot
felul de minciuni asemanatoare. Autorul a cunoscut din întâmplare pe-un
prieten de-al lui Forrestal care i-a spus ca aceste calomnii îl deprima
în mod alarmant. Peste o saptamâna s-a aruncat de la etaj si-a murit,
lasând pe biroul lui versurile unei tragedii grecesti care exprimau
disperare si jale. Asasinarea politica prin aruncare de la etaj e o
metoda mult folosita azi, dar autorul crede ca Forrestal s-a sinucis
singur. În presa si la radio Forrestal fusese supus unor atacuri
veninoase de o isterie fara seaman si publicul dus de nas ca totdeauna
înghitea toate murdariile de care e plina mass-media. Spre sfârsitul lui
1948 Truman l-a rugat pe Forrestal sa nu-si dea demisia; la 9 Ianuarie
1949 un post de radio a anuntat ca Truman va accepta demisia lui
Forrestal si peste 2 zile alt post a anuntat ca Truman a si acceptat-o.
Truman i-a cerut la 1 Martie lui Forrestal sa-si dea demisia (desi la
radio se spunea ca el acceptase aceasta demisie cu doua luni în urma)
începând cu data de 1 Mai, fara sa dea nici o explicatie. La 21 Mai
Forrestal era mort si la înmormântare presedintele Truman a avut obrazul
sa apara si sa tina o cuvântare în care l-a facut pe Forrestal ca era
“o victima a razboiului”. In acest timp mass-media aservita intereselor
oculte reuseau sa-l elimine pe înca unul care se opunea celuilalt brat
al acestor interese si anume comunismului, pe Whittaker Chambers, pe
care l-au haituit de asemenea de moarte si care-a scapat cu viata numai
pentru ca încercarea lui de sinucidere n-a reusit.
Forrestal înspaimântat de amenintarea lui Baruch (si pe buna dreptate)
si eliminat din lupta, oamenii cinstiti din Departamentul de Stat
American condusi de Generalul Marshall au continuat sa lupte si pentru o
clipa, în 1948, parea ca pentru prima data din 1917 încoace fortele
oculte care conduc revolutia bolsevica si sionismul n-au avut câstig de
cauza. Aceasta s-a întâmplat la 19 Martie 1948, când Consiliul de
Securitate a Natiunilor Unite speriat de varsarea de sânge din Palestina
care se dezlantuise cu ocazia divizarii Palestinei pentru crearea
statului Israel a propus sa se suspende crearea acestui stat si sa fie
din nou o supraveghere a Palestinei ca un fel de mandat, dar de data
aceasta american.
Sionistii au raspuns în felul pe care Dr. Weizmann, emisarul lor si
fondatorul victoriei lor, îl descrisese ca “teroarea din Palestina”,
“raul nostru vechi in forma noua si oribila”; în 1946 la Congresul
Sionist Mondial el se opusese acestei noi si oribile forme a raului
iudaic vechi si-a fost înlocuit de la conducere. Exact asa cum prescrie
Vechiul Testament, exact asa cum au scris levitii ca cere Iehova de la
poporul lui ales, teroristii hazari importati în Palestina au navalit
peste un sat de arabi si-au facut exact cum scrie în Deuteronomul si-n
Cartile Regilor iudaici din Vechiul Testament: la 9 Aprilie 1948 au
casapit, masacrat, ucis si distrus complet pe timp de pace populatia
neînarmata a satului Deir Yasin compusa cea mai mare parte din femei si
copii.
Arabii care cunosc bine Thora si Talmudul au vazut ca începe aplicarea
legii iudaice scrise de leviti acum 2500 de ani, cu sprijinul
occidentului care-si zice crestin si-al guvernelor comuniste atee.
Palestinienii stiau bine ca hazarii iudaici, evreii importati în
Palestina, nu se vor opri din masacru si ONU nu-i va împiedeca. Au fugit
cum au putut în tarile arabe învecinate si în patria lor s-a instaurat
statul Israel.
Ziarele “libere” din tarile “libere” occidentale au consemnat acest fapt
divers în câteva cuvinte. Iata ce-a aparut în The New York Times:
“Teroristi evrei din bandele lui Stern si Irgun Zvai Leumi au navalit în
satul Deir Yasin si-au macelarit pe toti oamenii. S-au gasit ulterior
cadavrele a 250 de arabi, majoritatea femei si copii mici, aruncate în
fântâni”. Iata ce înseamna cuvintele Dr-lui Weizmann, care-a declarat la
Conferinta de Pace de la Versailles din 1919 ca “Biblia e mandatul
nostru”. Dupa 30 de ani, într-adevar biblia a fost respectata, caci
asasinii evrei au urmat porunca lui Iehova din Deuteronomul: “când
Domnul Dumnezeul tau te va aduce în tara unde te vei duce ca s-o
stapânesti si va izgoni din fata ta… 7 natiuni mai mari si mai puternice
ca tine… atunci tu sa le distrugi complet; sa nu faci pace cu ele si sa
nu le arati îndurare”… “sa nu lasi sa scape cu viata nimic ce are
suflare, ci sa-i distrugi cu desavârsire”.
Pasivitatea cu care evreii din toata lumea au primit stirea despre
masacru arata cum în anii ce-au trecut sionismul a reusit sa domine
mintile lor. În 1933 Bernard Brown scria ca arabii se tem ca evreii vor
face cum scrie în Deuteronomul din cauza ca arabii inculti fiind iau
Vechiul Testament / Thora literalmente si nu stiu ca evreii nu o iau
literalmente si ca “evreul modern e o persoana buna si miloasa care n-ar
face asa acte de cruzime împotriva altor oameni”. Iata ca arabii care
zicea el ca sunt inculti si nu pricep de fapt cunosc si pricep mai bine
decât a priceput el si iata ca evreii care el credea ca sunt buni si
milosi si nu vor face grozaviile prescrise de Vechiul Testament / Thora,
fac exact acele grozavii si habar n-au de bunatate si mila fata de alti
oameni: sionismul este întoarcerea la cea mai barbara, cruda si
sângeroasa superstitie din antichitate. E clar ca legea care domneste în
statul Israel e legea lui Iehova-Moloh din Deuteronomul 20:16.
Zarurile fusesera aruncate, Palestina fusese golita de arabi dupa legea
lui Iehova din Thora si Statele Unite n-au zis nici pis, caci Dr.
Weizmann, desi se opusese formal acestei metode de a face loc pentru
statul Israel, acum ca locul era facut muncea cu râvna pentru a obtine
recunoasterea statului astfel constituit. Primit peste tot ca
reprezentantul unei mari puteri mondiale (nu e clar care), îi vizita pe
delegatii diferitelor guverne la Natiunile Unite si-i presa sa
recunoasca Israelul nascut din masacrul de la Deir Yasin. La 13 Mai 1948
l-a informat pe Truman ca mandatul britanic se termina poimâine si-un
guvern “provizoriu israelian” preia puterea în Palestina, pe care el o
numea “statul evreiesc”. A pretins sa fie imediat recunoscut acel guvern
la ONU si presedintele american s-a supus imediat. La 14 Mai s-a
proclamat la radio sionist din Tel Aviv statul Israel si peste putine
minute s-a anuntat la ONU ca presedintele american Truman a recunoscut
statul Israel. Delegatii americani la ONU n-au vrut sa creada si s-au
repezit la telefon ca sa dea la Casa Alba peste Dr. Weizmann care le-a
dat porunci repetate de presedintele Truman dupa Weizmann. Tot din
Washington Dr. Weizmann s-a declarat imediat presedintele statului
Israel si presedintele Truman care-l avea în biroul sau tot timpul fara
titlu l-a primit acum în aceasta calitate declarând ca “acesta este
momentul suprem al vietii lui”. Arthur Koestler, care a fost de fata,
spune ca arabii au fugit din Haifa, Tiberia, Jaffa si alte orase si apoi
din întreaga tara, imediat ce-au auzit de genocidul de la Deir Yasin,
astfel ca, scrie Koestler, “pe data de 14 Mai toti fugisera afara de
câteva mii”.
Iata cum descrie chiar Truman opt ani mai târziu faptele “Dr. Chaim
Weizmann… m-a vizitat la 19 Noiembrie si dupa câteva zile am primit o
scrisoare” datata 27 Noiembrie, unde Weizmann zicea ca unii zic ca “ai
nostri fac presiuni prea mari si nepotrivite asupra delegatiilor [la
ONU]” si ca nici pomeneala de asa ceva. “Nu numai ca erau presiuni mai
mari decât am vazut în viata mea, dar si Casa Alba era asediata. Nu cred
c-am vazut vreodata asa presiuni si propaganda la Casa Alba ca cele
de-acum. Insistentele câtorva conducatori sionisti extremisti – motivati
politic si care faceau amenintari politice – ma jenau si ma tulburau.
Unii chiar ziceau sa fortam alte natiuni suverane sa voteze favorabil
sionismului în Adunarea Generala”. Dar desi în 1956 Truman se arata
indignat la aceste amenintari si pretentii, în 1947 a facut exact tot ce
i-a poruncit Weizmann. “In fiecare zi”, scrie Truman, “se afla despre
noi violente în Palestina… dar presiunile evreilor asupra Casei Albe
n-au scazut dupa ce s-a votat pentru divizarea Palestinei la ONU.
Indivizi si organizatii îmi cereau, de obicei pe ton cam rastit si
patimas, sa-i opresc pe arabi, sa-i opresc pe britanici din a sprijini
pe arabi, sa le dau trupe americane, sa fac asta, sa fac cealalta”.
Truman a cautat sa se ascunda, zicând ca nu e în biroul sau, chiar si de
Dr. Weizmann, dar dupa acest act de rezistenta eroica a fost vizitat la
13 Martie 1948 de un evreu cu care facuse afaceri pe vremuri care-a
fost asa de înduiosat de “suferintele evreilor” (câteva zile înainte de
masacrul de la Deir Yasin) încât Truman a acceptat imediat sa nu se mai
ascunda de Dr. Weizmann (la 18 Martie). Apoi Truman sare câteva
saptamâni si tace chitic în povestea lui despre masacrul de la Deir
Yasin si alte masacre sioniste, marginindu-se sa zica: “specialistii de
la Departamentul de Stat despre Orientul Apropiat se opuneau aproape
fara exceptie ideii unui stat evreiesc… cu regret trebuie sa spun ca
unii dintre ei aveau înclinatii spre antisemitism”. Truman reia
naratiunea peste 2 luni remarcând ca divizarea Palestinei n-a fost prea
pasnica dar s-a reusit ca evreii sa-si controleze “teritoriul lor”; zice
Truman: “acum ca si-au proclamat statul Israel m-am decis sa actionez
imediat si sa dau recunoasterea Statelor Unite statului Israel….11
minute dupa ce s-a proclamat statul Israel Charlie Ross, secretarul meu
de presa, a dat presei declaratia recunoasterii de catre Statele Unite a
statului Israel. Am auzit ca unii administratori de cariera din
Departamentul de Stat au fost surprinsi”. Truman uita sa pomeneasca de
“cel mai glorios moment al vietii lui” si uita sa explice de ce se
ascundea de Weizmann. A fost reales presedinte dupa sase luni si pe când
autorul scria aceasta carte mai traia în mare desfatare, zâmbind de la o
ureche pâna la cealalta, încântat de sine însusi si de ce se întâmpla
în statul Israel. În 1956 a primit un doctorat honoris causa din partea
Universitatii din Oxford, ca atâtia tirani comunisti, cu o singura voce
de protest din partea unei femei care-a pomenit ca el a bombardat în mod
inutil Hirosima si Nagasaki.
Dr. Weizmann a-nceput sa se ocupe imediat de Bevin din Anglia de care
auzise “ca face presiuni necuvenite asupra dominioanelor britanice sa nu
recunoasca statul Israel”. Dar Dr. Weizmann se pricepea mai bine ca
oricine sa faca presiuni; si iata ca sionismul a reusit ce n-au reusit
razboaie si calamitati si anume sa învrajbeasca natiunile din
commonwealthul britanic. Caci dintr-o data sionismul a avut mai mare
cuvânt în Ottawa, Canberra, Cape Town si Wellington decât primul
ministru britanic. Este uluitor, zice autorul, miracolul de coordonare,
organizare si control al fortelor oculte, ale caror porunci au fost
ascultate imediat în Canada, Australia, Africa de Sud si Noua Zeelanda,
tari de care Palestina e departe si în care evreii erau foarte putini la
numar. Aceste tari au fost construite de englezi si s-au simtit
totdeauna parte din Marea Britanie – pâna n-au intervenit fortele
oculte; caci daca poporul din aceste tari înca mai simte asa,
politicienii au devenit politicieni tipici slugi ale sionismului. În
Wellington, în Noua Zeelanda, Primul Ministru Peter Fraser, baiat sarac
din Scotia ajuns prim ministru la capatul lumii care habar n-avea despre
arabi si nu-i vazuse în viata lui îi ura cu înversunare fiindca
devenise cumva sclav al sionismului în anii lui de tinerete
impresionabila de la Londra astfel încât acum îsi îndrepta cu îndârjire
toata energia ca sa extermine palestinienii. La moartea lui un ziar
sionist l-a laudat pentru ca “era un sionist convins… la conferinta ONU
de la Paris… Sedea zi de zi la Comitetul Politic când se discuta
Palestina… Si parasea sedinta imediat ce nu mai era vorba de Palestina…
vota de nenumarate ori împotriva Marii Britanii dar nu-i pasa…” Fiind
asa de preocupat de propasirea sionismului Peter Fraser n-avea timp
pentru problemele tarii lui si si-a trimis trupele nepregatite si
neechipate în razboi care-au suferit mai mult decât altii din cauza
aceasta. Brigadierul neozeelandez Clifton a vazut supravietuitorii la
Port Said în 1941 lihniti, plini de rani, istoviti fizic si mintal din
vina lui Peter Fraser, care n-avea gânduri pentru cetatenii tarii lui
caci se ocupa de recunoasterea Israelului.
În Africa de Sud Dr. Weizmann l-a gasit pe Generalul Smuts sa-i faca
treaba. Autorul era în Africa de Sud când a sosit emisarul lui Chaim
Weizmann si l-a auzit spunând în fata unui auditoriu sionist: “evreii nu
se vor simti datori sa respecte nici o frontiera pe care o vor stabili
Natiunile Unite” si din toata Africa de Sud autorul n-a vazut protestând
pe nimeni decât pe unul singur, un evreu care-a zis ca asa nu se poate
asigura pacea. Generalul Smuts l-a primit pe emisar si-a recunoscut
imediat Israelul cu o viteza decât care numai Truman si Stalin fusesera
mai iuti, care chipurile se dusmaneau de-acum dar erau la unison
într-ale sionismului. Cu asta Generalul Smuts si-a încheiat cariera
politica caci peste doua zile a pierdut alegerile desi fiul lui îl
avertizase sa nu recunoasca Israelul; dar autorul crede ca era tot una,
caci si oponentul sau cersea votul sionist cu aceleasi promisiuni de
totala aservire si arabi în Africa de Sud nu sunt. La aceasta vreme
autorul si-a împlinit o dorinta veche si l-a cunoscut pe Generalul Smuts
personal. Viata lui era pe sfârsite si ca si Dr. Weizmann vedea abisul
pe care-l deschisese cu faptele lui. I-a spus fiului lui : “In problema
Palestinei avem o tragedie la poarta… alte natiuni s-au amestecat,
inclusiv America… am crezut ca-i vom lasa pe arabi si evrei sa se lupte
între ei, dar n-o putem face. S-au ridicat forte si Palestina e în calea
lor”. Dar în public a zis si el ca Truman ca e mândru de ce-a facut
pentru sionism.
Apoi, povesteste Chaim Weizmann, reprezentantul neozeelandez l-a atras
de partea lui pe cel australian caruia i-a urmat cel canadian. Dupa ce
dominioanele britanice i-au urmat pe Truman si Stalin, tarile mici s-au
luat ca oile dupa ei înghesuindu-se sa recunoasca Israelul si astfel
dupa masacrul de la Deir Yasin tot globul s-a grabit sa aprobe si sa
acorde recunoastere faptasilor.
Desi a devenit primul presedinte al Israelului, Chaim Weizmann dispare
acum de pe scena, dupa 50 de ani de febrila activitate conspiratorie
sionista în care i-a subjugat pe toti politicienii occidentului si-a
lasat în urma lui ravagii si tragedie. Autorul considera ca viata lui
Chaim Weizmann este cea mai fascinanta din câte a cunoscut; dedicata în
întregime unui scop de distrugere si încununata, daca ceea ce scrie
chiar el însusi e adevarat, de amar si venin. Cartea lui Weizmann,
scrisa în 1949, se opreste cu naratiunea în 1947 si evita, intentionat,
crede autorul, anii de terorism iudaic si masacrare a locuitorilor
lipsiti de aparare din Palestina. Acesti ani ar fi greu de descris
într-un fel care sa nu lase sa se stravada adevarata natura a crezului
levitic de razbunare a lui Iehova-Moloh, care cere oceane de sânge
nevinovat pentru gloria lui si-a neamului ales de el – cum pretind ca se
cred hazarii nesemiti turco-mongoli, evreii ashkenazi sionisti. Data cu
care îsi încheie Dr. Weizmann cartea e 30 Noiembrie 1947, la care data
la îndemnul lui, Truman i-a telefonat delegatului american la ONU sa
voteze pentru divizarea Palestinei. În cei doi ani pâna la publicarea
cartii a adaugat un epilog în care nu pomeneste de masacrul de la Deir
Yasin, si-l dateaza August 1948, pretinzând astfel ca nu stia de
asasinarea Contelui Bernadotte din Septembrie. Dar nu numai ca stia de
el; Dr. Weizmann ca presedinte al Israelului stia si aratase ca sustine
si masacrele si asasinarile. Dar în cartea lui a preferat sa nu stie.
Acceptând presedintia statului Israel dupa ce-a vazut macelul dezlantuit
de sionisti acolo, Chaim Weizmann s-a aliat cu terorismul israelian si
cu ucigasii. De ce atunci n-a omis din cartea sa pasajul în care
vorbeste despre “raul nostru cel vechi” – doar omite atâtea alte
lucruri? De ce i-a acuzat pe “teroristii evrei” (când doar întreg statul
Israel e bazat pe cel mai sângeros terorism) ca “vor sa forteze mâna
lui Dumnezeu”? De ce scrie: “grupurile teroriste din Palestina
reprezinta un pericol mare pentru viitorul statului evreiesc;
comportarea lor a fost ca cea a anarhistilor”? Nu pentru ca avea
scrupule morale; comportarea lor nu e “ca cea a anarhistilor”, ci e
comportare de anarhist, caci sionistii sunt revolutionari, sunt
anarhisti si ucigasi care cred ca masacrul si asasinatul sunt arma
politica cea mai acceptabila si Dr. Chaim Weizmann a fost toata viata un
anarhist si un conspirator. Nu retineri etice îl faceau sa dezaprobe
macelul practicat de evrei în Palestina, ci considerente de eficienta
politica: “avem evrei care pot deveni ostateci în toata lumea”, zice el.
Iata ce frumos scrie Dr. Weizmann: “Sa nu fie legea alta pentru evrei
decât pentru arabi… arabii trebuie sa înteleaga ca decizia Natiunilor
Unite e definitiva, ca evreii nu vor acapara teren dincolo de granitele
ce le-au fost fixate. Ei au aceasta teama în suflet si teama lor trebuie
înlaturata… De la început trebuie sa vada ca fratii lor din interiorul
statului evreiesc sunt tratati exact ca si evreii… Nu trebuie sa ne
închinam altor zei. Profetii totdeauna au certat poporul evreu pentru
tendinta aceasta ce-o avea si de câte ori aluneca din nou în pagânism,
când se renega, Dumnezeul sever al Israelului îl pedepsea… Sunt sigur ca
lumea va judeca statul evreiesc dupa felul cum se poarta cu arabii”.
Ce frumos scrie Dr. Weizmann, citând din profetii Vechiului Testament.
Când si-a publicat aceste sentimente frumoase arabii fusesera izgoniti
de pe pamântul lor, evreii deja încalcasera frontierele fixate de ONU si
invadasera teritorii straine, arabii nici pe departe n-au dreptul la
nimic cum au evreii în Palestina. Dar Dr. Weizmann ignora ce stie foarte
bine si pretinde ca nu s-a întâmplat, zicând ca “nu trebuie sa se
întâmple”. Autorul nu-si aduce aminte sa fi întâlnit în nici o
publicatie, de pe buzele nici unui politician, asa perfecta ipocrizie. O
explicatie ar putea fi, zice autorul, ca desi nu vroia sa recunoasca
raul imens pe care l-a facut, desi nu putea sa recunoasca ca tot pentru
ce-a muncit toata viata e o ticalosie fara margini, dorea totusi pe
patul de moarte sa zica cum ca raul e rau, folosindu-se de formula “nu
trebuie sa facem” ceea ce ne prefacem ca n-am facut.
Unul mai mare ca el a spus însa lucrurilor pe nume: Dr. Judah Magnes,
nascut în America în 1877, daduse viata si el sionismului dar altfel: în
mod religios. De la început a vrut ca Israelul sa fie nu stat evreiesc
ci bi-national arabo-israelian si-a denuntat sovinismul evreiesc. A
devenit cancelarul Universitatii Ebraice din Ierusalim în 1925 (dupa
ce-a obiectat la ceremonia pompoasa de înfiintare a Dr-lui Weizmann din
1918), din 1935 era presedintele universitatii si în 1948 era la
Ierusalim. A scris: “N-ar trebui ca refugiatii sa fie pioni în jocul
politicienilor. E deplorabil, e de necrezut ca evreii din Europa dupa
ce-au trecut prin atâtea, acum creeaza în Tara Sfânta problema
refugiatilor arabi”. Imediat dupa ce-a spus asta a murit si autorul n-a
putut descoperi cum si de ce-a murit. În publicatiile evreiesti
referirile la moartea lui sunt misterioase si seamana cu descrierea
mortii lui Herzl. Astfel, în prefata cartii rabinului Elmer Berger din
1951 scrie ca Dr. Judah Magnes a murit “din cauza ca i s-a frânt inima”.
Dr. Magnes a fost unul din cei care de 50 de ani se straduiau sa scape
occidentul si pe evrei din ghearele conspiratiei din ghetourile
talmudice din Rusia. A fondat o organizatie, Asociatia Ihud, care în
1955 zicea în ziarul sau din Ierusalim: “In cele din urma tot va trebui
sa acceptam adevarul: n-avem nici un drept sa ne opunem din principiu
reîntoarcerii refugiatilor palestinieni la vetrele lor… Pentru ce lupta
Ihud? Sa schimbe butoiul cu pulbere… într-un loc de convietuire pasnica.
Si ce arme trebuie sa foloseasca Ihud? Adevarul… N-aveam dreptul sa
ocupam o casa araba pe care n-am platit-o; la fel câmpurile agricole,
livezile, pravaliile si fabricile. N-aveam nici un drept sa colonizam si
sa materializam sionismul pe spesele altora. Asta e furt, asta e
tâlharie… Iata-ne din nou printre natiunile bogate si nu ne e rusine sa
jefuim proprietatea felahilor”. Nu des s-aude asa ceva printre evrei,
dar e singura speranta pe care-o au evreii de-a scapa de sionismul
hazarilor. Statul Israel a fost creat de revolutia bolsevica. Invazia
hazarilor în Palestina n-ar fi fost posibila fara actiunea
bolsevismului. Nicaieri în lume nu exista un numar mare de evrei dispusi
sa-si paraseasca viata ce-o au pe unde se gasesc si sa colonizeze
Palestina. Invazia masiva si dislocarea palestinienilor a fost posibila
numai cu masele de hazari care traiau de secole înregimentati sub
rabinii lor în ghetourile talmudice din rasaritul Europei. Statisticile
statului Israel arata ca atunci când au reusit în fine expulzând arabii
si colonizând cu hazari sa obtina o populatie majoritar evreiasca în
Israel, din 1,4 milioane de evrei 1,061 de milioane nu se nascusera în
Palestina si dintre ei 577.000 veneau din lagarul socialist (majoritatea
din restul de 484.000 de evrei nebastinasi veneau din Africa de Nord si
din Asia si n-au luat parte la masacrele si genocidul practicat de
evrei în Israel).
Invadatorii Palestinei erau hazari, evreii ashkenazi din rasarit de rasa
turco-mongola, dar cu mâna goala nu-i puteau masacra pe arabi; armele
le-au primit clandestin din depozitele armatelor aliate din Africa de
Nord si Orientul Mijlociu, sub ochii îngaduitori ai Londrei si
Washingtonului. Dar recunoscatori hazarii organizati în statul Israel
sunt mai ales Uniunii Sovietice, care-a ridicat cortina de fier prima
data ca sa-i lase sa plece, a doua oara sa le dea transporturi de arme.
Si la asta a contribuit Eisenhower, ordonând trupelor sa lase
Cehoslovacia sa fie ocupata de rusi în cel de-al doilea razboi mondial,
astfel ca fabrica Skoda sa continue sa fabrice armament sub control
sovietic. La câteva saptamâni dupa ce Truman a recunoscut statul Israel
ziarul The New York Herald Tribune scrie despre marele entuziasm si
recunostinta pentru Uniunea Sovietica la evreii din Israel mai ales
pentru ca, zice ziarul, “Rusia si-a pus la dispozitia Israelului
depozitele de armament…. Anumite transporturi de armament ceh ce-au
sosit în Israel au avut rol decisiv” (5 August 1948).
Acesta a fost timpul în care mass-media occidentala a-nceput sa atace
oamenii pentru ca erau împotriva comunismului, si-i facea “antisemiti”.
Caci era antisemitism nu numai sa zici ca Marx si Engels si Trotki si
Lenin fusesera evrei, cum si fusesera, dar era antisemitism sa nu fii
prosovietic. Scrie ziarul evreiesc The Sentinel din Chicago: “Noi stim
ce înseamna sa nu iubesti Uniunea Sovietica… cine-a mai auzit ca
antisemitii sa iubeasca sovietele?… Noi stim cine ne sunt dusmanii. Sa
ne cunoastem si prietenii, pe sovietici”. In scolile din Israel se
arbora steagul sovietic si se sarbatorea 1 Mai. Înca în 1950 la Tel Aviv
scria un ziar ca se cara arme din Cehoslovacia în Israel.
Iata Israelul triumfând si oponentii lui învinsi; Bevin demisionat si
mort dupa câtiva ani, Forrestal si Marshall înlaturati, ca sa serveasca
drept pilda altora care mai aveau în cap gargauni patriotici. Natiunile
Unite, recunoscând starea de lucruri creata de masacrul de la Deir Yasin
si recunoscând statul Israel, s-au trezit cam târziu ca se gândesc la
pace si-au trimis în Israel sa medieze pacea între evrei si arabi pe
contele Folke Bernadotte din Suedia, care-si dedicase viata ajutorarii
victimelor si ajutase multi evrei. S-a dus sub semnul crucii rosii si-a
fost asasinat de catre evrei acolo unde-si are originea simbolul crucii.
Dupa uciderea lui a fost publicat jurnalul lui intim care descrie cum în
drum spre Israel, la Londra, l-a vizitat Dr. Nahum Goldman,
vice-presedintele Agentiei Evreiesti si reprezentantul statului sionist,
care i-a spus ca “statul Israel îsi poate permite acum sa accepte
responsabilitatea deplina pentru faptele bandelor Stern si Irgun”, adica
pentru macelarirea arabilor la Deir Yasin. Statul Israel avea puterea
de-acum sa macelareasca pe oricine, cum a facut si facea în 1956 când
autorul încheie cartea de fata. De ce i-a spus reprezentantul Israelului
asta contelui Bernadotte, trimis de ONU sa medieze pacea, nu e clar;
caci la scurta vreme sionistii l-au macelarit chiar pe contele
Bernadotte si statul Israel si-a putut permite sa-si asume
responsabilitatea crimei.
Contele Bernadotte s-a întâlnit cu primul ministru egiptean, Nokrashi
Pasa, care-a zis ca “recunoaste puterea financiara a evreilor, care
controleaza sistemele economice ale atâtor tari printre care Statele
Unite, Anglia, Franta si Egiptul si poate si Suedia”. Contele Bernadotte
nu l-a contrazis. Nokrashi Pasa a zis ca arabii nu sperau sa scape de
aceasta dominatie; dar era una sa fie dominati economic si alta sa fie
macelariti si tinuti cu forta sclavi terorismului si sa accepte un stat
sionist bazat pe opresiune brutala cu ajutorul sionismului
international. Apoi regele Faruk i-a spus lui Bernadotte ca daca
uciderile continua va fi razboi. La 9 Iunie 1948 Contele Bernadotte i-a
convins pe egipteni sa accepte încetarea focului, ca sa vada cum presa
sionista îl ataca cu venin pentru ca “vrea sa forteze evreii sa faca
pace”. In jurnalul lui Contele Bernadotte scrie ca si-a dat seama pentru
prima data ca daca este drept si impartial îsi atrage ura necrutatoare a
sionistilor, daca “nu aveam la inima numai interesele partidei
evreiesti”. Irgun apoi a calcat armistitiul la 18-30 Iunie 1948 aducând
noi transporturi de trupe si munitii, pe care guvernul Israelului nu i-a
permis Contelui Bernadotte sa le inspecteze, în timp ce presa sionista
a-nceput împotriva Contelui Bernadotte o campanie de calomnii ca aceea
împotriva lui James Forrestal, facându-l nazist si inventând tot felul
de acuze veninoase si fanteziste. Faptul ca Contele Bernadotte salvase
10.000 de evrei nu i-a adus multumirile si recunostinta nimanui; evreii
salvati de el acum îl împroscau cu noroi si venin, caci era vinovat de
crima de a fi impartial si drept. I-a spus Dr-lui Joseph, guvernatorul
sionist al Ierusalimului, ca din rapoarte se vede ca “evreii sunt cei
mai agresori în Ierusalim,” între 19 Iulie si 12 August. La 16
Septembrie si-a semnat condamnarea la moarte când si-a trimis raportul
la Natiunile Unite; în 24 de ore era asasinat. Motivul este ca a
încercat, dupa acceptarea statului Israel nascut prin terorism si
masacru, sa asigure supravietuirea civililor palestinieni care scapasera
de macel fugind din satele lor si-acum flamânzeau dincolo de frontiera.
Propunerile lui Bernadotte erau: 1) frontierele Israelului sa fie cele
stabilite la 29 Noiembrie 1947, fara teritoriul Negev; 2) Ierusalimul sa
fie oras international; 3) Natiunile Unite sa asigure reîntoarcerea
palestinienilor la vetrele lor. La 17 Septembrie a plecat la Ierusalim
si se-ndrepta cu aghiotantii lui, toti neînarmati, într-o masina spre
casa guvernatorului când un Jeep ai carui ocupanti cunosteau bine atât
continutul raportului trimis cu o zi înainte la Natiunile Unite cât si
traseul si toate miscarile contelui Bernadotte, le-a barat drumul;
ocupantii Jeepului au asasinat prin împuscare pe Bernadotte si pe
colonelul francez Serot, si-au plecat apoi nestingheriti mai departe,
unul pe jos, doi în Jeep. Nimeni n-a fost arestat sau cautat pentru
aceste asasinate; unii zic ca asasinii au plecat în Cehoslovacia
comunista cu un avion care-i astepta. Dupa trei zile o agentie de stiri
franceza a primit o scrisoare de scuze pentru asasinarea Colonelului
Serot în locul Generalului Lundström, seful aghiotantilor lui
Bernadotte, care, zice scrisoarea, trebuia asasinat pentru ca era “un
antisemit”. Se iscalea “Hazit Moledeth”, care e un grup terorist din
banda Stern. Generalul Lundström anunta la 18 Septembrie ca Natiunile
Unite vor cere socoteala dar îsi facea iluzii; Natiunile Unite nu cer
nici o socoteala teroristilor si asasinilor, Natiunile Unite nu misca
decât la comanda fortelor oculte de dupa cortina. Natiunile Unite sunt
si ele o marioneta care danseaza trasa de sfori careia nu-i pasa de
asasinarea emisarului lor, cum nu le pasa guvernelor britanic sau
american de haituirea lui Forrestal sau asasinarea Lordului Moyne.
Propunerile contelui-martir Bernadotte au fost ignorate, ca si
asasinarea lui: Israelul invadeaza si ocupa tot ce pofteste,
palestinienii sunt pe veci expulzati din tara lor, Ierusalimul nu e
international. Dupa editorialul standard, a doua zi ziarele au început
din nou sa tipe “antisemitism” de câte ori cineva îndraznea sa sufle o
vorba despre toate acestea. Mai mult, ziarul Times a avut nerusinarea sa
dea vina pe Contele Bernadotte pentru c-a fost ucis caci cu propunerea
lui de-a face Ierusalimul international “i-a provocat pe niste evrei
sa-l asasineze”. Dupa 4 luni unul Yellin si unul Shmülevitz din banda
Stern au fost condamnati la 8 si respectiv 5 ani închisoare, dar nici
n-au dat nici o atentie sentintei la proces caci stiau ca vor fi
amnistiati curând, zice agentia Telegraful Evreiesc. La câteva ore dupa
pronuntarea sentintei erau pusi în libertate si escortati triumfal la o
receptie de gala. Menachem Begin, comandantul bandei Irgun, în turul lui
triumfal prin capitalele lumii, a fost la fel de sarbatorit. Ulterior
în 1950 el si-a asumat creditul de-a fi pus bazele statului Israel prin
macelarirea populatiei palestiniene la Deir Yasin, si-a spus ca Irgun-ul
“a ocupat Jaffa” pe care guvernul “vroia s-o dea arabilor”. “Alta
contributie a Irgun-ului, a zis Begin, a fost Deir Yasin, care i-a
fugarit pe arabi din tara facând astfel loc pentru noii veniti. Fara
Deir Yasin si izgonirea ulterioara a arabilor, guvernul actual n-ar fi
putut absorbi nici o zecime din imigranti”. In anii ce-au urmat Menachem
Begin a continuat sa faca amenintari sângeroase împotriva arabilor din
statele învecinate [traduse în fapte ulterior], care vedeau bine ce-au
facut hazarii la Deir Yasin si care sunt faptele lor. În 1953 patru
evrei raniti pe când macelareau satul Deir Yasin au pretins compensatii
banesti si când nu le-au primit imediat, comandantul Irgunului a scos la
iveala o scrisoare în care cartierul general militar sionist de la
Ierusalim autoriza masacrul de la Deir Yasin. Cel ce iscalise scrisoarea
era acum ambasadorul Israelului în Brazilia.
Iar la New York, unde e sediul Natiunile Unite, nimeni nu cerea
socoteala pentru nici un masacru sau asasinat comis de evrei, caci se
apropiau alegerile si ambii candidati, Truman si Dewey, se gudurau pe
lânga sionisti crezând ca numai votul controlat de sionism îi va face
presedinti. Truman când se lauda cu zelul cu care slujea sionismul avea
cinismul sa zica ca o facea “în cele mai înalte scopuri umanitare”.
Câteva saptamâni dupa asasinarea Contelui Bernadotte Truman era
presedinte si de anul nou le-a daruit functionarilor de la Casa Alba un
semn de carte cu inscriptia: “Dorinta mea e sa fie pace, nu sa fiu eu
presedinte”. Masinaria electorala perfectionata de Colonelul House lucra
admirabil si îmbogatise limba engleza cu un nou cuvânt, foarte des
folosit azi: to rig, a “aranja”, asa cum se “aranjeaza” ruleta la
casinou ca sa nu iasa casinoul niciodata în pierdere, ci 80-90% din
pariuri sa ramâna totdeauna casei, iar din ramasita sa câstige cine-o
nimeri. Asa de perfect este rigging-ul masinii electorale din America
încât orice-ar face cetateanul rezultatul e predeterminat de fortele
obscure. [Nota rezumatorului: în cei 40 de ani de la scrierea acestei
carti, tot mai putini americani se duc la vot, caci stiu ca e tot una;
si au fost filmate persoane falsificând urnele de vot, dar Departamentul
Justitiei refuza sa ia cunostinta de numeroasele dovezi de coruptie
electorala]. Dar alegerile parca au fost facute în America sa fie
la-ndemâna fortelor obscure: tot timpul, tot la doi ani, sunt tot felul
de alegeri, tot timpul se lucreaza la facerea de presiuni asupra
candidatilor; nici un moment de ragaz, nici un moment fara santaj
electoral.
Asa e statul Israel, creatia bandelor de asasini, nascut din crima si
macel, fantosa unei organizatii mondiale care domina fiecare guvern,
parlament si administratie din occident si mai ales a Statelor Unite; si
functia acestei fantose nu este sa “fie un camin pentru semitii
împrastiati prin lume” caci hazarii care-l formeaza nu sunt semiti si nu
se trag din Palestina, ci sa controleze guvernul american si celelalte
guverne. La 31 de ani dupa dublul triumf al celor doua brate ale
conspiratiei talmudice, cel sionist si cel bolsevic, prin declaratia
Balfour si revolutia bolsevica, a aparut statul sionist. Toti stiau ca
statul Israel va crea razboi, dar guvernele sunt înrobite sionismului si
masele cu creierul spalat de mass-media sunt pline de ignoranta si
minciuni sioniste. În 1920 Maharajahul Casmirului l-a întrebat pe
diplomatul britanic Lordul Lothian “de ce guvernul britanic creaza
-Yehudi ka Raj- (Domnia evreilor) în India”. Lordul Lothian povesteste
ca el a zis ca nu e asa, dar Maharajahul i-a aratat ca Viceregele, Lord
Reading, era evreu, Secretarul de Stat, Lordul Edwin Montague, era
evreu, Inaltul Comisar, Sir William Meyer, era evreu, si-a întrebat cine
nu era evreu dintre demnitari. Un Maharajah din India a vazut mai clar
ce se întâmpla în Anglia si America decât vede poporul englez si
american. Guvernul american este stiut de catre cei capabili sa judece
ca nu este decât un instrument în mâna sionismului. De cealalta parte a
globului au început sa apara efectele masinariei electorale “aranjate”
la New York. Comunistii s-au instalat în China cu ajutorul americanilor
si Generalul Chiang Kai-Shek a fost alungat în Formosa, unde l-a vizitat
Tex McCrary, care-a difuzat apoi la radio cum generalul i-a spus: “Am
învatat minte sa nu credem cuvântul americanilor decât pe intervale de
18 luni, de la o alegere la cealalta”.
Si iata triumful razbunarii talmudice: jumatate din Germania sângerând
zdrobita sub calcâiul rosu, sfâsiata si populatia ei murind în lagare de
munca fortata, cealalta jumatate, jumatatea libera, fortata sa
plateasca un tribut imens banditilor care masacrau populatia
palestiniana, sub forma de “despagubiri de razboi catre statul Israel”,
pretinse la trei ani dupa încheierea pacii. Statele arabe au continuat
sa se simta amenintate de armamentul american care curgea din America în
Israel, si-atunci a venit ideea “despagubirilor de razboi” pentru un
stat care nici nu exista pe vremea razboiului, ca sa mascheze sursa
înarmarii Israelului. Ca si razbunarea talmudica de la Nürnberg,
“despagubirile de razboi” au fost publicate de anul nou evreiesc din
1952, sau, cum scria ziarul Times din New York, “în ultimele saptamâni
ale anului 5711″. Dr. Adenauer, cancelarul Bonn-lui, palid ca un mort a
informat Bundestagul ca “trebuie sa plateasca daune materiale si
morale”. Dar Ministrul Justitiei Dehler vorbind la Coburg a aratat ca
aceste daune sunt o inventie “ca sa mascheze de ochii arabilor suportul
american pentru Israel”.
Se apropiau alegerile prezidentiale americane din 1952. Germania de Vest
era obligata sa plateasca 822 milioane de dolari în timp de 12-14 ani
catre statul Israel, mai ales în marfuri. Asta reaminteste de cum
descrie Stehelin în Cabala ca va fi dupa venirea mesiei evreilor: “Sa
vedem cum vor trai evreii în tara lor antica sub domnia lui mesia. Mai
întâi, celelalte natiuni carora evreii le vor permite sa traiasca le vor
construi evreilor case si orase, le vor lucra pamântul si le vor planta
viile; si vor face totul fara sa se astepte sa fie rasplatiti pentru
truda lor”. Asa trudesc contribuabilii englezi si americani (fara s-o
stie) si cei germani (care-si dau seama) construind casele si orasele,
muncind pamântul si viile din Israel.
Masele populare occidentale nu stiu cum s-a stors tributul acesta, dar
evreii stiu; agentia evreiasca de stiri Telegraph scrie ca “guvernul
american a împins Germania de Vest… Si guvernul britanic, dar mai
putin;” si ziarul Zionist Herald din Johannesburg scrie ca “n-ar fi fost
posibil fara suportul efectiv al guvernului Statelor Unite la
Washington si-al comisarului american din Germania”. Presa araba a scris
la fel, si-un arab dintr-un lagar de refugiati i-a spus unui ziarist
american: “la ce sa vorbim cu voi? Stim foarte bine ca ziarele voastre
nu îndraznesc sa scrie adevarul despre Palestina”. In Anglia anuntul l-a
facut Lordul Reading, subsecretar pentru externe si fiul celui enumerat
de Maharajahul Casmirului cu 30 de ani în urma, într-un dialog de
vodevil din Parlament unde Lord Henderson a-nceput declamând ca “peste 6
milioane de evrei au fost ucisi” si Lord Reading a continuat zicând ca
era acest tribut “o parte din reparatia morala mai mult decât
materiala,” si ca sumele au fost calculate “pe baza costului de
colonizare a evreilor izgoniti din Europa de nazisti”.
Nu s-a auzit nicaieri niciodata nici o vorbulita despre reasezarea
polonezilor, cehilor, si-a altor victime. Si la fel de interesanta e
“valoarea morala” a reparatiei pentru cele 6 milioane de evrei iluzorii,
când evreii izgonisera din Palestina aproape un milion de palestinieni
reali si cererea palestinienilor de-a se reîntoarce acasa era tot timpul
respinsa cu dispret. Dar cea mai tipica este pretentia ca “se reasezau
evrei izgoniti din Europa de nazism”. Israel este singurul loc din lume
unde se poate afla câti evrei sunt acolo. În 1953, dupa statisticile
guvernului, erau 1,4 milioane, din care mai putin de 5% (63.000)
proveneau din Germania si Austria. Deci numai 63.000 din cetatenii
Iraelului pot pretinde c-au fost izgoniti de nazisti; restul au venit
din Africa de Nord, apoi din Polonia, România, Bulgaria, Ungaria dupa
terminarea razboiului si n-au fost izgoniti de nicaieri caci erau
privilegiati si aparati de legi speciale în acele tari. Nu exista nici o
baza morala sa le fie stors tribut nemtilor pentru acestia; si dac-ar
fi existat o baza morala pentru ca cei 63.000 sa stoarca tribut
nemtilor, mai mare era baza morala conform careia ei ar fi trebuit sa
plateasca tribut milionului de palestinieni expulzati de ei.
Strâmbatatea aceasta e noua în istoria occidentului si demonstreaza
dominatia sionista asupra guvernelor occidentale, care au refuzat
reparatii pentru Austria, prima victima a nazismului, pentru ca exista
posibilitatea ca în Austria sa beneficieze de reparatii si victime reale
ale nazismului care nu erau evrei.
Capitolul 44: Instrumentul mondial
Cel de-al doilea razboi mondial a avut trei rezultate: extinderea
bolsevismului în Europa, crearea prin forta armelor a statului sionist
si instaurarea unui început de guvern mondial supranational prin
sacrificarea suveranitatii nationale si vietii nationale a popoarelor.
Caci atât comunismul cât si sionismul nu sunt decât instrumente pentru
crearea guvernului mondial. Ideea acestui guvern mondial apare în
hârtiile lui Adam Weishaupt, e regasita în numeroase locuri în sec. 19
si e descrisa cu multa precizie în Protocoalele Sionului din 1905. Era
ideea principala insuflata de House în creierul lui Wilson care credea
ca e ideea lui si s-a întruchipat dupa primul razboi mondial în “Liga
Natiunilor,” nascuta întâi sub numele de “Liga Pentru Mentinerea Pacii
cu Forta”. Masele n-au avut niciodata vreo idee clara despre ce înseamna
aceasta Liga, politicienii vânduti care conduc popoarele au acceptat-o,
dar Congresul American a respins-o imediat ce s-a lamurit ce e. În cei
20 de ani interbelici s-a vazut clar ca Liga n-a avut nici cel mai mic
succes în a face nici cea mai scurta pace pe nicaieri si ca e greu sa
smulgi suveranitatea nationala de la popoare. Neostenite, fortele oculte
au început sa-i pregateasca renasterea înca înaintea celui de-al doilea
razboi mondial. Singurul lucru la care munceau politicienii din fruntea
guvernelor nationale cu toata râvna a fost cum sa despoaie popoarele
lor de suveranitatea lor nationala. Roosevelt (zice Morris V.
Rosenbloom, biograful lui Bernard Baruch) înca din 1923, dupa ce-a
paralizat si-a petrecut timpul în pat facând planuri pentru un guvern
mondial pe care l-a botezat “Natiunile Unite”. In Anglia Winston
Churchill, acest “campion al natiunii”, a devenit în 1936 presedintele
unei asociatii internationale numite “Noua Societate a
Commonwealth-ului” care milita pentru crearea unei “forte politienesti
care sa mentina pacea” si la 26 Noiembrie 1936 a explicat ca “Noua
Societate” se distinge de “alte societatii pentru pace” prin faptul ca
“noi vream sa folosim forta împotriva agresiunii ca sa sprijinim legea”.
Churchill n-a dezvaluit care lege sau a cui lege va fi mentinuta cu
forta, dar a pus accentul pe folosirea fortei. De fapt, toate
organizatiile care se declara ca militeaza pentru pace declara ca vor
folosi forta ca sa forteze oamenii la tot felul de lucruri; ce au toate
în comun e ca vor sa forteze oamenii.
Deci era de asteptat ca atunci când s-au întâlnit în August 1941
Roosevelt si Churchill ca sa finalizeze Carta Atlanticului, Churchill a
zis ca “opinia publica va fi dezamagita daca nu vede ca s-a înfiintat o
organizatie internationala care sa mentina pacea dupa razboi”. Autorul,
care era în Anglia si-a vazut anuntul, a vazut si ca opinia publica nu
era nici dezamagita nici încântata pentru motivul ca opinia publica n-a
avut habar de nimic din ce fac conducatorii popoarelor în secret
împotriva suveranitatii lor nationale, caci, cum zice chiar Churchill,
“Roosevelt vorbea si actiona perfect liber de orice obligatii… Si eu la
fel din partea Marii Britanii cu aproape egala libertate de actiune.
Astfel am fost foarte mult de acord si viteza de lucru si faptul ca
extrem de putini au fost informati ne-au fost de mare folos… majoritatea
acordurilor între tarile noastre s-au facut prin contacte personale
[între el si Roosevelt] în perfect acord”. “Organizatia Mondiala”, zice
Churchill, era preocuparea lor principala, împreuna cu Generalul Smuts
din Africa de Sud si conducatorii guvernelor celorlalte tari ale
Commonwealth-ului si milioanele care piereau în razboi habar n-aveau
pentru ce se bat. În 1944 Churchill deja scosese la iveala termenul de
“instrument mondial” dar din nou ne punem întrebarea: instrumentul cui
si pentru ca sa faca – ce? Lozinca pentru adormit publicul era
“împiedecarea unui nou razboi”, dar cine urma sa provoace un nou razboi?
ca doar la Havana în 1898 si la Pearl Harbour în 1941 adevaratul
agresor au fost Statele Unite care au înscenat agresiunea si cel de-al
doilea razboi mondial a fost pornit de catre Uniunea Sovietica, care
acum era victorioasa si beneficia cel mai mult de pe urma razboiului, cu
darurile pe care Roosevelt si Churchill i le faceau cu amândoua
mâinile. Asa ca lozinca despre “împiedecarea unui nou razboi” suna fals
si gaunos chiar în cele mai surde urechi; e clar ca “instrumentul
mondial” care “va folosi forta” ca sa “forteze” popoarele, este exact ce
spune ca este: un instrument care sa forteze popoarele sa renunte la
capacitatea lor de a se apara împotriva fortei; sa renunte la
suveranitatea nationala.
Si-asa s-a nascut în 1945 Organizatia Natiunilor Unite. Pentru un moment
si-a aratat adevarata fata; desi popoarele au vazut-o si-au uitat ce-au
vazut, caci memoria maselor e scurta, adevarata fata a ONU-lui a fost
înregistrata si se poate vedea ca ea este exact cea descrisa în
Protocoalele Sionului din 1905. Acum apare Bernard Baruch pe scena,
iesind din culisele în care lucrase ani de zile ca “consilier”.
L-am întâlnit convertindu-se la sionism în 1947, dupa cum scrie Chaim
Weizmann, apoi sfatuindu-l pe James Forrestal sa se lase de patriotism
daca vrea sa-i mearga bine. Nu se poate sti daca Bernard Baruch a fost
într-adevar “convertit” la sionism sau fusese sionist nedeclarat tot
timpul; fapt cert este ca dupa ce s-a declarat a fost un sionist
extremist, violent si patimas. La fel era Ben Hecht, care publica în
Statele Unite literatura din care extragem: “Una dintre cele mai
splendide realizari ale gloatei a fost crucificarea lui Hristos. A fost
un splendid gest intelectual. Dar gloata, ca gloata ce este, natural c-a
încurcat-o. Dac-as fi fost eu acolo, altfel as fi facut-o. L-as fi
trimis la Roma sa-l arunce leilor ca sa-l manânce. N-ar fi putut face un
salvator din chiftele”. În timpul atacurilor violente împotriva
palestinienilor care-au culminat cu macelul de la Deir Yasin, Ben Hecht a
inserat anunturi pe câte-o pagina întreaga în multe din ziarele cele
mai importante din Statele Unite, adresate “Teroristilor din Palestina”,
cu textul: “Evreii din America sunt alaturi de voi. Voi ne sunteti
campionii… De câte ori dinamitati un arsenal britanic, sau faceti sa
explodeze un tren britanic pâna la cer, sau jefuiti o banca britanica,
sau ucideti cu bombele si pistoalele voastre pe britanicii tradatori si
invadatori ai patriei evreiesti, evreii din America sarbatoresc în
inimile lor fapta voastra”. Pe autorul acestui text Bernard Baruch a
gasit de cuviinta sa-l caute ca sa-l anunte ca sprijina cauza sionista.
Iata povestea lui : “Intr-o zi s-a deschis usa si-a intrat un barbat
înalt cu parul alb. Era Bernard Baruch, primul meu vizitator evreu care
nu venea cu treaba. S-a asezat, s-a uitat la mine un timp, apoi a spus:
‘Sunt de partea voastra,’ a zis Baruch, ‘evreii o sa obtina ce vor numai
daca lupta. As vrea sa ma vedeti ca unul din luptatorii vostri evrei
care se ascund în hatis cu pusca de bataie lunga. Totdeauna am lucrat
cel mai bine asa ascuns.’” Bernard Baruch spunea adevarul: asa a lucrat
el 35 de ani, ascuns ca într-un hatis, fiind “consilierul” a 6
presedinti americani. Dar singura data când Baruch a iesit din hatis la
lumina zilei a fost când a publicat “Planul Baruch” pentru instaurarea
unui guvern mondial despotic dotat cu o forta militara
atotdistrugatoare. “Planul Baruch” arata ce fel de “instrument” avea în
minte Churchill când vorbea despre “instrumentul mondial”.
Bernard Baruch se credea ca e evreu sefardit, adica evreu care este în
realitate semit, descins din evrei din Spania si Portugalia care-ar fi
putut proveni în timpuri îndepartate chiar din Palestina. Dar adevarul e
ca, asa cum a spus chiar el la 7 Februarie 1947, el e evreu hazar
descins dintr-un “tata evreu polonez venit în America acum 100 de ani”.
Astfel Baruch e evreu ashkenazi slavic nesemit de tipul care (dupa
statisticile iudaice) constituie astazi aproape întreaga evreime din
toata lumea. S-a nascut în 1870 la Camden în South Carolina. Tatal lui
era medic al armatei confederate; ca copil Bernard Baruch a vazut negrii
incitati de discursurile oportunistilor din nord si de bautura
distilata prin curti cum navalesc pe strazile linistite ale oraselului
lui si cum fratii lui stau de paza cu pusca în mâna la usa casei ca sa
se apere de ei; l-a vazut pe tatal lui purtând gluga neagra a
Ku-Klux-Klan-ului al carui membru era. Astfel a vazut “opera” revolutiei
mondiale care cauta sa distruga America dupa razboiul civil si dupa
aceea a vazut si viata si valorile unei societati libere, cum a devenit
America mai apoi. Dar el si-ai lui nu erau din sud cu-adevarat si s-au
mutat la New York unde Bernard Baruch a devenit bogat si influent
înainte de a-mplini 30 de ani; înca 10 ani si era un politician
puternic, dar din culise. Autorul crede ca House l-a portretizat pe
Bernard Baruch în personajul “Thor” din romanul lui. House l-a introdus
pe Baruch în grupul intim din jurul lui Wilson desi altii s-au opus cu
tarie. Baruch era ca regele Midas: tot ce atingea se transforma în aur,
din foarte bogat devenea si mai bogat, jucând la bursa cu tot felul de
siretlicuri ["selling short", adica vânzând actiuni pe care nu le ai cu
un anumit pret, pe care nu le livrezi decât mai târziu; între timpul de
cumparare si timpul de livrare pândesti când actiunile scad sub pretul
cu care le-ai vândut, le cumperi la pret scazut si le livrezi pastrând
diferenta de pret; procedura e perfect legala dar e asociata cu
înselatorii si procedee ilegale, caci pentru a realiza profit se
forteaza scaderea pretului prin zvonuri si trucuri mincinoase, ruinând
astfel oamenii de buna credinta]. La o investigatie din 1917 a felului
în care unii înselau la bursa lansând zvonuri în 1916, Baruch a raportat
ca “el a facut o jumatate de milion într-o singura zi ‘selling short’”.
A dat multi bani pentru campania electorala a lui Wilson, pentru ca,
zicea Baruch, Wilson e democrat si apara victimele discriminarii; desi
nu e prea clar cum ar fi putut Baruch fi o victima a discriminarii.
Profesiunea lui, zice Baruch, este de “speculant la bursa”. In timpul
primului razboi mondial Wilson l-a numit seful Comisiei Industriilor de
Razboi care consta din el doar desi se numea “comisie”, caci el a
insistat ca trebuie sa fie singur la conducere si era, cum zice chiar
el, “cel mai puternic om din lume”. In timpul Conferintei de Pace de la
Versailles de unde Wilson s-a întors neom, Baruch era “din grupul celor
care luau hotarârile pe timpul bolii presedintelui [Wilson]” si Wilson
si-a folosit ultimele puteri pentru a-l da afara pe Robert Lansing,
Secretarul de Stat, care convocase conferinte normale de cabinet fara
aprobarea lui Baruch. Bernard Baruch a continuat sa fie “consilierul”
presedintilor indiferent cum se schimbau ei timp de 20 de ani si Eleanor
Roosevelt zice ca Baruch era consilierul lui Roosevelt înainte de-a fi
el presedinte si-n timpul celor 12 ani de presedintie. În Martie 1939
Churchill l-a informat pe Baruch acasa la Baruch, în South Carolina:
“Vine razboiul curând… tu vei fi stapân acolo”.
De 30 de ani Baruch era “consilierul” tuturor presedintilor americani
dar cu toate eforturile autorul n-a putut gasi nicaieri informatii
despre ce anume sfaturi si sub ce forma le dadea Baruch presedintilor.
Baruch nu dadea socoteala nimanui, caci nu era nici ales, nici numit,
nici salariat. Baruch a fost primul potentat de tipul descris în
Protocoalele Sionului din 1905, cu titlul “consilier” si care lucreaza
ascuns în culise.
Cuvintele favorite ale lui Baruch erau “control” si “disciplina” si
totdeauna însemnau putere absoluta asupra populatiei total lipsite de
drepturi si centralizarea puterii în mâna unui singur om. Iata ca la 28
Mai 1952 apare în fata Senatului american cererea de a se institui în
Statele Unite “disciplina din care sa faca parte cartelele si controlul
preturilor”. De fiecare data când se propunea “disciplinarea poporului”,
era pentru înfrângerea câte unui “despot” :împaratul german, Hitler,
Stalin. Si lumea salvata de “despotism” e descrisa de Baruch astfel:
“toata populatia… în uniforme ieftine dar bune de lucru … sa nu mai
existe decât doua sau trei modele de pantofi” (marturie în fata
Congresului american data de el în 1935). Atunci aceasta descriere a
provocat proteste caci americanii nu vroiau sa sa vada asa înregimentati
si Baruch atunci a dat înapoi, dar a iesit iar la iveala cu planul lui
de înregimentare a sclavilor (“gloatei”, cum ne spun sionistii), la cel
de-al doilea razboi mondial; si exact asa sunt descrise ca vor arata
masele înrobite sub puterea fortelor oculte în Protocoalele Sionului.
Alte fragmente scrise de Baruch îl arata ca pe unul cuprins de o
megalomanie gigantica, cocotat ca un Dumnezeu deasupra milioanelor
“gloatei” înrobite care i se prosterna. Biograful lui îl citeaza
repetând de multe ori: “Desigur ca putem aranja totul cum vrem noi pe
tot globul”. În timpul celui de-al doilea razboi mondial, zice biograful
lui Baruch, “Baruch, Roosevelt si alti conducatori au cazut de acord sa
înfiinteze organizatia mondiala acum când alianta de razboi e strâns
unita”. Adica în confuzia ce urmeaza razboiului, cu natiuni decimate si
istovite de macel, guverne dezorientate si politicieni dusi de nas care
“nu pot pricepe cum de-au putut fi de acord” si se mira când îsi vad
iscaliturile mai târziu, ca Wilson si Churchill. Acum în acest moment
iese din umbra Bernard Baruch ca autorul planului pentru dictatura
totalitara extinsa în toata lumea asupra unei populatii terorizate prin
forta bruta. Avea 74 de ani când a-nceput, cum zice biograful lui, “sa
faca planurile unui control international asupra energiei atomice, a
unei Comisii a Energiei Atomice a Natiunilor Unite unde sa fie
reprezentantul Statelor Unite” – în 1944 când înca nici bomba atomica
nici Natiunile Unite nu existau! Daca ce scrie biograful lui e adevarat,
atunci Baruch stia cu 2 ani înainte ce se va întâmpla în 1946; caci a
fost numit de Truman în Martie 1946, 7 luni dupa bomba atomica, sa fie
acel reprezentant.
Legea ONU este ca reprezentantul american sa reprezinte pozitia Statelor
Unite conform directivelor presedintelui date lui prin secretarul de
stat. Dar presedintele Roosevelt i-a spus sa formuleze el singur pozitia
Statelor Unite, si-atunci Baruch a iesit la iveala cu “Planul Baruch”,
care, daca biografia lui e veridica (a fost doar publicata cu aprobarea
lui Baruch), a fost conceput pe-o banca din parc în consultatie cu unul
Ferdinand Eberstadt, cirac de-al lui Baruch la Versailles si în cel
de-al doilea razboi mondial. Planul a fost prezentat la sesiunea de
deschidere a Comisiei ONU a Energiei Atomice din 14 Iunie 1946, unde
Baruch a vorbit ca profetii lui Iehova din Vechiul Testament promitând
sau bunastarea si fericirea, sau distrugerea totala, daca este sau nu
ascultat; sau pacea vesnica în lume sau distrugerea globului. Zicea
Baruch: “Trebuie sa alegem între pacea-n lume si distrugerea lumii…
trebuie sa instauram un mecanism care sa asigure ca energia atomica nu
va fi folosita decât pentru scopuri pasnice si nu pentru razboi. Trebuie
deci sa dam pedepse imediate, rapide si certe acelor care violeaza
acordurile la care vom ajunge. E esential sa pedepsim daca vrem sa avem
pace mai lung timp decât o pauza între razboaie. De asemenea, ONU poate
sa dea pedepse individuale pe baza principiilor stabilite la Nürnberg de
catre Uniunea Sovietica, Regatul Unit al Marii Britanii, Franta si
Statele Unite – astfel va prospera viitorul omenirii. În aceasta criza
noi nu reprezentam guvernele noastre ci reprezentam popoarele lumii…
Popoarele din democratiile adunate aici nu se tem de un internationalism
care le protejeaza; nu ne vom lasa întorsi din drum de bâlbâieli despre
suveranitatea nationala, asa cum se numeste azi politica de izolare”.
Iata-l pe Baruch reprezentând “popoarele lumii” si recomandând un
Tribunal de la Nürnberg permanent, probabil tot cu executii de anul nou
evreiesc.
Propunerea lui era ca organul lui mondial sa “acapareze si sa
stapâneasca” toata energia atomica care poate fi folosita în razboi si
sa controleze toate uzinele atomice de pace care sa nu aiba voie sa
existe fara autorizatie de la el. “Pedeapsa”, continua el, sa fie
prompta pentru cei ce nu se supun imediat întru totul, caci “pedeapsa
este sufletul sistemului nostru de securitate. Nu trebuie sa existe un
veto care sa protejeze pe cei care violeaza întelegerile noastre”.
Astfel, Baruch propune sa existe un monopol asupra bombei atomice în
mâna unei asociatii care sa detina bomba si sa nu dea socoteala nimanui
dar sa aiba puterea sa pedepseasca cu distrugerea atomica pe oricine
pofteste pentru orice motiv pofteste. Aceasta este adevarata fata a
guvernului mondial.
Biograful lui Baruch zice ca Truman a aprobat planul si-acum Baruch
trebuia sa-i convinga pe ceilalti sefi de guvern. La 5 Decembrie 1946
si-a cam pierdut rabdarea, ca trecusera 6 luni, si-a urgentat Comisia.
Dar lumea începuse sa se cam trezeasca dupa cel de-al doilea razboi
mondial si nici macar Comisia ONU n-a îndraznit sa subscrie planul. La
31 Decembrie 1946 Baruch si-a dat demisia si planul lui a ramas în
arhivele Comisiei ONU pentru Dezarmare. În luna urmatoare Baruch a
anuntat ca “se retrage din viata publica” unde aparuse doar aceasta
singura data, dar biograful lui zice ca “toti stiau ca va fi din nou la
Casa Alba în câteva saptamâni”, si-asa a si fost. În 1947 si-a jucat
rolul în persecutia si haituirea lui James Forrestal si s-a întâlnit cu
Ben Hecht. Sase ani mai târziu biograful lui Baruch, care probabil stia
ca Eisenhower va câstiga alegerile, facea sumarul recomandarilor pe care
“consilierul” acesta permanent al tuturor presedintilor americani,
Bernard Baruch, le va face noului presedinte. Recomandarile erau cu
privire la “control mondial”, “strategie globala”, “caz de razboi”. Dar
la ora asta Baruch stia deja si de agresiunea cui trebuie sa se fereasca
Eisenhower, si-l sfatuia sa se apere de “agresiunea sovietica” “luând
în mâna sa toata puterea de a instaura un program de mobilizare si
înarmare, inclusiv controlul preturilor si fixarea prioritatilor
productiei”. Acest program trebuia sa fie “în mâna unui singur om”, cum a
tot cerut el în ambele razboaie mondiale, caci în Statele Unite
constitutia prevede ca numai Congresul are dreptul sa declare razboi. De
ochii lumii Baruch zicea “agresiune sovietica”; în secret era prieten
bun cu “agresorul sovietic”; iata-l povestind în 1956: “M-am întâlnit
acum câtiva ani cu Vâsinski la o petrecere si i-am spus: “Ce prosti
suntem. Si noi avem bomba atomica si voi o aveti… Hai sa ne unim si sa
controlam noi bomba atomica, caci în timp ce noi vorbim toate celelalte
natiuni o sa aiba si ele bomba atomica-” (Daily Telegraph, 9 Ianuarie
1956). Si sovieticii îl iubeau pe Baruch. L-au invitat înca din 1948 la
Moscova sa se sfatuiasca cu conducatorii sovietici dar din pacate (zice
el) s-a înbolnavit în drum spre Moscova si n-a putut merge.
“Noua politica de imigrare” de la sfârsitul sec. 19 a adus în America
familia Baruch, al carei fiu la scurta vreme a fost timp de peste 40 de
ani cel mai puternic om din lume, din umbra hatisurilor, cum zice el, de
unde-i placea sa joace jocul lui ucigas care sa duca la o lume de
popoare care poarta o uniforma ieftina de lucru, doua sau trei tipuri de
încaltaminte, are ratii de mâncare, o disciplina stricta cu pedepse
extrem de severe pentru orice miscare fara ordin, condusa de el si
grupul lui de undeva mult deasupra “gloatei”, cu toate bogatiile si
toata puterea în mâna lor.
Capitolul 45: Sufletul evreiesc
Secolul acesta este “secolul evreiesc” si în primele 5 decenii
sufletul evreilor a fost mult framântat; caci unde acum 150 de ani parea
ca evreii au ajuns în fine sa traiasca în pace împreuna cu ceilalti
oameni, aceste 5 decenii i-au transformat într-o masa de sovini care
sunt din nou în captivitate si din nou, ca de fiecare data când au fost
evreii “în robie”, lanturile lor au fost faurite de rabinii si
înteleptii lor. Evreii sunt din nou captivi sionismului si înregimentati
sub dictatul principiului distrugerii. Întreaga istorie a secolului 20,
cu razboaiele lui mondiale, este istoria sovinismului talmudic si-a
razbunarii talmudice, care îsi are radacina în cartea Deuteronomul din
Vechiul Testament.
În 1933 evreul Bernard J. Brown scria: “A avea constiinta ca esti evreu
este cea mai joasa forma de sovinism, caci este singurul sovinism bazat
pe premise false”. Premisele sunt Talmudul si Thora: si anume, ca
Dumnezeu a promis unui anumit trib stapânirea absoluta asupra tuturor
celorlalti oameni care trebuie sa-i fie sclavi acestui trib; si ca vor
avea parte de viata viitoare daca vor respecta cu strictete o “lege”
care cere sacrificii de sânge si distrugerea si înrobirea oamenilor de
alt neam care n-au aceasta “lege”. Bernard Brown îl numeste “sovinism
evreu”; autorul îl numeste sovinism sionist sau talmudic; si este de
buna seama cel mai violent si brutal sovinism din câte exista. Felul în
care a reusit sa transforme psihologia evreilor se vede din literatura
lor din ultimele decenii. Cazul a doi evrei, tata si fiu, este
ilustrativ: Henry Morgenthau a fost un distins evreu american care-a
ajuns ambasador. A crescut în secolul trecut, era emancipat si era cum
ar putea fi evreii azi daca nu i-ar orbi sovinismul talmudic. A spus:
“Sionismul este cea mai fantastica eroare din istoria evreilor. Este un
lucru rau din principiu si steril spiritual. Sionismul e tradare… este o
propunere a evreilor din rasaritul Europei diseminata aici de evrei
americani… care daca ar avea succes i-ar costa pe evreii americani tot
ce-au câstigat în ceea ce priveste libertatea, egalitatea si
fraternitatea. Refuz sa ma numesc sionist. Eu sunt american”. Iar fiul
lui, Henry Morgenthau Jr., a fost unul din fauritorii statului sionist
(-eroarea- pe care–o deplângea tatal lui) si-a razbunarii talmudice
celei mai fioroase în Europa. El a fost cel care-a faurit planul
Morgenthau de razbunare talmudica si distrugere totala asa cum o
prescrie Iehova levitilor, cum o prescriu Protocoalele Sionului si cum o
cere literatura militant sovina talmudica în prezent si asa cum s-a
facut la Deir Yasin si cum se face în Palestina. Generatiei lui
Morgenthau tatal cu umanismul lui i se opune generatia lui Morgenthau
fiul cu ura si distrugerea talmudica.
Pâna prin 1850 literatura evreiasca era ca orice alta literatura etnica,
citita în acel grup etnic si în librarii se afla în proportia în care
sunt evreii în restul populatiei. Subiectele scriitorilor evrei nu erau
“evreiesti” ci erau generale; si evitau în general blasfemia, razmerita,
obscenitatea si calomnia. Dar pe la mijlocul acestui secol se vede o
mare schimbare care se reflecta si în alinierea evreilor la cel mai
feroce sovinism: cartile sunt scrise având drept subiect în mod special
“evreismul” în asa fel încât exprima cel mai acerb sovinism talmudic.
Schimbarea a avut loc treptat si cum legile au fost ajustate concomitent
ca sa slujeasca acestui sovinism acerb, orice observatie sau comentariu
sunt pedepsite ca fiind crime de “antisemitism”.
Schimbarea aceasta, de la sentimentul pe care-l aveau evreii ca sunt ca
orice alti oameni cu care pot trai alaturi, la sentimentul ca ei sunt o
rasa total superioara care are datoria sa urasca, sa dispretuiasca si sa
dauneze celorlalti oameni, a început prin 1895, când a aparut cartea
lui Max Nordau Degenerescenta, urmata apoi de o avalansa de carti
similare scrise în acelasi spirit, pe care “liberalii”, “intelighentia
progresista”, le apreciaza cu ardoare. Max Nordau era mâna dreapta a lui
Herzl si ca si Herzl un mare militant al sionismului talmudic. În
cartea lui le spune goimilor ca sunt cu totii degenerati; evreii însa
nu, caci singura forma de degenerescenta la evrei, dupa Max Nordau, este
de a nu fi acerb sionist sau revolutionar bolsevic. Un exemplu de ce
fel de carti formeaza oceanul de literatura sovinist-talmudica care a
inundat si a înlocuit literatura occidentala este Germania trebuie sa
piara, de Theodore N. Kaufmann. aparuta la New York în 1941, pe vremea
aliantei dintre Hitler si Stalin, în care Kaufmann cere exterminarea
poporului german dupa cum o prescrie Thora-Talmudul: dupa încetarea
razboiului toti barbatii germani sub 60 de ani si femeile sub 45 sa fie
sterilizati chirurgical, apoi teritoriul Germaniei sa fie împartit si
donat celorlalte tari astfel încât Germania sa dispara de pe fata
pamântului si în circa 50 de ani sa nu mai existe nici un singur neamt
în viata. Autorul crede ca nici în timpul primului razboi mondial si
nici în nici un alt an de la inventia tiparului încoace nimeni n-ar fi
publicat o astfel de carte; acum în 1941 aceasta carte plina de doctrina
talmudica a distrugerii a aparut cu mari laude din partea celor mai
importante ziare din America (bineînteles, proprietarii lor sunt evrei):
The New York Times scrie ca Germania trebuie sa piara este “un plan de
pace permanenta între natiuni civilizate” si The Washington Post scrie
ca este “o teorie plina de inspiratie, prezentata în mod interesant”.
Cartea lui Kaufmann contine sentimentul calauzitor de razbunare
talmudica în forma cea mai explicita si pura, dar toata literatura
contine acest sentiment în diverse forme, în care ura este îndreptata
uneori împotriva arabilor, alteori împotriva britanicilor, asa cum
fusese îndreptata în trecut împotriva spaniolilor, rusilor, polonezilor,
si-a altora – n-are a face cine; caci aceasta ura este expresia pura a
învataturii talmudului unde tot ce nu este iudaic este obiect de ura si
devine inamic prin simplul fapt de a fi, caci legea levitica prescrie
aceasta ura împotriva tuturor din afara tribului lui Levi. Împotriva
acestei uri levitice-talmudice se pronuntasera Brown în 1933, rabinul
Elmer Berger în anii 1940, Alfred Lilienthal în anii 1950; caci toti
scriitorii evrei [si literatura contemporana este azi monopolizata de
ei] încep prin analiza psihologica a sufletului evreiesc si sfârsesc cu
expresii de ura si dispret împotriva altor oameni. Scrie Arthur
Koestler: “Cel mai uimitor fapt este ca legenda despre ‘neamul ales’
pare sa fie crezuta ca o litera de lege de catre evreii traditionalisti.
Ei sunt cei care protesteaza împotriva deosebirilor de rasa ca tot ei
sa afirme în aceeasi secunda ca ei sunt o rasa superioara datorita
pactului special dintre Iacob si Dumnezeu”. Asa observa Koestler si apoi
remarca efectul asupra propriei lui stari sufletesti: “cu cât aflam mai
multe despre iudaism cu atât deveneam mai disperat si mai fervent
sionist”. Aceasta întorsatura psihologica complicata se vede în felul în
care dupa ce se plânge pe 200 de pagini ca evreii au fost persecutati
si izgoniti din Europa, ajunge la concluzia ca palestinienii (care nu
sunt vinovati cu nimic de nimic din ce s-ar fi putut întâmpla în Europa)
trebuie sa sufere: iata cum descrie o familie de palestinieni
persecutati si izgoniti spre pieirea lor de catre sionisti: “Batrâna
paseste înainte, ducând magarul de frâu, pe care sede batrânul ei sot…
gândindu-se cu un aer solemn cum a pierdut ocazia sa-si violeze ultima
nepotica”. Implicatia este: e drept sa fie persecutati si izgoniti
astfel de indivizi dezgustatori, care-si violeaza fiicele si fiicele
copiilor lor. Când evreii se plâng ca sunt persecutati, ei sunt curati
si onorabili dar persecutati de brute: când ei persecuta, ei din nou
sunt curati si onorabili, pentru ca ei persecuta brutele – asa scrie
literatura aceasta. Ilustrativ este si Ben Hecht, cel care-a scris ca
Hristos trebuia facut carne tocata – o expresie pe care cu 100 de ani în
urma editurile n-ar fi publicat-o. “Patruzeci de ani am trait în
America”, scrie Ben Hecht, “si n-am întâlnit niciodata antisemitismul si
nu m-am gândit nici macar pe departe la el”; de aceea, zice el, nu vrea
sa plece nicaieri din America; si dupa aceea spune ca de câte ori aude
de asasinarea unui soldat britanic în Palestina “evreii din America
sarbatoresc în inima lor”. Ei n-au întâlnit antisemitism si ura; dar ura
spontana pentru altii e vie în ei.
Alta carte care n-ar fi fost publicata acum 100 de ani e Cautarea de
Meyer Levine, o carte care ilustreaza de ce-i era teama lui Sylvain Lévi
când avertiza împotriva “tendintelor explozive” ale evreilor ashkenazi
din rasarit. Lévine, nascut în America din parinti evrei din rasaritul
Europei si crescut în ura pentru rusi si polonezi, uraste si America si
s-a angajat în agitatie bolsevica la Chicago. În cartea lui povesteste
cum toata viata încerca rând pe rând sa scape de “evreime” si apoi sa se
scufunde din nou în “evreime”. El explica cum a crescut aceasta
perversitate mistica obligatorie a sentimentului hazarilor din Asia ca
ei sunt “neamul ales” de Iehova în Palestina acum mii de ani. “Toti
evreii de peste tot”, zice el, se întreaba tot timpul, ca si el: “ce
sunt eu? si ce caut aici?” Apoi descrie cazul Leopold-Loeb din Chicago:
doi tineri evrei bogati din Chicago au mutilat si ucis un copilas, tot
evreu, zicând: “Cred ca sub oroarea reala pe care-o inspira cazul,
oroarea la ideea ca fiinte omenesti ascund în ele impulsuri la crima
dincolo de impulsurile simple cauzate de lascivitate si lacomie si ura,
sub aceasta oroare zace un sentiment ascuns de mândrie pentru acesti doi
tineri sclipitori, de simpatie pentru ei care au fost dominati de
curiozitatea lor intelectuala, mândrie ca acest nou fel de
criminalitate, chiar aceasta noua treapta a fost inventata tot de evrei.
Într-un amestec de confuzie si uimire si cu acea cautare mondena ‘de
experiente noi’, simteam cum îi înteleg, simteam cum eu, în special,
fiind un tânar intelectual evreu, eram înrudit cu ei”. In alt loc
descrie cum el, care nu era nici muncitor si n-avea nimic de-a face cu
uzinele metalurgice ci era “voluntar” (adica agitator) printre grevistii
de-acolo, fiind de fata la o confruntare cu politia la care au fost
victime de ambele parti (el “fugise, ca toti ceilalti” când a-nceput sa
fie periculos), a organizat împreuna cu alti “voluntari” (citeste:
agitatori) o adunare dupa confruntare la care a aratat diapozitive luate
la fata locului unde a înlocuit descrierea reala cu alte descrieri
inventate de el astfel încât sa incite cât mai mult la violenta. Apoi
descrie valul de ura din masa de ascultatori si zice: “am simtit atunci
adevaratul sens al pericolului puterii, am simtit cum cu câteva cuvinte
puteam sa dezlantui violenta… Daca alteori ma simteam exclus fiind
strain, artist si evreu, acum simteam ca exista actiunea universala… am
simtit ca poate unul din motivele pentru care evreul este reformist
social este nevoia lui de-a se contopi în aceste miscari în care sa-si
înece propriile probleme”. Asta aminteste de remarca lui Maurice Samuel
din 1924: “Noi evreii suntem distrugatorii si vom ramâne distrugatorii
pe veci”. Numai atâtând “gloata” se simte Levine, “strainul”, “inclus”
si simte ca “problemele lui” au fost rezolvate. Atâtarea “gloatei” este
unul din subiectele principale ale Protocoalelor Sionului din 1905. Când
avea el 20 de ani, scrie Levine, “sionismul nu era prea raspândit
printre evreii din America si în 1925 când cei tineri se lasau antrenati
la adunari sioniste auzeau acolo o engleza cu puternic accent rusesc
sau se vorbea idis. Pe familia mea n-o interesa miscarea deloc”. Ca si
la Morgenthau, schimbarea s-a facut în decurs de-o generatie: parintii
lui Levine imigrasera dintr-o tara unde chipurile fusesera “persecutati”
si erau multumiti sa prospere în noua tara. Fiul însa nu. Curând era în
Palestina unde-i ura pe palestinieni, de care nici nu auzise înainte în
viata lui. Povesteste ca o gluma buna cum un palestinian a venit
însetat peste câmp si-a cerut umil voie sa bea apa. Levine si prietenii
lui i-au aratat un butoi din care arabul a baut cu recunostinta, în
râsetele lor, caci era butoiul din care beau caii. Dupa 10 ani era în
Germania si lua parte la razbunarea talmudica. Era corespondentul unui
ziar american si împreuna cu un alt corespondent evreu cutreiera înarmat
Germania într-un Jeep jefuind si distrugând dupa pofta inimii. Levine
povesteste cum rabdarea cu care nemtoaicele se supuneau “cuceritorilor”
îl incitau pe el si prietenul lui sa le violeze, caci “uneori ura se
ridica la asa înaltimi încât simteam absoluta nevoie sa facem acte de
violenta”. A discutat cu prietenul lui conditiile ideale pentru aceste
acte în care “trebuie sa le arunci jos si sa le sfâsii” si în cele din
urma cei doi au gasit “conditiile ideale”, o biata fata singura pe care
zice el c-ar fi crutat-o în cele din urma probabil din cauza ca prezenta
celuilalt l-a deranjat.
Meyer Levine îsi începe astfel cartea în 1950: “Aceasta este o carte
despre ce înseamna sa fii evreu”. Numeroasele carti ca a lui sunt
probabil unul din motivele pentru care se aud voci (rareori) dintre
evrei care protesteaza împotriva degenerarii sufletului evreiesc de la
1900 încoace sub presiunea sovinismului talmudic. Cartea lui Levine
începe întrebând ce-nseamna sa fii evreu dar nu pare sa gaseasca
raspunsul nici pe ultima pagina; autorul spera ca nu pasajele despre
violul unei fete înspaimântate din Germania si jaful cu arma în mâna
constituie raspunsul. Sute de carti s-au publicat si se publica pe
aceeasi tema si nicaieri nu e scris în nici una ca a fi evreu înseamna a
fi om între oameni, în acest secol.
Proliferarea acestei literaturi pline de ura si de sovinism de tipul
cartilor descrise mai sus si suprimarea oricarei critici sau obiectiuni
la valul acesta de ura pe motive ca orice obiectiune este
“antisemitism”, transforma secolul 20 în secolul sovinismului si
imperialismului talmudic. Acum 100 de ani Wilhelm Marr a descris
profetic si exact ce se întâmpla în 1950. Marr a fost un revolutionar de
la 1848, lucrând pentru societatile secrete conduse de evrei (dupa cum
descrie Disraeli) si scrierile lui din vremea aceea sunt talmudice (desi
el nu era evreu): sunt violent anti-crestine, atee si anarhiste. Marr
seamana cu Bakunin si ca si acesta a vazut mai târziu cine-l conducea
si-n 1879 a scris: “Imperiul evreilor va veni neaparat…evreii trebuie sa
fie stapânii lumii… vai de cei învinsi!… Sunt absolut sigur ca nu vor
trece 4 generatii si toate functiile în stat, inclusiv cea mai înalta,
vor fi în mâna evreilor… Azi numai Rusia din toate statele europene se
mai opune la recunoasterea oficiala a invadatorilor straini. Rusia e
ultimul bastion si împotriva ei dau evreii ultimul asediu. Judecând dupa
evolutia lucrurilor, va cadea în cele din urma… În acest vast imperiu…
iudaismul va fi pârghia care va dezradacina vechea Europa odata pentru
totdeauna de pe fundatiile ei. Intriga evreiasca va crea în Rusia o
revolutie cum nu s-a mai vazut… Azi iudaismul în Rusia înca se teme sa
nu fie expulzat. Dar dupa ce-a darâmat Rusia iudaismul nu va mai avea de
ce sa se teama. Când evreii vor fi pus mâna pe guvern în Rusia… vor
trece la distrugerea structurii societatii din Europa occidentala. Peste
100 sau 150 de ani va bate ceasul distrugerii Europei”. Profetia lui a
fost în mare masura îndeplinita.
Sufletul evreiesc a fost luat din nou prizonier în captivitatea
sovinismului talmudic, pentru a-l pregati pentru aceasta ora a
distrugerii. În 1956 George Sokolsky, cunoscut scriitor evreu din New
York, remarca: “mai demult în interiorul evreimii din toata lumea era
multa opozitie la sionism dar cu timpul a pierit si acolo unde mai
exista e pe ascuns de teama; în Statele Unite aproape nu este deloc
opozitie pentru Israel printre evrei”. Daca totusi se mai ridica voci de
protest (ca a lui Ieremia din Biblie) ele vin tot de la evrei aproape
totdeauna; nu pentru ca scriitorii ne-evrei ar fi mai putin informati,
clarvazatori sau curajosi, ci pentru ca regula e ca obiectiuni din
partea evreilor se pot permite în anumite limite, caci vin tot de la
“de-ai nostri”, dar nu sunt tolerate din partea altora. Din 1956 nu se
permit obiectiuni împotriva Israelului în presa americana. Masacrele pe
care le sufera arabii sunt numite “represiuni” sau “pedepse”. Masacre ca
cel de la Deir Yasin, asasinarea grupurilor de femei si copiii mici,
macelarirea si maltratarea populatiei palestiniene neînarmate este
privita în tacere fara un cuvânt din partea statului, guvernului, presei
americane. Dimpotriva, candidatii la alegeri se întrec în a promite mai
mult armament pentru Israel pentru mai sângeroase masacre. La 11
Septembrie 1956, 2000 de evrei ortodocsi au venit la Union Square din
New York sa protesteze împotriva oprimarii religioase din Israel, cu
lozinci împotriva lui Ben Gurion, pe-atunci prim ministru în Israel, dar
nimeni n-a pomenit de masacrarea arabilor palestinieni, care nu
interesau pe nimeni; ce interesa era ca Ben Gurion nu respecta ritualul.
În aceeasi zi guvernul lui Ben Gurion reprima o adunare a unui grup de
evrei din Israel în decursul careia un manifestant a fost ucis; în
ziarele americane mortul a fost descris ca “un extremist religios”.
Din cauza ca ne-evreii nu pot sa ridice obiectiuni, autorul nu poate
cita decât autori evrei. Frank Chodorov scria la 10 Martie 1956 în Human
Events ca criza din Orientul Mijlociu “nu implica de fapt guvernul
Israelului ci evreii din America… Cu certitudine multi americani buni si
leali de credinta iudaica ar dori o confruntare, nu numai ca sa-si
arate lealitatea fata de tara în care se gasesc si aversiunea fata de
sionismul mondial, ci si ca sa scape de strânsoarea în care-i tine
sionismul”. La 10 Septembrie 1955 Alfred Lilienthal facea tot în acel
ziar apelul disperat pe care-l facuse James Forrestal cu 8 ani în urma,
sa lase afara din propaganda electorala conflictul israelo-arab din
Palestina. Acel ziar are buna reputatie în Washington dar are un numar
mic de cititori; ziarele mari nu tolereaza astfel de pareri.
Si alti evrei au avut obiectiuni si temeri. În 1933 Bernard J. Brown
scria: “N-a mai fost în istoria omenirii nici un alt grup de oameni care
sa se fi încurcat în asa de multe erori si sa fi refuzat sa deschida
ochii asupra adevarului cum au facut-o ai nostri în ultimele 300 de ani”
(adica în perioada în care “evreii” hazari ashkenazi din rasarit au
triumfat cu talmudismul lor asupra evreilor care erau în curs de
asimilare). În 1951 rabinul Elmer Berger scria: “Daca americanii de
credinta iudaica si multi americani de alte credinte care au fost indusi
în eroare ca sa sprijine sionismul nu se vor întoarce la adevaruri de
baza atât din viata americana cât si din religia iudaica atunci ne
îndreptam înspre ceva ce va fi ca o catastrofa”. Paul Hutchinson,
redactor la magazinul crestin The Christian Century, a scris prefata la
cartea rabinului Berger si în prefata a scris: “Pretentia ca evreii
americani au dreptul sa refuze sa se amestece cu restul americanilor
duce la o criza care poate avea consecinte deplorabile. E evident ca de
câte ori Israelul are necazuri (si politica Israelului, mai ales cu
privire la economie si imigrare, pare ca are drept scop sa creeze numai
necazuri) evreii din America trebuie sa intervina si sa oblige guvernul
american sa rezolve problemele. Conducatorii sionismului nu s-au dat
înapoi de la santajul politic (Hutchinson a scris asta înainte ca Truman
sa fi dezvaluit ca exact asa faceau). Un timp ei vor putea face asta
din cauza sistemului nostru electoral… dar New York nu e America si daca
santajul acesta continua s-ar putea sa aiba loc o explozie”. Dar ar fi o
greseala daca ne-am închipui ca aceste avertismente se refera la o
catastrofa în care ar suferi evreii, care si-au facut-o cu mâna lor; cum
a fost de fiecare data în istoria omenirii, catastrofa va fi generala
si evreii vor suferi doar în proportia în care printre ceilalti oameni
exista si locuitori evrei de rând. Evreii vor suferi în acest macel
general asa cum au suferit de fiecare data, proportional cu numarul lor;
suferinta lor va fi cum a fost totdeauna, cam 1 % din suferinta totala;
în ciuda legendelor care au înlocuit istoria si care sunt repetate la
infinit în presa si în toata viata publica despre “holocaustul” special
care chipurile i-ar fi lovit numai pe ei, cu pretinsele lor 6 milioane
de victime; dar din nou propaganda si minciuna vor înlocui istoria si
din nou se va spune si scrie ca “pe evrei i-a lovit catastrofa”. Caci
evreii, care detin presa, scolile si literatura azi, nu concep ca s-ar
putea ca vreo catastrofa în care vreun evreu sa fie amestecat sa fie
descrisa astfel decât ca o “suferinta a evreilor”; asa au învatat din
totdeauna si nu pot gândi astfel, caci asta e doctrina levitica din
Thora si Talmud, unde se învata ca numai evreii au viata omeneasca si
sunt oameni, celelalte popoare sunt vite si pier ca vitele, dar
tragediile sunt ale oamenilor. Se vede clar din cartea lui Karl Stern,
Coloana de foc. Karl Stern, evreu din Germania, trait în Canada unde s-a
convertit la crestinism, povesteste cum în 1920 în Miscarea Tineretului
Evreu “domnea o atmosfera care prevedea evenimentele ce-au urmat. Erau
mâhniri, întrebari si îndoieli latente cu privire la marea catastrofa a
evreilor – adica marea catastrofa care se va dezlantui în Europa si în
care erau si evrei a caror soarta era amestecata cu a europenilor în mod
asa de misterios”. Astfel el a recunoscut macelul si iadul prin care-au
trecut 350 milioane de europeni (jumatate din ei înca sunt în iadul
comunist) si l-a descris dupa liniuta – dar înainte de liniuta reflexul
educatiei iudaice l-a facut sa scrie despre “catastrofa evreilor”. Alti
scriitori evrei refuza sa recunoasca suferintele celor 350 de milioane
si vorbesc doar despre “suferintele evreilor”. In alt loc Karl Stern se
supara ca într-o publicatie catolica se vorbeste despre victime care
s-au înecat, dintre care anumiti erau catolici si zice: “De ce sa
descrii victimele separat, dupa credinta?” Dar el scrie automat despre
cel de-al doilea razboi mondial ca “marea catastrofa evreiasca”.
Ca si în cazul celui de-al doilea razboi mondial, conducerea evreiasca
pregateste o catastrofa în care evreii vor domina nu prin numarul
victimelor, nu prin imensitatea suferintei – acestea au apartinut
totdeauna “goimilor”, “gloatei”, vitelor care nu fac parte din “poporul
ales”; ci vor domina prin faptul ca planuiesc si vor conduce actiunea.
Multimea evreilor se lasa condusa si incitata chiar mai mult decât orice
alta multime de catre sovinism si este mai sângeroasa decât alta
multime când este incitata la isterie. Asa scrie în Enciclopedia Iudaica
într-un articol unde se arata ca evreii sunt mai înclinati spre isterie
colectiva decât altii. Fara a fi psihanalist, autorul e de parere ca
asta li se trage din secolele de viata strâns localizata si strict
controlata în ghetouri sub absolutism talmudic.
Pentru a vedea mecanismul sovinismului talmudic în actiune cititorul ar
trebui sa citeasca publicatiile în ebraica si idis. În aceste publicatii
va vedea cum evreii niciodata n-au pace, ci sunt tot timpul supusi unei
continui incitari si solicitari diabolice, astfel încât un cititor naiv
si neinformat si-ar putea închipui ca cei care scriu în aceste
publicatii sunt dusmanii de moarte ai evreilor si vor sa-i chinuie
bagându-le frica-n oase. Când citim exemplele care urmeaza sa nu uitam
ca marea masa de “evrei rasariteni explosivi” (hazarii) sunt acum în
America, unde iata ce aud si citesc ei, nestiut de restul americanilor:
La 19 Mai 1950 William Zukerman, unul dintre cei mai cunoscuti ziaristi
evrei, scrie articolul “Sa li se faca evreilor parul maciuca” (în South
African Jewish Times, probabil si-n alte ziare) despre “Chaluziot –
imigrarea organizata si planificata a evreilor din toata lumea în Israel
– dar mai ales a celor din America”. El îl citeaza apoi pe Sholem
Niger, “decanul criticilor literari si eseistilor evrei” care critica nu
planul si organizarea acestei imigrari ci “maniera în care li se
prezinta evreilor din America” si care, zice el, este o maniera
negativista plina nu de dragoste pentru Israel ci de “înjosire, negare
si distrugere a tot ce este evreiesc si se afla în afara Israelului.
Viata evreilor din Statele Unite si alte tari din lume este prezentata
ca fiind demna de dispret si ura… Tot ce-i evreiesc si nu-i în Israel e
înrobitor, nedemn, oprimat si dezonorant”. O alta tehnica, continua
articolul, este “de a demoraliza evreii si-a le distruge sperantele în
caminul lor american; de a-i tine tot timpul alarmati de amenintarea
antisemitismului; de a nu-i lasa sa uite în veci ororile hitlerismului;
de-a-i umple de îndoieli, spaima si disperare cu privire la viitorul
evreilor în America. Fiecare manifestare de antisemitism este exploatata
si exagerata ca sa se creeze impresia ca evreii americani sunt, ca sub
Hitler, amenintati de-o catastrofa si vor trebui sa se refugieze”. Niger
citeaza un exemplu luat de la un sionist de frunte din Israel, Jonah
Kossoi, care scrie în jurnalul literar ebraic Israel: “Noua,
sionistilor, ne revine vechea obligatie de-a le face tot timpul evreilor
parul maciuca; de-a nu-i lasa niciodata în pace; de-a-i tine mereu pe
marginea prapastiei si de-a le tine mereu primejdii în fata ochilor. Nu
trebuie sa asteptam ca sa existe vreo catastrofa, caci daca asteptam, de
unde vom lua sutele de mii de evrei de care avem nevoie ca sa ne
construim Israelul?”
Se vede clar: “catastrofa care ameninta” este o necesitate politica, ea
trebuie creata, întretinuta si folosita. Zukerman zice ca aceasta “forma
extrema a Chaluziot-ului este propaganda cel mai mult folosita azi în
Israel”, dar citeaza apoi pe L. Jefroikin, editorul ziarului sionist
Kiyum din Paris, care desi e de acord ca pentru evrei viata nu-i viata
decât în Israel, recunoaste ca “evreii din America traiesc într-un fals
paradis… Si asa cum sunt acum nu vor accepta ca Statele Unite sunt
pentru ei periculoase ca Germania hitlerista sau ca Polonia… Si de aceea
trebuie determinati sa devina ‘devotati Israelului cu trup si suflet’
dar nu sa se mute cu totul în Israel”. Dupa 18 luni, în Decembrie 1951,
în ziarul Intermountain Jewish News din Denver, Colorado, editorul,
Robert Gamzey, critica alocarea a 2,8 milioane de dolari propagandei
Chaluziot în Statele Unite si modul în care se facea aceasta propaganda
(exact cum se descrie mai sus). Dar propaganda a avut mare efect, caci 5
ani mai târziu “campania” si “emisarii” din Israel au reusit sa
fanatizeze masele de evrei americani. În 1955 acelasi William Zukerman
scrie mult mai alarmat: “o mentalitate ca cea din Israel acum predomina
în Statele Unite. Exista un fanatism ca adevarul este unic si Israelul
îl detine singur în întregime… Se afirma ca membrii guvernului israelian
si politica lor sunt inviolabili si nu au voie sa fie criticati.
Domneste o intoleranta îngrozitoare cu privire la alte opinii, complet
nerationala, domneste impulsul emotiv al unei cirezi care distruge totul
în panica…. În Israel impulsul pasiunilor… poate fi bazat pe realitate.
El izvoraste din deziluzia unor oameni carora li s-a promis ca vor trai
în siguranta si pace si se trezesc ca traiesc în razboi. Dar isteria
evreilor din America n-are nici o baza în viata evreilor din America. E
total artificiala, fabricata de conducatorii sionisti, bagata pe gâtul
unor oameni care n-au de ce fi isterici de catre o armata de
propagandisti platiti ca un mijloc de presiune politica si pentru a
augmenta colectarea de fonduri. Nu s-a mai pomenit în istorie o astfel
de campanie de propaganda pentru un guvern strain planuita si dusa cu
asa de mult cinism si atât de desantat, la vederea tuturor si cu mare
publicitate, asa cum este valul de isterie care se asterne acum peste
evreii din America”.
Iata cum descrie acelasi autor schimbarea care a degenerat sufletul
evreiesc si care întretine razboiul ce-a început imediat ce s-a terminat
cel de-al doilea razboi mondial. Caci de atunci încoace razboiul n-a
încetat nici o clipa ci a secerat mereu sute de mii de vieti pe an
într-o tara sau alta. Numai Dumnezeu, scrie autorul, are puterea sa
opreasca marsul triumfator al principiului distrugerii, care va încheia
secolul nostru cu victoria sovinismului talmudic. Daca sovinismul
talmudic va iesi victorios sau va esua în instaurarea imperialismului
sionist si înrobirea popoarelor, în ambele cazuri pretul îl vor plati
miliardele de victime nevinovate carora le stau în fata suferinte imense
– din care suferinte evreii vor patimi doar o fractiune infima, ca
întotdeauna, în proportia în care se vor gasi printre ceilalti oameni.
Dupa care, spera autorul, dat fiind ca celelalte popoare nu vor fi
dispuse sa fie vite în cirezile stapânilor sionisti, asa cum prescrie
Talmudul, evreii vor trebui în cele din urma sa accepte lumea asa cum
este.
Capitolul 46: Culmea
Scrisa între 1949 si 1952, cartea de fata a fost rescrisa în 1956
cu adaugiri, caci acel an parea sa culmineze activitatea sionista care
iesise la suprafata pe la-nceputul secolului 20, “secolul evreiesc”,
dupa ce statuse ascuns 1800 de ani – ca pestele celenterat scos la
iveala în 1952 care fusese declarat disparut si a carui încapatânare sa
continue sa traiasca foarte mult îi supara pe darwinisti cu teoria lor,
dupa ce i-a mai suparat si descoperirea tot în 1952 ca craniului omului
de la Piltdown era un fals. Tot 1956 a marcat o jumatate de secol de
bolsevism (produs de necontestat al Talmudului) care tine strâns în
gheare omenirea, de ambele parti ale cortinei de fier. Si tot 1956 este
anul alegerilor prezidentiale din America ce-au decurs în mod deschis
sub presiunea sovinismului sionist [autorul nu le-a vazut pe cele ce-au
urmat, care-au fost si mai si]. Când a-nceput sa scrie autorul nu prea
avea sperante ca-si va vedea lucrarea publicata, dar stia ca cele scrise
aici vor fi adevarate si peste 10, 20 de ani si spera ca undeva,
cândva, presa si literatura vor deveni din nou libere si nu va mai
exista inchizitia care impune tabu asupra oricarei discutii despre
sionism din 1920 încoace. Anul 1956 este anul în care cele doua brate
ale triumfului distrugerii, sionismul si bolsevismul pe care Dr. Chaim
Weizmann le descrie luând nastere în ghetourile din Rusia, în sânul
propriei lui familii, ajung sa provoace razboi. Politicienii lumii
vorbesc despre o noua “cauza” pentru care popoarele trebuie sa-si verse
sângele: tot pentru “ca sa apere evreii”. Au fost momente când autorul
credea ca va începe al treilea razboi mondial, în 1953 si 1956. În 1953
la procesele politice din Uniunea Sovietica au aparut printre sutele de
mii de victime câtiva evrei si tot occidentul a urlat ca “sunt
exterminati evreii” si “a început persecutia evreilor” în acea tara. Dar
Stalin a murit exact atunci, procesele au fost anulate si nu s-a mai
auzit absolut nimic. Daca s-ar fi pornit razboi împotriva Uniunii
Sovietice, ar fi fost pentru acei câtiva evrei; zecile de milioane de
alte victime exterminate de Stalin nu conteaza – cum n-au contat nici în
1945. În 1956 Egiptul a nationalizat Canalul de Suez si primul ministru
britanic a-nceput sa vorbeasca despre razboi pentru ca “daca Egiptul nu
este oprit, s-ar putea sa treaca la pasul urmator si sa atace
Israelul!” – deci trebuie pornit un al treilea razboi mondial si varsate
oceane de sânge ca nu cumva sa fie atacat Israelul. Tot în 1956 au avut
alegeri prezidentiale în Statele Unite (din 4 în 4 ani), care pentru a
7-a oara au decurs dirijate direct de catre sionismul newyorkez si
pentru a 4-a oara dirijate pe fata tot de catre sionism. Campania
electorala a început curtând în mod public “votul evreiesc”, ambele
partide rivale întrecându-se unul pe celalalt în promisiuni de bani,
armament si garantii pentru Israel si în juraminte de credinta si
aservire totala fata de Israel.
Astfel, politicieni aserviti conduc spre ruina mase indiferente si
credule care repeta papagaliceste cea mai neverosimila si mincinoasa
propaganda. Dupa fiecare razboi mondial au aparut carti care au aratat
ca razboiul a fost pornit si dus pentru cu totul alte motive decât au
fost facute masele sa creada; dar, desi unii le-au citit si le-au
crezut, n-au avut mare efect, caci, zice autorul, “masele nu se
împotrivesc aproape niciodata la a fi duse de nas de propaganda”.
Autorul si-a încheiat cartea la 29 Octombrie 1956, când Israelul
invadase Egiptul, cu un rezumat al evenimentelor dintre 1953 si 1956 în
zona bolsevismului (lagarul socialist), zona sionismului simbolic
(statul Israel) si zona aservirii fata de ambele (tarile “libere” din
occident).
1. Revolutia
Dupa moartea lui Stalin au fost revolte împotriva oprimarii
bolsevice în 1953 si 1956. Dupa moartea lui Stalin, Malenkov a domnit
scurt timp apoi au fost instaurati Hrusciov (la sefia partidului
comunist) si Bulganin (prim ministru), dar autorul nu stie daca aveau
putere sau erau marionete ca si conducatorii din occident. Lazar
Kaganovici, un evreu care n-a fost niciodata afectat de nici o epurare a
ramas pe acelasi post înalt de prim ministru adjunct tot timpul
indiferent de alte schimbari si el a anuntat în 1955 la parada de 7
Noiembrie ca “revolutia nu se opreste la granite”. Hrusciov si Bulganin
în vizita în India au fost întrebati cine conduce Uniunea Sovietica în
absenta lor de catre New York Times si-au raspuns “Lazar Kaganovici”,
care fusese intimul lui Stalin tot timpul si foarte apropiat de Stalin;
în ciuda acestui fapt în ultimele luni ale lui Stalin presa occidentala
îl ataca pe Stalin ca “noul Hitler” antisemit.
La 15 ianuarie 1953 ziarele din Moscova au scris ca 9 persoane au
conspirat sa asasineze 7 înalti membri ai partidului comunist; dintre ei
6 sau 7 (nu s-a putut afla precis) erau evrei si presa occidentala a
început sa vocifereze imediat numai si numai despre ei, ignorându-i cu
desavârsire pe ceilalti. (Presa occidentala de fapt începuse sa
vocifereze cu 10 saptamâni mai devreme când la Praga au fost spânzurati
11 acuzati de “conspiratie sionista” si alti trei acuzati de conspiratie
dar nu sionista; natural, presa occidentala a urlat din toate puterile
numai despre cei 11 si-a ignorat cu desavârsire celelalte trei victime.)
Tot occidentul se preocupa numai si numai de cazul “medicilor evrei”.
În Februarie diplomati straini s-au întâlnit cu Stalin si-au remarcat ce sanatos si zdravan arata.
La 6 Martie Stalin era mort. Peste o luna “medicii evrei” au fost pusi
în libertate. Peste 6 luni seful politiei secrete a lui Stalin, Beria, a
fost împuscat pentru ca-i arestase pe “medicii evrei” pentru “acuze
false”. Harrison Salisbury, corespondent american la Moscova, scria ca
dupa moartea lui Stalin la putere era o junta “mai periculoasa decât
Stalin” compusa din Malenkov, Molotov, Bulganin si Kaganovici, care,
zice el, posibil ca l-au asasinat pe Stalin; desi n-are dovezi, el
înclina sa banuiasca asta. Dar occidentului nu-i pasa oricum; caci tot
occidentul a fost plin timp de 9 luni numai de tirade despre
“antisemitismul din Rusia,” care n-au încetat decât dupa împuscarea lui
Beria pentru “antisemitism”.
“Antisemitismul” si “pericolul care ameninta Israelul” sunt cele doua
mânere ale aparatului de santaj electoral în Statele Unite:
“antisemitismul” a fost folosit în 1912, 1932, 1936, 1940 si 1952;
“pericolul Israelului” a fost folosit în 1948 si 1956. Autorul prezice
ca va fi folosit si-n viitor [si-a avut dreptate]. Situatia evreilor din
Uniunea Sovietica, unde ei constituie dupa statisticile oficiale 1 %
din populatie, a fost tot timpul aceeasi, neschimbata. O mâna de evrei
(17 sau 18) au fost amestecati într-un proces politic la Praga si
într-alt proces politic care nici macar n-a avut loc la Moscova. Astfel
de procese politice au avut loc tot timpul existentei lagarului
socialist si occidentul nu s-a ostenit sa le pomeneasca macar. Cum
lagarul socialist se bazeaza pe teroare politica si închisorile si
lagarele sunt pline de oameni care n-au avut nici un fel de proces, este
clar ca procesul politic este de fapt o declaratie care urmarea sa
produca un efect sau asupra maselor de sub teroarea rosie sau asupra
partenerilor occidentali. Acuzatia de “conspiratie sionista” mai fusese
folosita în 1920 în procese politice, caci Lenin si Stalin de forma
declarasera sionismul ilegal în imperiul lor, în timp ce furnizau arme
sionistilor ca sa instaureze statul sionist “Israel” în 1948. Deci
Stalin n-a atacat sionismul pentru prima data si nici nu era antisemit,
avându-l pe evreul Kaganovici lânga inima si alaturi toata dictatura
lui. Mai mult, cu câteva zile înainte de-a muri a dat ordin sa i se dea
toate onorurile posibile lui Lev Mechlis, unul dintre cei mai odiosi si
mai salbateci comisari evrei din cei 35 de ani de teroare rosie, ani în
care “legea împotriva antisemitismului” fusese tot timpul stricta. La 27
Ianuarie 1953 “Premiul Stalin pentru Pace” i-a fost dat lui Ilia
Ehrenburg, proponentul celei mai sângeroase si salbatice razbunari
talmudice care incita trupele sovietice la viol si masacru “chiar a
celor nenascuti” în Germania. Dar cu câteva zile înainte de-a muri
Stalin a permis ca ziarul Steaua Rosie sa scrie ca “sionismul este
dusmanul oamenilor muncii din toata lumea, evrei si ne-evrei”.
La ora la care tot occidentul vocifera despre valul de antisemitism din
Uniunea Sovietica, evreii aveau toate privilegiile acolo; când
congresmanul Kit Clardy într-o investigatie oficiala l-a întrebat pe un
martor evreu: “Nu esti cuprins de oroare când vezi cum trateaza Uniunea
Sovietica evreii?”, acesta i-a raspuns batjocoritor: “In Uniunea
Sovietica evreii sunt mai egali decât oriunde altundeva pe lume”.
Urletele occidentului despre “persecutia evreilor din Uniunea Sovietica”
atunci când acestia aveau toata puterea si toate privilegiile au
escalat si-ar fi ajuns chiar la cuvinte razboinice daca Stalin n-ar fi
murit la timp potrivit si “medicii evrei” n-ar fi fost eliberati
(autorul n-a putut afla niciodata ce s-a întâmplat cu cei 2 sau 3 care
nu erau evrei) – si totul fara nici o baza reala. Dar în 1953 deja nu
mai avea voie nici unul ca Stalin sa critice sionismul; cine critica
sionismul este privit de catre guvernele tarilor “libere” din occident
ca un “Hitler” care trebuie distrus prin macel si razboi. Si “lupta
împotriva antisemitismului” poate fi invocata si dirijata cu mare
usurinta în orice moment împotriva oricui. Candidatii la presedintia
Statelor Unite sunt supusi acestui santaj în cele 6 luni dintre numire
si inaugurare, în care sunt storsi ca niste lamâi de tot felul de
promisiuni si angajamente mai monstruoase la fiecare campanie. Asa a
fost cu Eisenhower în 1952, Wilson în 1912, Roosevelt în 1938, Truman în
1948 când numai “problema evreilor” a constituit unica lor preocupare.
Truman i-a declarat lui Maxwell Abbell, presedintele Sinagogilor Unite
din America: “Nu exista mai bun prieten al evreilor decât mine… Am
crescut stiind ca ei sunt neamul ales” (publicat în toate ziarele
evreiesti în Septembrie 1952). Eisenhower, membru al sectei ‘Iehovah’s
Witnesses’, insista ca “a învatat de la mama lui preceptele din Vechiul
Testament,” dar cu ocazia procesului de la Praga i s-a cerut ceva mai
definit si-a declarat la 21 Decembrie 1952 ca acest proces “are drept
scop sa dezlantuie o campanie furibunda de antisemitism în Europa
sovietica si natiunile satelite. Eu ma simt onorat sa ma aliniez cu
evreii americani… ca sa aratam lumii indignarea care o simte întreaga
America la ultragiile sovieticilor împotriva principiilor sfinte ale
civilizatiei”. “Ultragiile” constau din faptul ca printre milioanele de
condamnati politici ucisi au fost spânzurati si 11 evrei; dar moartea
celorlalte milioane nu l-au ultragiat nici pe Eisenhower si nici
întregul occident; numai moartea acestor 11 a constituit un ultragiu.
Tot Eisenhower, cel care a manipulat înrobirea tarilor din rasaritul si
centrul Europei de catre hoardele staliniste, a avut obrazul sa numeasca
aceste tari “natiuni satelite” ca si cum aceste natiuni de buna voie ar
fi intrat sub cizma sovietica, nu împinse de el.
Obrazul presedintilor-marioneta din “lumea libera” este extrem de gros,
dar al lui Eisenhower se remarca prin grosime. În campania
prezidentiala, stiind ca acordul de la Ialta care ceda jumatate din
Europa lui Stalin este nepopular, a promis ca guvernul lui “va repudia
toate acordurile secrete ca cel de la Ialta care ajuta înrobirii
comuniste”. Iar dupa ce-a ajuns presedinte a trimis Congresului o
propunere foarte modesta în care îi cere sa-l sprijine “în a repudia
diverse interpretari sau aplicari… ale unor acorduri secrete care au
fost distorsionate astfel încât ar putea sa duca la subjugarea unor
popoare libere” la 20 Februarie 1953, 2 luni dupa ce zisese ca tarile
din Europa centrala si rasariteana sunt “state satelite”, nu
“subjugate”, Uniunii Sovietice, adica aliate de buna voie; nu s-a mai
auzit nici cuvântul Ialta si nici nimeni n-a mai repudiat nimic. În
schimb Eisenhower a transmis Congresului o rezolutie care “condamna
campaniile furioase si inumane împotriva evreilor” din zona sovietica.
Astfel natiunile înrobite la Ialta au disparut fara urma si evreii au
aparut ca victime. Departamentul de Stat a facut mari eforturi sa puna
de acord declaratia data aici cu 11 rânduri mai sus si rezolutia data cu
3 rânduri mai sus, care-au iesit din gura lui Eisenhower care vorbea
chipurile despre acelasi subiect, si-a reusit adaugând cuvintele “si-a
altor minoritati” la cuvintele “împotriva evreilor”. Evreii
“persecutati” dupa cortina de fier erau, dupa estimate date de evrei,
circa 2 milioane si jumatate; ceilalti oameni persecutati dupa cortina
de fier erau între 300 si 350 de milioane; acestia au fost împinsi afara
din discutie sub titlul de “alte minoritati”. La 27 Februarie Senatul
American a aprobat aceasta rezolutie cu “campaniile… împotriva evreilor”
în unanimitate si cei absenti auzind despre ce era votul au scris
repede rugându-se sa fie si numele lor pus pe lista celor care lupta
împotriva “campaniilor… împotriva evreilor”. Si-asa au fost uitati cei
de dupa cortina de fier, care s-au rasculat în 1956 împotriva teroarei
rosii stiind ca “americanii nu i-au uitat”.
Cu Eisenhower recitându-si rolul, rabinul Hillel Silver, unul dintre cei
mai puternici conducatori sionisti, care-l aparase pe Eisenhower de
acuza lui Truman ca este antisemit în timpul campaniei electorale
(aceasta acuza e de rigoare în campaniile americane) si care pronuntase
rugaciunea la ceremonia de inaugurare a lui Eisenhower ca presedinte
american, a declarat ca daca se va anihila Rusia Sovietica aceasta i se
va trage de la evrei, zicând ca el “avertizeaza Rusia ca va fi distrusa
daca face un pact spiritual cu hitlerismul”. Mai târziu epitetul de
“hitlerist care trebuie distrus” i-a fost dat lui Naser al Egiptului si
oricui care sta în calea sionismului si urmeaza sa fie distrus. Thomas
Dewey, care-a organizat numirea lui Eisenhower la candidatura pentru
presedintie, la 15 Ianuarie 1953 a zis ca “toti vad acum” cum
antisemitismul sovietic este “cel mai recent si mai teribil program de
genocid… ei fac acum o crima din sionism si te spânzura numai pentru
c-ai fost nascut evreu. Stalin este plin de veninul lui Hitler pâna la
ultima picatura, si-a devenit cel mai recent si otravit persecutor al
evreilor… De parca Stalin vrea sa arate lumii ca ar vrea sa faca pentru
Hitler ce n-a putut Hitler face cât era viu”.
Apoi propaganda a devenit fantastica si-a atins culmi uimitoare de
fantezie si neadevar. Astfel, în vara anului 1953 se publicau editoriale
în The Montreal Gazette în care scria ca “mii de evrei sunt asasinati
în Germania de Est”; desi la 7 Iulie 1950 ziarul Zionist Record din
Johannesburg scrisese ca în toata Germania de Est erau în total 4.200 de
evrei, majoritatea dintre ei membri ai guvernului si functionari în
guvern.
Eisenhower a trimis în Martie 1953 o scrisoare Comitetului de Lucru
Evreiesc în care zicea ca “America va fi vesnic vigilenta împotriva
oricarei treziri a antisemitismului,” dar pâna sa ajunga acest comitet
sa-si deschida lucrarile la Atlantic City Stalin murise si “medicii
evrei” erau liberi si cum nu mai aveau ce face cu scrisoarea i-au
trimis-o înapoi lui Eisenhower care însa nu s-a lasat si le-a trimis-o
din nou rugându-i s-o publice neaparat ca o “condamnare acerba a
antisemitismului sovietic”. Pâna si în secolul nostru de fantezie
propagandistica nelimitata, cazul “medicilor evrei” este uluitor: auzim
ca în tara unde evreii ocupa aproape toate functiile de conducere si
detin aproape toate bunurile materiale, s-a lansat împotriva lor “cel
mai recent si mai teribil program de genocid”; aflam ca mii de evrei au
fost asasinati într-un loc unde se gaseau doar câteva sute; “miile”
asasinate devin apoi sute de mii, apoi milioane, nu numai legendarele 6
milioane ci mai multe… apoi milioanele de morminte si santuri si gropi
comune care contin cadavrele milioanelor de ne-evrei cu adevarat ucisi
de Stalin urmau sa devina dovezi de suferintele exclusive ale evreilor,
în timp ce adevaratele victime urmau sa fie declarate inexistente, ca
întotdeauna – doar moartea lui Stalin a împiedecat putin scrierea
istoriei acestei noi “persecutii a evreilor”. Dar un lucru a ramas în
mintea maselor în anii 1950 dupa moartea lui Stalin: ideea ca în mod
inevitabil vor trebui sa lupte împotriva comunismului ca sa împiedice
genocidul evreilor.
Iata cum luptau conducatorii popoarelor libere împotriva comunismului.
Spre surprinderea autorului, care credea ca metodele guvernarii prin
teroare au fost asa de bine perfectionate de la revolutia lui Cromwell
trecând prin revolutia franceza si apoi la cea bolsevica (metodele de
arestare, deportare si prizonierat fara drept la judecata folosite de
statul instaurat prin revolutie) încât nici un popor nu se va mai putea
rascula cu mâna goala împotriva armatelor statului terorist
revolutionar, popoarele Europei subjugate de teroarea rosie au început
sa se rascoale.
Întâi în Berlinul de Est, unde tinerii au atacat fara arme, cu pietre
doar, tancurile sovietice, si-au fost zdrobiti; ministru al justitiei a
fost numita în acest scop Hilde Benjamin, vestita pentru salbaticia si
cruzimea ei fara margini (a condamnat la moarte un copil de 16 ani
pentru ca împartea manifeste, de ex.) si pentru ca persecuta în mod
special pe cei religiosi, de ex. secta Jehovah’s Witnesses, secta în
care-a crescut Eisenhower; ceea ce nu pare sa-l fi deranjat pe
Eisenhower prea rau (Hilde Benjamin era descrisa în ziarele din New York
ca fiind evreica; autorul n-a putut verifica decât ca sotul ei era cu
certitudine evreu, despre ea nu e sigur). Ecouri s-au facut auzite si-n
Uniunea Sovietica unde s-au rasculat detinutii politici din lagarul de
la Vorkuta si-au fost victoriosi timp de-o saptamâna pâna la sosirea
trupelor de la Moscova care i-au secerat cu mitralierele. Între timp
occidentul se preocupa de “antisemitismul din Uniunea Sovietica” si de
“suferintele evreilor”, adica a celor 6 sau 7 acuzati si apoi eliberati
fara sa fi patit nimic. Nimeni n-a zis nici pis despre miile de oameni
secerati de mitraliere si calcati de tancuri sau executati; occidentul
i-a sfatuit “sa aiba rabdare ca libertatea va veni” cumva cândva din
America, tara care-i vânduse în 1945 si-acum nici macar nu lua act de
moartea lor.
Dar sfatul n-a fost ascultat si în Octombrie 1956 natiunile înrobite
s-au rasculat în Polonia si Ungaria. Ceea ce doreau era sa scape de
Armata Rosie, sa se retraga trupele sovietice de pe teritoriul tarii
lor; sa scape de teroarea rosie, adica sa fie desfiintata politia
secreta, “securitatea” si sa fie pedepsiti sefii ei; sa aiba libertate
religioasa si sa fie eliberati din închisoare capii bisericilor; sa
scape de teroarea politica a partidului comunist si sa aiba dreptul la
mai multe partide politice reale si la alegeri libere. Autorul zice ca
de aceasta confruntare între demnitatea umana care-a construit
civilizatia europeana si despotismul asiatic care caracterizeaza
comunismul si sionismul depinde destinul omenirii, de felul în care
occidentul va fi alaturi de fortele civilizatiei sau ale despotismului.
[Autorul s-a oprit în 1956 si n-a mai descris victoria despotismului si
perversiunii în toata lumea prin contopirea celor doua parti de-o parte
si de alta a cortinei de fier si degenerarea occidentului].
În timp ce polonezii si ungurii cereau libertate nationala, politica,
religioasa, pentru zecile de milioane de sclavi din Polonia si Ungaria,
masele din Anglia si America, învatate de mass-media, se preocupau de
“persecutiile antisemite împotriva evreilor” din acele tari. Caci
popoarele care se revolta împotriva terorii rosii sunt totdeauna acuzate
de antisemitism, fiindca teroarea rosie este instrumentul talmudismului
care are putere deplina în statul totalitar bolsevic comunist; deci
cine se revolta împotriva terorii bolsevice n-are cum nu se revolta
împotriva terorii talmudice si n-are cum fi filo-talmudist. Asta a vazut
si scris Robert Wilton înca în 1917-1918, de la începutul statului
sovietic si de aceea a fost eliminat; asta au vazut o lunga lista de
corespondenti, scriitori si cercetatori, carora le-a fost totdeauna
astupata gura si n-au putut sa se faca auziti.
Astfel 3 luni înainte de revolta din Polonia si Ungaria din 1956 a fost
destituit Jakub Bergman, seful terorii bolsevice moscovite din Polonia,
un evreu cu înalta functie în partidul comunist polonez si la New York
C.L. Sulzberger a dat semnalul de haituiala în The New York Times cu
articolul “Antisemitism în spatele cortinei de fier”. In toate guvernele
comuniste care-au existat vreodata începând cu anul 1917, evreii sunt
în proportie de 90%. Stalin a instaurat dupa 1945 guverne comuniste
marioneta în Europa în care 90% sunt evrei. Când mass-media occidentala
îl numea “Hitler”, “antisemit”, etc. si pocnea de indignare pentru
“antisemitismul din spatele cortinei de fier”, aceeasi mass-media
contine si astfel de informatii: “In Cehoslovacia, ca si în restul
Europei Centrale si de Sud-Est, atât intelectualitatea partidului
comunist cât si cei în pozitiile cheie din politia secreta sunt în
majoritate evrei; de aceea oamenii de rând au ajuns sa vada grijile
partidului ca fiind treburi evreiesti si sa dea vina pe ‘comunistii
evrei’ pentru toate necazurile lor” (The New Statesman, 1952); “guvernul
comunist al Ungariei sub primul ministru Matyas Rakosi – care este el
însusi evreu – consta majoritatea din evrei (evreii sunt 90% din cadrele
de conducere)” (Time, New York 1953); “România, ca si Ungaria, probabil
are cel mai mare numar de evrei în aparatul de stat ” (The New York
Herald Tribune, 1953). Aceste citate si multe altele asemanatoare provin
din articole pline de urlete împotriva antisemitismului care domnea în
aceste tari conduse de evrei. Deci daca se ridica împotriva
conducatorilor lor, împotriva teroristilor bolsevici, popoarele se fac
vinovate de a se ridica împotriva evreilor care le terorizeaza si
presedintele american Eisenhower nu ostenea sa declare ca va pedepsi
“valul de antisemitism turbat… din tarile satelite din Europa
rasariteana”. Si în tot acest timp “Vocea Americii” le promitea ca vor
fi eliberate si “Radio Europa Libera” le chinuia cu analize si descrieri
ale mizeriei si suferintelor lor.
Si-asa s-au rasculat Polonezii în Iunie 1956 la Poznan, dupa care-a
aparut articolul lui Sulzberger “Antisemitism în spatele cortinei de
fier” plângându-se de persecutarea lui Jakub Bergman care-a fost
destituit si ca maresalul Rokossovsky, seful armatei poloneze, ar fi
destituit “sute de alti ofiteri evrei”. Zenon Nowak, unul dintre cei doi
prim ministri adjuncti ai Poloniei (celalalt era un evreu, Hilary Minc)
a zis în August ca campania de liberalizare si democratizare a presei
poloneze este distorsionata punându-se accentul tot timpul asupra
cazului “evreilor”, care, zice el, sunt prezenti în functii de conducere
din partid si guvern în proportie cu mult mai mare decât sunt în masa
populara si ca dovada a publicat listele functiilor de conducere din
ministere. Un oarecare profesor Kotarbinski, atacându-l pe Nowak, a zis
ca deoarece “evreii erau de-acum o majoritate în pozitiile cheie, în mod
natural n-au evitat sa numeasca în functii pe cei de-ai lor” (The New
York Times, 11 Octombrie 1956). Asta dupa 11 ani de domnie sovietica si
teroare evreiasca în Polonia, unde, cum a zis ambasadorul american
Arthur Bliss Lane ca au vazut membrii ambasadei chiar cu ochii lor,
oameni nevinovati sunt arestati noaptea si dispar de pe suprafata
pamântului, unde “chiar sursele evreiesti recunosc… ca evreii sunt la
conducerea guvernului si sunt nepopulari. Inclusiv evrei ca Minc,
Berman, Olczewski, Radkiewic si Spychalski… chiar politistii au
sentimente amare împotriva evreilor pentru ca politia secreta, al carei
sef e Radkiewicz, tine sub calcâi politia si armata… În politia secreta
si-n securitate sunt multi evrei din Rusia”. Dupa 11 ani de control
evreiesc total în Polonia, primul ministru adjunct Jakub Berman (despre
care New York Times zice la 21 Oct. 1956 ca era omul nr. 1 al Moscovei)
si-a dat demisia în Mai 1956, apoi în Octombrie 1956 si-a dat demisia
primul ministru adjunct Hilary Minc (omul Moscovei nr. 2); singurul prim
ministru adjunct care nu era evreu era Zenon Nowak si a fost imediat
acuzat de “antisemitism”.
În Polonia deci teroarea o exercitau evreii si-a te revolta împotriva
terorii era antisemitism; dar evreii care nu erau mari în partid si
guvern o duceau mai bine decât polonezii, dupa cum raporteaza
jurnalistii si rabinii care-au vizitat Polonia. Erau acolo între 30.000
si 50.000 de evrei (New York Times da aceste cifre în Iulie si August
1956) într-o populatie de 25 de milioane. În poporul polonez evreii erau
mai putin de 1%; în guvernul polonez erau peste 90%, ceea ce New York
Times gasea ca e foarte natural.
Ungaria era sub a doua teroare bolsevica în 1945 si nu numai ca ungurii
au vazut ca si de data aceasta teroarea o practica evreii, dar o
practica aceiasi evrei. Ungurii au fost zdrobiti de aceiasi indivizi
care-i împilasera cu 26 de ani în urma si pe care învatasera sa-i urasca
pentru ticalosiile lor de acum 26 de ani. Faptul ca exact aceiasi au
fost acum instaurati cu biciul în mâna ca sa martirizeze poporul este o
dovada ca instalarea guvernelor comuniste dupa 1945 este o razbunare
talmudica planificata si cautata. Razbunarea talmudica si-a pus pecetea
pe revolutia bolsevica comunista mondiala, care nu e nici sovietica nici
ruseasca ci talmudica. Dar occidentul nu pricepe nimic din toate astea;
occidentul îi da înainte cu pericolul antisemitismului si suferintele
evreilor membri în guvernele comuniste.
La 19 Octombrie 1956 Vladislav Gomulka (închis între 1951 si 1956 sub
Berman-Minc pentru ca “deviase de la linia partidului”) a fost eliberat
si readmis în comitetul central al partidului comunist polonez. La 20
Octombrie a dat poporului polonez speranta unei emancipari aratând
“abuzurile din ultimii 12 ani”, promitând alegeri libere si democratie,
desi chiar Hrusciov în persoana a sosit imediat în Polonia cu generalii
Armatei Rosii si-a amenintat cu invazia militara. Gomulka si Edward
Ochab (alt “antisemit” identificat de Sulzberger din America) n-au fost
intimidati si maresalul sovietic Rokossovsky s-a reîntors la Moscova
(nascut în Polonia, el fusese cel care a refuzat sa ajute varsovienii
rasculati împotriva hitleristilor în 1944 si-a stat cu trupele aliniate
în afara Varsoviei asteptând ca varsovienii sa fie macelariti; dar apoi
ziarele din New York descoperisera ca si el era “antisemit”; nu se stie
daca acuzele polonezilor sau ale newyorkezilor l-au adus aici).
Cardinalul Vâsinski a fost eliberat, polonezii jubilau, natiunea
poloneza era sa renasca. Imediat ungurii au luat exemplul.
La 22 Octombrie 1956, 2 zile dupa declaratia lui Gomulka, ungurii au
iesit în strada cerând sa fie Imre Nagy prim ministru si sa plece
trupele sovietice de ocupatie din Ungaria. Ungurii urau fierbinte pe
Erno Geroe, seful partidului comunist din Ungaria care fusese al treilea
terorist evreu bolsevic trimis de la Moscova în 1919 ca sa-i
terorizeze. Imre Nagy însa le dadea sperante pentru ca era un comunist
ungur si fusese eliminat în 1953 de catre evreii Matyas Rakosi si Erno
Geroe, acesta venit a doua oara de la Moscova ca sa-i distruga pe
unguri. Ca si-n Polonia, ungurii vroiau libertate religioasa (eliberarea
cardinalului închis de teroristii evrei), libertate nationala
(retragerea trupelor sovietice de ocupatie), abolirea politiei secrete
teroriste si pedepsirea sefilor teroristi. Au cerut acestea prin
demonstratii pasnice. Chiar Tito, alt conducator comunist, a descris
exact faptele, nu se stie de ce, la 15 Noiembrie 1956 la radio, când a
aratat ca sovieticii si-au dat seama ca Rakosi nu mai poate fi tolerat
de unguri si-au acceptat sa-l schimbe, dar n-au acceptat sa-l schimbe pe
Geroe, secretarul partidului comunist, care nu era cu nimic mai bun ca
Rakosi si s-a apucat sa batjocoreasca sutele de mii de demonstranti
pasnici numindu-i gloata. Un alt martor ocular spune ca Geroe a revarsat
asupra multimii care demonstra un torent de cuvinte obscene si insulte
atât de murdare încât nu pot fi repetate. Asta, zice Tito, i-a înfuriat
pe demonstranti. Geroe a chemat armata sovietica împotriva
demonstrantilor, ceea ce i-a înfuriat pe demonstranti si mai mult. Imre
Nagy care era prim ministru a chemat poporul sa se apere de trupele
sovietice si-a cerut guvernelor occidentale sa intervina. Tancurile
sovietice chemate de Geroe si politia secreta a lui Geroe au început sa
macelareasca populatia civila neînarmata lasând strazile acoperite de
cadavre si de barbati si femei raniti si muribunzi la 26 Octombrie 1956.
Atunci toata natiunea s-a rasculat cu adevarat si în câteva zile
trupele sovietice si politia secreta au fost învinse. Imre Nagy a ramas
prim ministru, Geroe si Rakosi s-au retras în Crimeea pe Riviera
sovietica, cardinalul ungurilor a fost eliberat, populatia i-a haituit
pe teroristii din politia secreta si le-a distrus cladirea, statuia lui
Stalin a fost data jos si trupele sovietice (care la momentul acela erau
mai mult rusi) uneori chiar simpatizau cu ungurii desi tancuri
sovietice fusesera distruse. În unguri si-n alte popoare care gemeau sub
calcâiul terorismului talmudic bolsevic renascuse speranta; dar
sionismul a sarit în ajutorul fratelui gemen, bolsevismul si ungurii au
pierdut.
Autorul nu stie de ce regimul de la Moscova a tinut sa identifice în
Ungaria mai clar decât în alta parte teroarea bolsevica cu razbunarea
talmudica. Evenimentele din Ungaria din 1956 arata clar continuitatea
talmudica în conducerea revolutiei mondiale care s-a instaurat la
Moscova. Teroarea bolsevica din 1919 din Ungaria era evreiasca, cu
participarea a unul sau doi unguri ne-evrei. Sefii ei au fost Bela Kun,
Matyas Rakosi, Tibor Szamuely si Erno Geroe, toti scoliti si antrenati
la Moscova, nici unul din ei ungur, toti evrei. În Noiembrie 1945
autorul nu stie de ce s-au permis alegeri libere în Ungaria si partidul
micilor fermieri a câstigat, comunistii cu toata Armata Rosie de fata
nici nu s-au vazut la alegeri. Szamuely se sinucisese în 1919 si Bela
Kun disparuse nu se stie cum si unde în anii 1930 cu ocazia unei epurari
(dar în Februarie 1956 i s-au dat mari onoruri post-mortem la al 20-lea
congres al partidului comunist sovietic, asa ca ungurii ar fi putut
banui ce va urma în Octombrie 1956). Atunci în 1945 a fost din nou
trimis Rakosi în Ungaria si cu ajutorul Armatei Rosii si-a politiei lui
secrete a-nceput sa extermine toate partidele politice în afara de cel
comunist si pe toti cei banuiti de-a fi oponenti ai comunismului. Pe
cinci dintre conducatorii politici unguri (inclusiv Laszlo Rajk, adorat
de popor) i-a spânzurat dupa tortura de rigoare prin care “si-au
recunoscut crima de a fi conspirat cu fortele imperialismului”, ceea ce
nu le-a deranjat pe “fortele imperialismului” care erau ocupate sa faca
spume la gura când acuza a fost de a fi “conspirat cu fortele
sionismului” în 1952. Anul 1948 a gasit Ungaria complet sub calcâiul
teroarei sovietice bolsevice, cu Rakosi prim ministru ajutat de Geroe.
Acesta, reîntors de la Moscova în tara unde revarsase macelul talmudic
în 1919, a continuat ce facuse în 1919. L-a arestat pe Cardinalul
Mindzenty si gealatii lui, demonstrând caracterul fundamental
anticrestin al razbunarii talmudice bolsevice, l-au dezbracat pâna la
piele, l-au batut timp de 29 de zile cu bastoane de cauciuc, l-au
încuiat într-o celula de beton uda si rece si l-au obligat sa priveasca
filme si reprezentatii obscene si nu l-au lasat sa doarma ci l-au
interogat tot timpul. Cunoscând metodele comuniste si talmudice,
Cardinalul Mindzenty si-a avertizat credinciosii înainte de-a fi arestat
sa nu creada nici o “confesiune” pe care i-o atribuie temnicerii lui.
Rakosi si Geroe aveau din nou Ungaria sub cutitul lor si-au stors-o de
sânge câtiva ani, dupa care întregul guvern din Ungaria a devenit, cum
zic chiar ziarele din New York, “90% evreiesc la nivelurile superioare”.
Pentru unguri teroarea bolsevica era în mod clar evreiasca si
talmudica.
În Iulie 1953 Rakosi a demisionat ca prim ministru si ziarul Times a
anuntat ca “Geroe este unicul evreu ramas în consiliul de ministri care
sub Rakosi fusese predominant compus din evrei”, dar Rakosi a ramas prim
secretarul partidului si Geroe prim ministru adjunct, asa ca nimic nu
s-a schimbat cu demisia lui si când în Iulie 1956 si-a dat demisia si ca
prim secretarul partidului Geroe i-a luat locul si-am vazut mai sus
ce-a realizat Geroe în Octombrie 1956. La 28 Octombrie trupele sovietice
s-au retras din Ungaria, la 30 Octombrie Moscova a admis “violari si
erori care-au încalcat principiile egalitatii între statele socialiste”
si s-a oferit sa discute “problema trupelor sovietice de pe teritoriul
Ungariei, României si Poloniei”. Autorul se întreaba daca aceste
declaratii sovietice au fost un siretlic ca sa câstige timp pentru
lovitura de gratie. Caci în momentul acela Israelul a atacat Egiptul,
Franta si Anglia s-au aliat Israelului în atac si nimanui nu i-a mai
pasat de ce se-ntâmpla în Ungaria unde Imre Nagy pleda disperat pentru
ajutor chiar a doua zi aratând ca o armata sovietica de 200.000 de
soldati cu 5.000 de tancuri intra în Ungaria. Sovieticii au pulverizat
Budapesta si ultima emisiune de radio a ungurilor de pe teritoriul
Ungariei (cea de la Dunapentele) a fost gâtuit la 7 Noiembrie, în timp
ce spunea: “suntem cotropiti de armata sovietica cu tancuri si
bombardiere”. Ascultatorii din Viena au auzit apoi o explozie si apoi
tacere din toata Ungaria. Imre Nagy s-a refugiat în ambasada iugoslava,
si-apoi a fost dus de-acolo de sovietici nimeni nu stie unde. Cardinalul
Mindzenty s-a refugiat la ambasada americana. La sfârsitul lui
Noiembrie ambasadorul cuban la ONU, care stia mai bine ce-i dincolo de
cortina de fier, a anuntat ca în Noiembrie au fost masacrati 65.000 de
civili unguri; peste 100.000 fugisera în Austria care i-a primit desi e o
tara mica. Dintre ei unii au ajuns în America unde Secretarul Armatei,
Wilbur M. Bruker, le-a ordonat sa “aplaude steagul american” si-apoi
“sa-l aplaude pe presedintele Eisenhower”, care-si întorsese spatele si
privise cu nepasare cum sunt masacrati si nici nu binevoise sa raspunda
la disperarea lor. Caci din nou, ca în 1917, cele doua brate gemene:
bolsevismul si sionismul îsi coordonasera perfect loviturile si
Eisenhower, Anglia, Franta, toata lumea “libera” se ocupa acum de
slujirea sionismului, n-avea timp pentru nimic altceva. La ONU nu era
nimic altceva pe ordinea de zi decât “problema Israelului” si delegatii
unguri n-au putut fi ascultati decât dupa ce ungurii au fost zdrobiti si
trimisii lor înlocuiti cu cei ai noului guvern terorist din Ungaria.
Seful acestui nou guvern bolsevic terorist instaurat în Ungaria a fost
tot un terorist din 1919, Ference Munnich, membru de frunte în regimul
lui Bela Kun, seful politiei pe timpul lui Rakosi între 1946 si 1949,
ajuns acum prim ministru adjunct, ministru de razboi si al securitatii
statului în guvernul lui Janos Kadar. The New York Times l-a salutat pe
Munnich ca fiind “asul Moscovei care-l are-n mâna pe Kadar”. Dar ungurii
scufundati din nou în bezna teroarei bolsevice desigur au gasit mare
mângâiere în cuvintele lui Eisenhower care-a declarat ca “îi deplânge
din toata inima”. Apoi Eisenhower si toti sefii de stat europeni s-au
apucat sa discute despre Egipt, Israel si Canalul de Suez si
reprezentantii Uniunii Sovietice au aratat multa indignare morala si
dispret pentru Anglia si Franta care s-au aliat cu Israelul când a
invadat Egiptul.
2. Statul sionist
Israelul este un stat inventat, instaurat si ocupat în mare
masura de hazarii din Rusia care-au trecut la iudaism si care sunt de
rasa turco-mongola si nicidecum semita. Statul lor se bazeaza pe niste
legende antice tribale ale unui popor cu care ei n-au absolut nici un
fel de legatura si cu care nu sunt înruditi nici pe departe în nici un
fel si aceste legende tribale din antichitate le-au dezvoltat în cel mai
salbatic sovinism rasial bazat pe pretentia ca ei, hazarii, ar fi
“semiti” si pe aplicarea literalmente a legii prescrise în timpuri
antice de secta levitilor din tribul semitic al lui Iuda. Israelul n-ar
fi putut supravietui nici o zi fara bogatia si armele care curg din
belsug dinspre marile puteri occidentale în Israel. Israelul este condus
de oameni din aceeasi rasa, din acelasi neam, uneori chiar din aceleasi
familii si de acelasi fel ca Bela Kun, Erno Geroe si ceilalti teroristi
bolsevici care se trag din ghetourile hazare din Rusia. Faptele
Israelului sunt la fel ca faptele lui Bela Kun si Erno Geroe si hazarii
talmudici din Israel ameninta zilnic arabii lasati prada cruzimii lor cu
razbunarea si distrugerea prescrisa levitilor în Deuteronomul. Israelul
n-ar putea face asta daca n-ar avea puterea sa dicteze guvernelor
occidentale, în special guvernului american, care n-a pregetat niciodata
sa execute ordinele Israelului. În interiorul Israelului domnesc legile
care interzic casatoria cu adevaratii semiti palestinieni pentru a nu
murdari puritatea “rasei” chipurile “semite” a hazarilor turcici si alte
legi care-i faceau pe americani si pe englezi sa faca spume la gura
când erau atribuite lui Hitler. Pe lânga granitele Israelului flamânzesc
o hoarda de palestinieni izgnoniti din casa, averea si tara lor care în
cei 8 ani de la expulzarea lor pâna în 1956 au ajuns sa numere un
milion. Israelul face raiduri repetate împotriva lor si-a tarilor arabe
învecinate unde prin masacre si maceluri le reaminteste arabilor de
razbunarea talmudica care-i asteapta. Occidentul da din cap si sopteste
cuvinte timide de dezaprobare în timp ce trimite Israelului mai multi
bani si mai multe arme pentru mai mare macel. O tara artificiala creata
prin nedreptate, o rasa artificiala creata prin pretentii false, daca
Israelul ar fi lasat în pace ar dispare singur caci mult mai multi vor
sa plece din Israel si sa se-ntoarca de unde-au venit, în ciuda patimii
sovine cu care este îmbatat sufletul celor care se considera evrei în
toata lumea, decât vor sa se duca acolo din alta parte. În 1951 erau mai
multe plecari decât sosiri în Israel – când s-a “crapat în mod uluitor
cortina de fier” (zice The New York Herald Tribune în Aprilie 1953, de
parca cortina de fier ar fi putut sa aiba fisuri fara stirea guvernului
sovietic) si prin acea “fisura” s-au scurs din nou imigranti ashkenazi
din Uniunea Sovietica în Israel. Totusi numai 24.470 au intrat în Israel
în 1952 si 13.000 au plecat din Israel si în 1953 au plecat mai multi
din Israel decât s-au dus în Israel, cu tot efortul guvernului sovietic
de-a umple Israelul (dupa 1953 autorul nu mai are date). Dr. Bemjamin
Avniel spunea la Ierusalim ca în primele 5 luni din 1953 au sosit 8.500
de imigranti si-au plecat 25.000 de emigranti din Israel. Caci Israelul
n-are ce oferi noilor veniti decât sovinism. Moshe Smilanski scrie în
Februarie 1952 dupa o viata de 60 de ani traiti în Palestina: “Când s-a
terminat mandatul britanic era bine-n tara. Depozitele de alimente,
guvernamentale si particulare, erau pline; aveam materii prime. Tara
avea 30 de milioane de lire în Banca Angliei si avea actiuni britanice
si americane pentru sume mari. Circulau cam 30 milioane de lire printre
locuitori, lire care erau ca lirele sterline… Guvernul mandatului
britanic ne-a lasat o mostenire valoroasa, portul Haifa, apoi Jaffa si
Tel Aviv, cai ferate, trenuri de marfa, cladiri administrative
guvernamentale, aeroporturi militare si civile mari si bine echipate,
cazarmi bune si rafinarii petrolifere la Haiffa. de la arabii care s-au
refugiat ne-au ramas 5 milioane de dunai de pamânt agricol cu livezi,
gradini de portocali, maslini, vii si pomi fructiferi, apoi cam 75.000
de case de locuit în orase, unele foarte elegante, 75.000 de pravalii si
fabrici si multa avere mobila, mobilier, covoare, bijuterii, etc.
Aceste lucruri sunt avere mare si daca acum suntem scufundati în saracie
în Israel asta ni se trage de la centralizarea excesiva birocratica, de
la înabusirea întreprinderilor particulare si de la promisiunea
regimului socialist în zilele noastre” (The Jewish Review). Hurwitz de
la Partidul Revizionist al Israelului le-a spus evreilor din
Johannesburg despre “degenerarea” statului sionist: “tara e pe pragul
falimentului economic. Imigrarea a scazut si-n ultimele luni mai multi
au plecat decât au sosit. Sunt apoi 50.000 de someri si multe mii
lucreaza ore reduse”. Autorul are multe citate de la alti evrei din
Israel care descriu aceleasi lucruri. Dar masele din occident n-aud
lucrurile astea, ci cu totul altceva, ca de pilda cum Clement Davies,
din Partidul Liberal britanic, “saluta… miracolul de progres realizat în
Israel pe cale de-a deveni o tara în care curge laptele si mierea”
(cuvântare tiparita alaturi de-a lui Hurwitz, citata mai sus). Franklin
D. Roosevelt cel tânar în campania lui electorala din New York zice tot
în 1956 ca “Israelul este o oaza de viata si de speranta în marea de
popoare arabe care fierbe. Israelul împrastie libertate mai eficient
decât orice propaganda am putea noi trimite din Statele Unite”. Adlai
Stevenson în campania lui electorala din 1952 a spus ca “Israelul a
primit cu bratele deschise si din toata inima pe toti cei care cauta
refugiu de oprimare… America ar face bine sa învete de la generozitatea
natiunii Israelului cum sa-si modeleze politica de imigrare si noi
trebuie sa luptam pentru asta” (desigur vrea sa spuna c-ar fi bine sa
fie izgoniti americanii din America si gasiti pe alt continent unii care
sa zica ca se trag din piei rosii si sa le fie data lor tara – caci ce
altceva ar putea sa-nsemne spusele lui?). Alt candidat la presedintia
americana, Stuart Symington, a zis ca “Israelul e un exemplu de curaj,
hotarâre si actiuni constructive care aduc victoria idealurilor
democratice si nu cedeaza în fata imperialismului sovietic” în timp ce
în Israel se decreta legea înaltarii steagului rosu sovietic de 1 Mai si
la Washington si la Londra politicienii faceau declaratii fulminante
împotriva “antisemitismului din spatele cortinei de fier”.
Împotriva acestei sustinute pervertiri a adevarului si inversari a lui
de catre conducatorii si politicienii occidentului din toate partidele,
numai câteva voci de evrei s-au auzit protestând, ca-n deceniile
trecute, din motivul aratat anterior: vocile goimilor care-au încercat
sa se ridice au fost înabusite. William Zukermann scrie: “Teoria general
acceptata ca existenta statului Israel va uni si cimenta evreii s-a
dovedit falsa. Din contra, Congresul [Sionist din Ierusalim din 1951] a
aratat în mod foarte izbitor ca crearea statului politic evreiesc dupa
2000 de ani a creat o noua diviziune puternica între evrei ca grup pe
care n-au mai avut-o de secole si ca Israelul va diviza, nu va uni
evreii pe viitor… Israelul se presupune ca va avea într-un oarecare fel
mistic, jurisdictie unica asupra vreo 10 – 12 milioane de evrei care
traiesc prin tarile globului… Trebuie sa creasca importând evrei de prin
toata lumea, indiferent cât de multumiti sunt sa stea în tarile unde
sunt acum… Evreii care au trait acolo de generatii si secole trebuie
conform acestei teorii sa fie ‘eliberati’ din ‘exil’ si adusi în Israel
printr-o imigrare masiva… Conducatorii tuturor partidelor din Israel, de
la extrema dreapta la extrema stânga, inclusiv prim ministrul
Ben-Gurion, au început sa pretinda ca evreii americani, mai ales
sionistii, sa-si tina promisiunile si sa-si paraseasca ‘exilul’ din
America si sa se mute în Israel sau cel putin sa-si trimita copiii
acolo… Congresul de la Ierusalim a încheiat oficial faza sionismului
american si-a inaugurat faza de intens nationalism din Orientul Mijlociu
… dupa modelul lui Vladimir Jabotinsky care visa un mare stat evreiesc
de ambele parti ale Iordanului care sa cuprinda toti evreii si sa fie
cea mai mare putere militara din Orientul Mijlociu”. Lessing J.
Rosenwald protesteaza împotriva “politicii prescrise de Ben-Gurion
sionismului american… de a organiza evreii americani într-un organ de
presiune politica separata în Statele Unite… în aservire culturala si
politica fata de un stat strain… nationalismul ‘evreu’ este o
distorsionare a credintei noastre…”
Adevaratul pericol al sionismului consta în capacitatea lui de a
învrajbi si duce la razboi natiunile lumii, ceea ce va aduce catastrofe
tuturor oamenilor; pentru fiecare evreu care va suferi din vina lor,
între 100 si 1000 de ne-evrei vor suferi chiar mai mult ca ei. Dar deja
în 1950 nu era voie sa zici sau sa publici lucrurile astea; goimilor li
s-a interzis dreptul de-a le enunta, evreii protestatari le-au enuntat
degeaba. Deja în 1953 ziarul evreiesc newyorkez Commentary scria ca
“întarirea Israelului este elementul solid din politica externa a
Statelor Unite si va ramâne asa indiferent de schimbari de guvern si de
rezultatul alegerilor”. Iata o aluzie la fortele ascunse care numesc
presedintii “alesi de popor”, care numesc prim ministrii si poruncesc
regilor. Puterea acestor forte e mult mai mare decât “votul evreiesc”
din state ca New York, California si Florida, de exemplu; aceste forte
poruncesc cu o autoritate incontestabila la care de multe ori a facut
aluzie The New York Times, de ex. în 1956 când scrie: “orice întelegere
împotriva intereselor Israelului este imposibila si nici o administratie
americana nici macar n-ar ridica ochii la asa ceva”. Dat fiind ca
administratia este rezultatul alegerilor, aceasta predeterminare a
rezultatului arata coruptia totala si definitiva a “alegerilor libere”
din occident.
Numai putrefactia civilizatiei si democratiei occidentale tine în
picioare statul Israel, subventionat masiv de sume uriase de bani
americani: numai în 1953 Statele Unite au daruit Israelului 293 milioane
de dolari si i-au “împrumutat” alte 200 milioane [nu trebuie sa uitam
ca dolarii din 1953 erau de zeci de ori mai puternici decât cei de-acum,
deci sumele trebuie citite în acest raport]. Programul de “ajutor
tehnic” al lui Truman a dat Israelului mai mult decât oricarei alte tari
din lume, fata de populatia ce-o are si mai mult decât tuturor statelor
arabe, arata reprezentantul Ierusalimului în Octombrie 1952. America a
dat Israelului în primii 5 ani de existenta peste un miliard de dolari.
Apoi Statele Unite au stors Germaniei tributul de 520 milioane de lire
anual pentru Israel. Delegatul Siriei la ONU a citat cifra de un miliard
si jumatate de dolari care s-a scurs din America în Israel între 1948
si 1956 în afara tributului stors de la Germania. Autorul n-a putut gasi
documente cu cifre exacte.
Îmbuibat cu banii si cu armamentul occidentului, sigur ca occidentul îl
va sprijini totdeauna si ca Washingtonul nu-si va schimba politica de
a-l sustine si servi, Israelul a-nceput sa aplice legea levitica din 621
î. Hr. din Deuteronomul. Hazarii mongoli sositi în Israel s-au apucat
sa-mplineasca promisiunea pe care le-a facut-o Iehova levitilor, dupa
cum au zis acestia. Parte din aceasta promisiune, scrie în Deuteronomul
(capitolul 20), este ca goimii vor aduce tribut neamului ales – sub
forma de dolari americani si tribut stors de la Germania. Apoi
împlinirea “legii” mai cere ca toti regii si potentatii popoarelor sa
fie umiliti în noroi, Sionul sa fie stapânul tuturor si toti evreii sa
fie “adunati”. De aceea s-a promulgat “legea nationalitatii israelite”
si legea “reîntoarcerii” din 1953, care cere “imigrarea masiva” în
Israel a “natiunii evreiesti dispersate”, pentru “reîntoarcerea” careia
din exil trebuie demonstrat ca sufera “persecutii în exil”; de aceea se
inventeaza mereu recrudescenta “antisemitismului”.
Aceste doua legi si declaratiile lui Ben-Gurion din 16 Iunie 1951 despre
“începerea strângerii evreilor din exil” facute sionistilor din
America, i-au alarmat pe evrei ca Zukerman si Rosenwald, care-au vazut
peretii ghetoului cum se ridica în jurul lor. Rabinul Hillel Silver,
prietenul intim al lui Eisenhower, s-a aratat multumit ca Ben-Gurion e
dedicat “întregului program sionist nestirbit”. In Iunie 1952 la New
York Ben-Gurion le-a spus evreilor ca sionismul nu e în Israel, ci
cuprinde evreii din întreaga lume. Ben Zvi, al doilea presedinte-al
Israelului, a spus la inaugurare, în Decembrie 1952, ca “strângerea
evreilor din exil” e sarcina principala. Dac-ar fi zis Hitler sau
împaratul german ca evreii trebuie sa paraseasca Europa, lumea întreaga
ar fi urlat de mânie. Dar întregul program sionist nestirbit contine
dominatia asupra “gintilor” într-un mare imperiu care se-ntinde de la
Nil la Eufrat dupa cum scrie în Thora si oricât de absurd pare programul
din Thora, Statele Unite îl îndeplinesc cu sfintenie în fiecare punct –
si cu buna stiinta.
Parea imposibil c-o fac cu buna stiinta, dar în 1953 s-a vazut. În Mai
1953 Winston Churchill, pe atunci prim ministru britanic, l-a amenintat
pe primul ministru egiptean nu cu razbunarea Angliei ci cu razbunarea
talmudica evreiasca. I-a spus:” nu vom lasa Israelul dezavantajat
alimentându-l cu armament si aviatie,” si-a adaugat ca anticipeaza
“îndeplinirea aspiratiilor sioniste”. Parlamentul din Israel imediat i-a
multumit pentru devotamentul “aratat miscarii sioniste tot timpul” si
poporul englez n-a citit declaratia lui Churchill sau dac-a citit-o n-a
priceput nimic. Dar Churchill i-a uimit pâna si pe unii sionisti ca A.
Abrahams cu ardoarea lui talmudica: Abrahams se-ntreaba cum de
Churchill, “cititor al Bibliei, care stie bine ca aspiratiile sioniste…
cuprind cucerirea teritoriilor istorice ce-au apartinut celorlalte 10
triburi”, prin razboi care va duce, dupa parerea autorului, la sfârsitul
civilizatiei occidentale, merge asa de departe. Dar Churchill era gata
de orice în slujba sionismului. În Aprilie 1953 Churchill, prim-ministru
britanic, a glorificat un ofiter englez numit Orde Wingate care-a
tradat Anglia si-a ajutat teroristii sionisti când macelareau trupele
engleze. Acest Wingate e descris de Chaim Weizmann putin ironic ca un
“sionist fanatic”. Îsi lasase barba ca sa arate ca profetii iudaici;
când medicii l-au declarat dement iresponsabil, Chaim Weizmann a venit
cu alti medici care l-au declarat sanatos si asa a fost numit pe un post
de conducere în Palestina în anii 1930 unde a tradat si-a planuit
macelarirea soldatilor englezi. Pentru aceste fapte Churchill, cel care
vorbea asa de frumos si patriotic englezilor si care a abandonat
scrierea biografiei stramosului sau (Ducele de Marlborough) pentru ca
acesta tradase flota engleza, l-a glorificat si decretat erou.
La 10 Noiembrie 1950 ziarul The Jewish Herald din Johannesburg dezvaluia
ca în timpul celui de-al doilea razboi mondial când a-nceput fabricarea
bombei atomice Dr. Chaim Weizmann a propus “adunarea cercetatorilor de
seama evrei ca sa creeze o echipa [a bombei atomice] care sa pactizeze
în interesul evreimii”. Tot în acel oras la 10 August Dr. Nahum Goldman a
relatat discutia lui cu Ernest Bevin, Ministru de Externe britanic,
caruia i-a spus ca Israelul nu Marea Britanie trebuie sa detina “cea mai
vitala si strategica regiune din lume” pentru ca “nici în Noul nici în
Vechiul Testament nu scrie ca Marea Britanie trebuie s-o detina”. Dupa
moartea lui Bevin Churchill si conducatorii de la Washington au
acceptat, înrolându-se cu fervoare într-o lupta al carei scop final este
distrugerea civilizatiei occidentale.
Acest plan a fost dezvaluit în repetate rânduri. La al 6-lea Congres
sionist din 1903 Max Nordau a zis: “sa va arat treptele planului…
razboiul mondial ce va sa vina [a venit în 1914], apoi conferinta de
pace unde se va crea o Palestina a evreilor cu ajutorul englezilor”.
Dupa 25 de ani Lordul Melchett, sionist de frunte englez, spunea
sionistilor din New York: “Daca-n 1913 v-as fi spus ca arhiducele
Austriei va fi asasinat si ca din aceasta va decurge lantul de
evenimente care ne vor da noua sansa… sa avem o patrie evreiasca în
Palestina m-ati fi considerat un visator de fantasme. Nu v-ati gândit
niciodata ce extraordinar a rezultat din baia aceea de sânge ocazia
pentru noi? Credeti ca am ajuns din nou în Israel printr-o pura
întâmplare?” (The Jewish Chronicle, 9 Noiembrie 1928). Dupa 31 de ani,
în Februarie 1956, Randolph Churchill, fiul lui Winston Churchill,
vizitându-si amicul Bernard Baruch la domeniul lui de baron din South
Carolina, a zis ca “daca cel de-al treilea razboi mondial izbucneste el
va fi calculat la rece si planuit si nu accidental”. Împlinirea
“promisiunii lui Iehova” dupa “lege” este ca toti evreii din lume sunt
supusii Sionului si toate popoarele lumii sunt sclave care trebuie sa-i
plateasca tribut; conform “împlinirii promisiunii” Ben-Gurion a declarat
ca “Israelul nu va permite nicicum reîntoarcerea arabilor” expulzati de
el din Palestina (The Jewish Herald, 24 Decembrie 1952); Moshe Sharett,
ministrul de externe israelian, a aratat în Iunie 1952 ca evreii vor fi
“adunati” în Israel câte 4 milioane pe an în urmatorii 10 ani; cu alta
ocazie a zis timp de 10-15 ani.
Au trebuit doua razboaie mondiale ca sa instaureze întâi “patria
evreilor” si-apoi “statul national evreiesc” în Palestina si sa bage 1
milion si jumatate de evrei (hazari) în el. Cum sa bage înca 50-60
milioane de evrei în el, cum sa-i disloce de unde sunt – daca nu tot
prin razboi mondial? Ben-Gurion a estimat costul “adunarii evreilor” în
Palestina la 7 sau 8 miliarde de dolari (puternici din 1950, o suma de 5
ori mai mare decât datoria nationala a Marii Britanii), si-a spus ca
“evreii din America ne vor da banii”, desigur nu din propriul buzunar ci
din impozitele puse pe populatie. Menachem Beigin, seful bandelor de
asasini care-au facut masacrul de la Deir Yasin, a devenit, împreuna cu
bandele lui teroriste de asasini, membrii onorati ai guvernului
israelian, formând partidul politic majoritar Herut în parlamentul
Israelului. Arabii înteleg despre ce vorbeste Menachem Beigin, când în
Mai 1953 de exemplu l-a amenintat pe regele Iordaniei la încoronarea lui
la vârsta de 18 ani ca va fi ucis asa cum prescrie Vechiul
Testament-Thora în Deuteronomul, zicând: “Azi se-ncoroneaza un tânar
arab ca rege în Gilead, Bashan, Nablus, Ierichon si Ierusalim. Acum e
momentul sa-i spunem: ‘noi vom veni si cetatea lui David va fi libera’”.
Cine pricepe ce citeste în Vechiul Testament gaseste în Deuteronomul
(3,1-6) “A venit regele din Bashan… Si Domnul mi-a spus: îl voi da pe
mâna ta… Si ni l-a dat pe mâna, cu tot poporul lui si noi i-am distrus
cu desavârsire… masacrându-i pe toti, barbati si femei si copii”. Planul
Israelului de genocid al arabilor este clar pentru palestinieni. În
Aprilie 1956 Henry Labouisse, director al agentiei ONU pentru ajutorarea
palestinienilor a raportat ca erau 499.000 refugiati în Iordania,
88.000 în Siria, 103.000 în Liban, 215.000 în Egipt, în Gaza.
Amenintarile lui Menachem Beigin îi tin mereu fugari tot mai departe în
desert ca sa scape de masacrul levitic, care este o realitate dovedita
de nenumaratele raiduri si maceluri organizate de teroristii statului
Israel împotriva lor ca sa le aminteasca mereu ca Israelul planuieste ca
toti sa aiba soarta celor de la Deir Yasin. Sirul de maceluri
organizate de Israel a-nceput la 14 Octombrie 1953, când un grup de
israelieni au trecut din senin frontiera Iordaniei si-au asasinat
absolut tot ce era viu în satul Qibya, 66 de sateni, majoritatea femei
si copii. Arhiepiscopul din York s-a declarat cuprins de oroare, dar si
de regret vazând cum “votul evreilor din New York a paralizat Natiunile
Unite în legatura cu Palestina”, la care Comitetul Deputatilor Evreilor
Britanici au strigat “antisemitism”, zicând ca arhiepiscopul e
“provocator si partinitor” si primarul New York-ului, Robert Wagner, a
fost socat de ignoranta arhiepiscopului care “evident nu cunoaste scena
americana”. ONU a exprimat o usoara dezaprobare pentru Israel.
La 28 Februarie 1955 puternice trupe israeliene au patruns în Gaza, în
Egipt, unde flamânzeau în mizerie 215.000 de refugiati palestinieni
între dunele de nisip. Au masacrat 39 de egipteni si nu se stie câti
palestinieni, care protestând în disperare pentru tradarea ONU-lui au
ars apoi 5 centre ale ONU-lui si astfel au ars si bruma de mâncare din
care supravietuiau. Comisia Mixta de Armistitiu a calificat atacul
Israelului drept “agresiune brutala într-un atac planificat si aranjat
anterior”. Aceasta comisie (numita UNMAC de-aci-nainte) avea un
reprezentant al Israelului, unul al tarii arabe agresate si unul al
ONU-lui, si, din cauza ca le zicea macelurilor planificate si executate
de Israel pe nume, membrul din partea ONU a început sa fie schimbati
pâna s-au gasit unii care sa depuna marturie falsa în favoarea
Israelului. Asa au fost înlocuiti rapid doi membri americani. Dar, desi
membrii comisiei stiau ce-a patit contele Bernadotte, la fata locului
constiinta lor era mai greu de cumparat decât este în capitalele Europei
si Americii si astfel totdeauna ei raportau ca Israelul e vinovat.
Consiliul de Securitate ONU apoi a condamnat Israelul, la al 4-lea caz
de masacru premeditat al refugiatilor de pe teritoriu strain; dar
cu-ncetul guvernele occidentale au început sa colaboreze cu Israelul în
genocidul desantat pe care-l practica. La 8 Iunie 1955 UNMAC a reprosat
trupelor Israelului noi asasinate în Gaza, la care Israelul a arestat
observatorii ONU si-a continuat sa patrunda în Egipt si sa masacreze
civilii de-acolo; în Septembrie 1955 au macelarit 35 de egipteni. În
aceeasi luna Ben-Gurion a spus ca va ataca Egiptul într-un an daca nu se
ridica blocada portului Elath. Dar de-acum ONU nu mai prea îndraznea sa
faca usoarele ei reprosuri Israelului pentru vesnicele maceluri si acte
de genocid pe care le face, si-a-nceput cu propuneri de “retrageri
bilaterale” lasând o zona demilitarizata. La 23 Octombrie 1955 Generalul
Burns, observator ONU din Canada, a condamnat Israelul pentru un nou
act de terorism planificat de israelieni care patrunzând în Siria au
rapit un numar de victime de-acolo. La 27 Octombrie ministrul de externe
israelian Moshe Sharett a amenintat arabii cu un razboi “preventiv”. La
28 Noiembrie 1955 ziarele din America publicau un anunt platit de
sionisti ca “Marea Britanie s-a alaturat dusmanilor Israelului”, pentru
ca Anthony Eden, care va sprijini Israelul în razboiul lui de genocid,
amintise despre usoare modificari de frontiera. Ben-Gurion la 18 Martie
1956 a cerut nou armament împotriva unui pretins “atac arab” din partea
Egiptului (pe care cu 7 luni în urma tot el zisese ca-l va ataca), a
Siriei si Arabiei Saudite. La 5 Aprilie Dag Hammarskjold, secretar
general ONU, era în drum spre Palestina într-o misiune de pace, când
Israelul a bombardat din senin fara declaratie de razboi teritoriul
egiptean Gaza ucigând 42 si ranind 103 de civili arabi, jumatate din ei
femei si copii.
La 19 Iunie 1956 Ben-Gurion l-a-nlocuit pe Moshe Sharett cu Golda
Myerson (zisa Meier), tot de origine hazara din Rusia, caci Sharett era
prea “moderat” si Golda Meier era mai “activa” (scrie The New York
Times). La 26 Iunie Israelul a-nceput sa traga în locuitorii Iordaniei
dincolo de frontiera: UNMAC si-a exprimat o usoara dezaprobare si
Israelul a cerut sa fie din nou înlocuit observatorul ONU. Un fost
observator ONU din acele zile, Colonelul E.H. Hutchhison, a scris despre
toate aceste fapte din Orientul Mijlociu din acea vreme într-o carte
care este un valoros document istoric. La 24 Iulie 1956 doi observatori
ONU si-un ofiter Iordanian din UNMAC au fost ucisi pe muntele Scopus, de
explozive puse de trupele Israelului; doi colonei egipteni au fost
asasinati prin bombe teroriste în scrisori explozive sosite prin posta
(o metoda des folosita de sionisti, care-au asasinat astfel pe multi, de
ex. pe fratele capitanului Roy Farran ucis în Anglia astfel numai
pentru ca fiind initiala lui tot R a deschis scrisoarea din greseala) La
29 Iulie alt observator ONU, un danez, a fost asasinat de-o bomba si
alti doi au fost împuscati cu pusca. Ca mai demult, la sionisti
“activism” înseamna omucidere.
La 28 August 1956 Israelul a fost din nou admonestat pentru serioase
actiuni teroriste si drept raspuns la 12 Septembrie trupe israeliene au
intrat în Iordan unde-au asasinat 20 de civili si-au distrus postul de
politie din Rahaw. Generalul Burns a protestat si drept raspuns trupe
israeliene au trecut din nou granita în Iordan unde-au macelarit între
20 si 30 de civili la Ghanrandai. Guvernul britanic, care-avea o alianta
cu Iordanul, a protestat si Anglia a fost din nou acuzata de
“partinire”. La 19 Septembrie UNMAC a condamnat Israelul din nou pentru
violenta si ostilitate (de data aceasta terorismul israelian a avut
valoare simbolica, fiind de anul nou evreiesc), condamnare repetata la
26 Septembrie; la care Israelul a raspuns în aceeasi zi cu un atac
terorist anuntat chiar de catre Israel ca efectuat de armata statului
Israel pe teritoriul Iordanului la Husan, unde israelienii au macelarit
25 de iordanieni, între care un copil de 12 ani. La 4 Octombrie UNMAC a
condamnat Israelul pentru “agresiune planuita si nemotivata”, la care
Israelul a raspuns printr-un nou act de terorism ucigas cu artilerie
grea si usoara, masacrând 48 de arabi, între care o femeie si-un
copilas. Marea Britanie a protestat si Israelul a raspuns în mod
specific ca “este uimit si alarmat” de îndrazneala Marii Britanii. Tot
timpul ziarele americane si engleze au prezentat aceste maceluri
neprovocate facute de israelieni ca niste “represalii”, astfel încât în
occident victimele nevinovate au fost prezentate drept agresori si
terorismul criminal israelian drept actiuni justificate. Generalul Burns
a aratat în raportul sau ca observatorii ONU sunt împiedecati sa
observe si rapoartele lor sunt înlocuite cu rapoarte false.
Dupa aceste maceluri mici a urmat razboiul din toamna lui 1956. În tot
acest timp Ben-Gurion sustinuse ca Israelul e “lipsit de aparare” si
politicienii din Londra si Washington se-ntreceau unii pe altii în a
furniza armament cât mai distrugator Israelului ca sa se apere de
“agresiunea araba”. Iordanul s-a plâns din nou la ONU pentru masacrarea
civililor sai pe teritoriul sau de catre trupele Israelului, adaugând o
ultima plângere peste mormanul de dovezi de actiunile de terorism si
macel ale Israelului, la care ONU n-a raspuns (autorul n-a putut afla
sub ce forma s-a clasat apelul Iordanului) caci Menachem Begin la 26
Septembrie a declarat “atacul imediat împotriva Egiptului” (Daily
Telegraph), în ajunul alegerilor în Statele Unite, când aceasta tara nu
se ocupa de nimic altceva decât de propaganda electorala. Nimeni nu-si
putea face iluzii ca ONU, care sade în mijlocul coruptiei electorale
americane de la New York si care este total înfeudata sionismului, va
misca un deget pentru victimele macelului israelian. Autorul (cetatean
britanic) spune ca era pregatit sa vada candidatii la presedintie si
politicienii americani plecându-se Israelului înainte de alegeri; ca se
astepta sa vada ONU, feuda sionismului, muncind în slujba Israelului;
dar dupa toate cele întâmplate a fost uimit sa-si vada tara ca se
alatura genocidului practicat de Israel; zice el ca aceasta capitulare
totala a Marii Britanii fata de sionism a revarsat întunericul în Anglia
si-n tot occidentul. Cele doua brate ale distrugerii talmudice crescute
în ghetourile Rusiei în sec. 19, sionismul si comunismul, si-au macinat
fortele dupa ce-au reusit sa se instaureze, si-ar fi murit înecate în
propria otrava – daca n-ar fi sarit occidentul în 1956 sa le întareasca
si sa le faca capabile în continuare de distrugerea civilizatiei.
3. Anii de culme
Masele populare din occident au avut creierul spalat timp de
decenii ca datoria lor este sa apere si sa slujeasca Israelul, dar de
câtava vreme spalarea creierului lor a continut si datoria de a stavili
avansul sovietic. Aceste doua linii ale propagandei nu sunt decât
aparent contradictorii; caci ambele slujesc sionismului, prima direct,
cea de-a doua indirect. Cele 4 milioane anuale de imigranti hazari în
Israel timp de 10-15 ani nu puteau proveni decât de dincolo de cortina
de fier, caci numai în America si dupa cortina de fier mai erau atâtea
milioane si cei din America sunt greu de dislocat. Dr. Nahum Goldman a
spus în Octombrie 1952 unui public în Israel ce greu e “sa-i faci pe
evrei sa emigreze în Israel daca nu-s persecutati… mai ales din Statele
Unite unde este mai putina persecutie decât oriunde” (The Zionist
Record, Johannesburg, 24 Octombrie 1952); de remarcat ca nu exista nici
un loc în care evreii nu sunt persecutati; exista doar locuri unde ei
sunt mai putin persecutati, dupa afirmatiile lor.
A aparut deci legenda “antisemitismului sovietic”, tot asa cum aparuse
cu 4 ani în urma legenda “terorismului arab împotriva Israelului”. La 8
Decembrie 1951 Ben-Gurion a cerut guvernului sovietic sa permita
emigrarea evreilor sovietici în Israel. Peste 2 ani The New York Times
remarca scaderea imigratiei în Israel si faptul ca doar “un nou val de
antisemitism” va da un imbold imigrarii în Israel. Dar la ora aceea, la
26 Iunie 1953, presa occidentala deja începuse sa propage legenda
antisemitismului din tarile comuniste. The New York Herald Tribune scria
în 12 Aprilie 1953 ca “antisemitismul” face ravagii în Uniunea
Sovietica si ca trebuie eliberati “cei 2,5 milioane de evrei tinuti
prizonieri în Rusia si-n tarile satelite”. E clar ca occidentul ataca
sovietele pentru a procura imigranti în Israel; si occidentul se
amesteca în Orientul Mijlociu pentru a extinde teritoriul în care statul
sionist sa-i poata primi pe acesti imigranti. Si dupa aceste atacuri un
“organ de control mondial” va iesi la iveala sa “mentina ordinea”.
La 50 de ani de la declaratia Balfour, aceasta e pozitia occidentului;
dar acum “occidentul” nu mai e ce-a fost cu 50 de ani înainte. Pe-atunci
occidentul însemna civilizatia crestina cuprinsa între marginea
rasariteana a Europei si marginea apuseana a Americii. Dupa cel de-al
doilea razboi mondial când jumatate din Europa a fost abandonata
revolutiei talmudice, occidentul a-nsemnat Anglia si America, “lumea
libera”. Fizic occidentul dispune de fortele care i-ar permite sa-si
salveze civilizatia; psihic asa zisa “lume libera” este sclava
sionismului. Valorile spirituale si virtutile crestinismului au disparut
din occident; resturile lor se mai gasesc doar printre martirii din
tarile abandonate de occident revolutiei talmudice. America a prosperat
economic în mod miraculos în cele 2 secole de existenta, populatia ei a
crescut rapid la peste 200 milioane, bogatia ei este imensa, forta sa
militara la fel, tehnica si industria ei sunt prodigioase, productia ei
la fel, bazele ei militare împânzesc globul; si toate astea – în ce
scop? Sa loveasca – în ce? “In comunism”, era povestea de adormit masele
în anii 1950; pentru eliberarea celor subjugati, pentru corectarea
greselii facute în 1945. Asa zicea Washingtonul în anii 1950 si fiecare
act si fiecare gest al Washingtonului a fost exact dimpotriva. Chiar mai
mult decât guvernul britanic în primii 50 de ani ai secolului, guvernul
american slujeste exclusiv interesul sionismului. Nu exista nici o
actiune politica, economica sau militara întreprinsa de guvernul
american care sa nu fie întreprinsa din punctul de vedere al promovarii
sionismului. Nu exista guvern mai aservit acestuia decât guvernul lui
Eisenhower între 1953-56 [cartea se opreste în 1956, dar aservirea de
azi e si mai mare].
Sionismul a fost nas la candidatura si alegerea lui Eisenhower ca
presedinte. Acesta fusese selectionat cu mult înainte, când fara
pregatire, fara antecedente, fara calificare a fost promovat meteoric
deasupra capetelor altora mult superiori lui sa fie comandant suprem în
cel de-al doilea razboi mondial. În 1920 era la Colegiul National de
Razboi din Washington unde preda Bernard Baruch, cel care-l numise si pe
Woodrow Wilson presedinte între 1911-12; Bernard Baruch l-a descoperit
pe Eisenhower, care dupa 30 de ani le-a spus veteranilor de razboi
americani când a fost ales presedinte ca “el timp de 25 de ani a fost la
picioarele lui Bernard Baruch absorbindu-i cuvintele”. La interventia
presedintelui Eisenhower, Colegiul National de Razboi a instaurat un
bust al lui Bernard Baruch – în ciuda protestelor ca nu se admit statui
de civili în Colegiul de Razboi. În 1952 Eisenhower candida ca
republican. Baruch, care fusese pân-atunci un “democrat pasionat”, “care
ura aproape în mod fanatic pe republicani”, cum spune biograful lui cu
asentimentul lui, a devenit dintr-odata “republican pasionat” în 1952.
În 1952 partidul republican nu mai fusese la putere de 20 de ani; era
scadent sa revina si sa ia locul democratilor. În afara de pendularea
normala între partide, dezvaluirea faptului ca administratia democrata a
lui Roosevelt si Truman fusese plina de tradatori si spioni comunisti
facea ca publicul sa-i voteze pe republicani. Era clar ca democratii nu
vor câstiga alegerile. Senatorul Robert E. Taft, seful partidului
republican, ar fi trebuit sa candideze. Dar a aparut “fanaticul
democrat” Baruch devenit peste noapte “fanatic republican” cu candidatul
sau propriu – Eisenhower, care sub directivele lui Baruch va continua
politica de “internationalism” a democratilor Woodrow Wilson, Roosevelt
si Truman; caci senatorul Taft nu era un “internationalist”. Asta au
stiut-o cei initiati cu un an înainte de alegeri: guvernatorul New
Yorkului, Thomas E. Dewey, a spus: “Eu sunt internationalist, de aceea
tin cu Eisenhower. Eisenhower e republican dar, ce e mai important, e
internationalist” (Look, 11 Septembrie 1951). Ca si termenul “activist”
în limbaj sionist, care de fapt înseamna “unul activ în masacre,
maceluri si acte de terorism”, termenul “internationalist” în limbaj
politic însemna “unul care tradeaza natiunea sa pentru a promova
comunismul, sionismul si guvernul mondial pe care îl instaureaza aceste
doua brate, comunismul si sionismul”. Senatorul Taft a fost atacat
virulent de news-media pentru ca era “izolationist”, adica “unul care
apara suveranitatea nationala si interesul national”, deci unul pe care
masele cu creierul spalat de mass-media îl urasc.
Autorul a urmarit conventia Partidului Republican de la Chicago din 1952
la televizor si, desi veteran în politica, a fost uimit ce usor a fost
luxat Senatorul Taft. Mecanismul de control sionist al arenei politice
era deja asa de perfectionat încât nici macar la numirea candidatilor nu
mai participa decât cei alesi de mânuitorii de papusi din spatele
scenei. Rezultatul alegerilor nu mai are nici o importanta în Statele
Unite, caci candidatii ambilor partide sunt selectionati de fortele
oculte din faza numirii candidatului si sunt unul ca si celalalt. Seful
partidului a fost înlaturat cu ajutorul “blocului” “statelor-cheie” cu
imigratie masiva de evrei hazari din Rusia în America: New York,
California si Pennsylvania [la care s-a adaugat Florida de atunci].
Autorul a vazut cum delegatii depun voturi pentru ambii candidati în
masura egala pentru Taft si Eisenhower – pâna la sosirea lui Dewey care
zâmbind a depus “blocul” din New York împotriva sefului partidului si
pentru Eisenhower. Voturile sunt proportionale cu densitatea populatiei;
imigratia hazara în America a fost dirijata în ultimii 70 de ani [zice
autorul în 1956; ultima suta de ani zicem noi acum] cu preponderenta
spre New York si California, cel mai dens populate, ca sa capteze
delegatiile cele mai cu greutate. Din momentul acela era clar cine va fi
presedintele Americii.
Ce diferenta, se-ntreaba autorul, între “alegerile” dintr-o tara
comunista unde candideaza un singur partid si “alegerile” dintr-o tara
“libera” din occident unde candideaza din partea a doua partide doi
candidati selectionati de aceleasi forte oculte în asa fel încât sa fie
absolut identici? Nici într-un caz nici în celalalt cetateanul nu
“alege” nimic, totul e o mascarada sinistra si democratia a disparut de
mult. Chiar fortele oculte zic asa: The Jerusalem Post scrie la 5
Noiembrie 1952 ca “nu e prea mare diferenta între cei doi” candidati,
Eisenhower republicanul si Stevenson democratul “din punctul de vedere
al alegatorului evreu” si ca politica evreilor trebuie sa se concentreze
asupra “pecetluirii sortii” congresmenilor si senatorilor “ostili
cauzei evreiesti” [azi, Octombrie 1992, situatia e exact identica, cei
doi candidati ai celor doua partide fiind frati gemeni mintal si
politic].
Imediat dupa inaugurarea lui Eisenhower în Ianuarie 1953 prim-ministrul
englez Winston Churchill s-a repezit sa se consulte cu el – dar nu la
Washington, ci “acasa la Bernie”, la locuinta din New York a lui Bernard
Baruch (Associated Press, 7 Februarie 1953). Baruch cerea atunci
dezvoltarea de urgenta a armamentului nuclear “împotriva agresiunii
sovietice” chipurile, cum a sustinut în fata Senatului; dar mai târziu a
dezvaluit ca i-a propus lui Vâsinski sa formeze o dictatura
sovieto-americana care sa subjuge restul omenirii cu ajutorul bombei
nucleare (Daily Telegraph, 9 Iunie 1956). Cu eliminarea Senatorului Taft
din candidatura la presedintie s-a pierdut pentru totdeauna libertatea
Statelor Unite, caci el a fost ultimul care n-a fost papusa sionismului
internationalist. Cartea lui din 1952 are valoare istorica. El arata cum
Roosevelt si Truman au construit puterea sovietica astfel încât “este o
amenintare mai mare decât a fost Hitler” si arata încalcarea
constitutiei de catre presedintele Statelor Unite care trimite trupe
americane sa lupte în Korea fara sa consulte Congresul [conform
constitutiei Congresul este singurul care poate decide daca si unde va
fi trimisa armata tarii sa lupte; dar presedintii americani de 40
încoace au încalcat tot timpul constitutia în acest fel, ultima data în
1991 când Bush a dezlantuit genocidul în Irak, bombardând populatia
civila si recolta ca sa distruga întreg poporul prin macel si înfometare
la ordinul Israelului]. Apoi Senatorul Taft critica înfiintarea armatei
internationale sub comanda ONU care nu apara ci distruge suveranitatea
nationala a popoarelor, punând cu extraordinara clarviziune degetul pe
rana: “Carta Natiunilor Unite… nu e bazata pe lege si pe administrarea
dreptatii conform legii… Cealalta forma de organizatie internationala
care i se baga pe gât poporului american si anume un stat mondial cu o
legislatie internationala sa legiuiasca si un brat executiv
international care stapâneste armata ei… îmi pare… fantastica,
periculoasa si nepractica… Cine promoveaza acest plan promoveaza
sfârsitul libertatii care a adus acestui popor cea mai fericita viata
care-a fost vreodata data oamenilor. Orice organizatie internationala cu
oarecare valoare trebuie sa se bazeze pe suveranitatea nationala a
tuturor statelor”. [Senatorul Taft a vazut acum 40 de ani dezastrul în
care ne pravalim astazi în 1992]. Pentru ca Senatorul Taft a înteles
“înselarea popoarelor” de care vorbeste Evanghelia, a fost pus pe lista
neagra – desi si el ca toti politicienii se supunea bratului sionist;
poate ca nu întelegea legatura dintre sionism si internationalism.
Aghiotantul lui era în 1945 Jack Marin, sionist de frunte din
Philadelphia; când acesta l-a întrebat ce crede despre sionism, Taft a
raspuns exact ca Balfour sau Woodrow Wilson, ca “evreii sunt
persecutati” si “trebuie sa le ajutam sa ia Palestina”, povesteste Jack
Marin (The Jewish Sentinel, 10 Iunie 1954). Jack Marin a fost “alter
ego”-ul lui Taft si dupa moartea lui Taft a devenit un consilier al lui
Eisenhower.
Alegerea lui Eisenhower ca presedinte s-a facut în termenii de “cine
este cel mai bun presedinte american pentru Israel” si dupa inaugurare
Eisenhower a declarat ca el este, aratând ca el si fratii lui “au
crescut în învatatura Vechiului Testament” (erau membrii sectei Martorii
lui Iehova), “si în credinta ca evreii sunt poporul ales” (citat în
multe ziare evreiesti, Septembrie 1952). În acea luna, de anul nou
evreiesc, au curs din gura tuturor candidatilor juraminte de iubire si
devotament pentru Israel si tot de anul nou evreiesc Germaniei i s-a
stors “reparatia” care trebuia s-o plateasca Israelului pentru daune pe
care Germania i le-a cauzat acelui stat pe când nu exista. În Octombrie
1952 au fost procesele “conspiratiei sioniste” de la Praga si Eisenhower
a-nceput sa ameninte “antisemitii din Uniunea Sovietica si statele
satelite”. Truman nu se lasa mai prejos înainte de alegeri amenintând
antisemitii. Rabinul Hillel Silver din Cleveland (care ameninta Uniunea
Sovietica cu razboi daca nu înceteaza “antisemitismul sovietic”) l-a
examinat între 4 ochi pe Eisenhower si l-a declarat pur si neîntinat de
antisemitism; tot el a pronuntat rugaciunea la inaugurarea lui
Eisenhower ca presedinte la cererea acestuia, dupa ce pronuntase una la
numirea candidaturii lui. Dar nici campania lui Truman nu se lasa mai
prejos: Alben Barkley, activist de-al lui Truman, zice: “prevad un
viitor glorios Israelului”; el a fost descris în Time Magazine ca un
“campion în vinderea de actiuni pentru Israel”.
Dupa inaugurarea presedintelui s-a ratificat plata “reparatiilor” date
de Germania Israelului si un ministru german a anuntat ca Statele Unite
au obligat Germania, nevrând ca banii sa vina tot timpul direct de la
America la Israel. În Aprilie 1953 ziarele evreiesti publicau un
articol: “Israelul îsi dezvaluie forta”, laudându-si forta militara care
este “gata de orice câmp de lupta” acum.
Stalin mort, forta militara a Israelului gata de lupta, Germania
înhamata sa plateasca tribut greu Israelului, Eisenhower presedinte. În
timpul paradei de inaugurare un cowboy s-a oprit în fata tribunei si i-a
cerut noului presedinte voie sa-si arate arta: acesta acceptând si
dezgolindu-si capul plecat, cowboy-ul a aruncat lasso-ul si pe ecranele
de televizor s-a vazut presedintele Americii cu capul plecat si latul de
gât tras de funie – asa cum este el în realitate. Zicea Eisenhower:
“Statul Israel este bastionul democratiei în Orientul Mijlociu si
fiecare american… trebuie sa se alature efortului sa garanteze pe veci
viitorul noului membru în familia natiunilor [Israelul]“, angajând
astfel fiecare american într-o servitudine de care el poate ca-si dadea
seama, poate nu. În Israel legile de segregare ale lui Hitler sunt în
vigoare dar nu supara occidentul, care le condamna si azi cu indignare
pentru ca au fost promulgate în Germania; în Israel palestinienii sunt
supusi genocidului, macelariti si alungati, dar Israel e bastionul
democratiei în ochii occidentului.
Eisenhower a facut timide încercari de guvernare independenta în primul
sau an dar a fost repede pedepsit ca si Woodrow Wilson. La 14 Octombrie
1953 seria de actiuni de genocid si terorism ale Israelului împotriva
palestinienilor a-nceput cu masacrul de la Qibya, unde-a fost macelarit
fiecare locuitor al acelui sat iordanian, exact ca la Deir Yasin în
1948, dar de data asta pe teritoriul unui alt stat, aratând ca
agresiunea ucigasa nu se opreste la granitele Palestinei si ca se
urmareste exterminarea tuturor arabilor cu ajutorul occidentului.
Generalul danez Vagn Bennike, desi amenintat cu moartea, a raportat la
ONU, împreuna cu comandorul naval american E.D. Hutchison, care-a
folosit cuvintele “asasinat la sânge rece” si-a fost înlaturat. La ONU
Franta a aratat “oroare si dezaprobare”, Grecia a vorbit de “masacrul
oribil” si delegatii britanici si americani s-au alaturat dezaprobarii
la 9 Noiembrie 1953; în Anglia arhiepiscopul de York a denuntat aceasta
“oribila actiune terorista” si parlamentarul conservator Maiorul H.
Leggett-Burke a descris-o ca “ultima atrocitate într-o lunga lista de
incursiuni în teritorii straine Israelului, incursiuni care fac parte
dintr-un plan deliberat de ‘razbunare’”. Dar presedintele american dadea
exact atunci Israelului 60 milioane de dolari cu care sa faca aceste
acte de terorism. Iata cum: la 18 Octombrie 1953, 4 zile dupa macel,
guvernul american “si-a dezaprobat protejatul [Israel]” (Times, 19
Octombrie), zicând ca “rapoartele socante care-au ajuns la Departamentul
de Stat despre pierderea de vieti si averi ne conving ca cei
responsabili trebuie trasi la raspundere si trebuie luate masuri sa nu
mai fie astfel de incidente”. Times vorbeste si despre nemultumirea
Statelor Unite la tonul insolent al Israelului fata de guvernul american
– probabil bazat pe puterea politica a lobby-ului Israelului din
America; si, zice Times, s-ar putea ca multe milioane de dolari sa nu
fie imediat date Israelului pâna nu se dau oarecari garantii ca nu vor
mai fi macelariti civilii din alte state vecine Israelului. Dupa 2 zile,
la 20 Octombrie, s-a anuntat ca donatia milioanelor a fost sistata. Dar
daca Eisenhower îsi închipuia ca are 3 ani de libertate pâna la
viitoarele alegeri se-nsela, caci în Statele Unite tot timpul sunt
alegeri când pentru una când pentru alta si sionismul este tot timpul
ocupat cu influentarea candidatilor. La acea data erau 3 candidati de
primar la New York, 2 evrei si un ne-evreu, si-ncepea si campania pentru
alegerile în Congres din 1954, unde 435 congresmeni si o treime din
senatori urmau sa candideze. Cei 3 candidati de primar al New Yorkului
au început sa se întreaca unul pe celalalt cautând sa intre în gratiile
Israelului. La 25 Octombrie 500 de sionisti s-au adunat la New York si
s-au declarat socati ca întârzie “ajutorul pentru Israel”. Candidatul
republican a telegrafiat imediat la Washington si i-a asigurat ca
Israelul va primi “întregul ajutor economic american” (26 Octombrie, The
New York Times), în valoare de 63 de milioane de dolari; totusi n-a
reusit la alegeri. Între timp sefii partidului republican vociferau la
usa lui Eisenhower ca vor pierde alegerile din 1954; la 28 Octombrie
Eisenhower a capitulat, si-a anuntat ca prima transa din cele 60 de
milioane de dolari si anume 26 de milioane, va sosi în Israel în
urmatoarele 6 luni. Candidatul de primar al New Yorkului republican a
salutat gestul fata de “Israel, bastionul securitatii din Orientul
Mijlociu”. Dar cu toata abjecta supunere a partidului republican, acesta
a pierdut majoritatea în Congres în 1954; dupa si mai mari capitulari
în 1956, a pierdut si mai mult.
Statele Unite n-au mai îndraznit sa rosteasca despre Israel decât
cuvinte de lauda si adoratie si la 7 Mai 1954 la parada militara de
aniversarea statului Israelul s-a mândrit cu armamentul modern si
ultraputernic american si britanic. Înca la 12 August 1952 Statele Unite
au declarat ca-i vor furniza armament si înca la 17 Ianuarie 1952 Marea
Britanie o facuse.
În Mai 1955 John Foster Dulles, secretar de stat american, a vizitat
Israelul, stiind probabil de-acum ca Israelul nu este decât un
instrument de subjugare a natiunilor de catre cea mai puternica forta
din lume care-i subjugase total tara. Vizita lui a constat din goane
rapide în masina politiei sub escorta de la aeroport la Tel Aviv,
huiduit de arabi, nevazut de israelieni. La-ntoarcere a raportat ca
arabii se tem mai mult de sionism decât de comunism; apoi declaratia lui
a aparut într-un comunicat dat de Associated Press ca Statele Unite
continua sa garanteze alaturi de Franta si Marea Britanie conform
declaratiei tripartite ca actualele granite ale Israelului nu vor fi
violate. Autorul n-a putut descoperi daca Dulles a distorsionat acordul
tripartit de garantie, unde se spunea ca se garanteaza “frontierele si
armistitiul din Orientul Mijlociu” si NU granitele Israelului, sau
Asociated Press a distorsionat spusele lui. Winston Churchill s-a retras
lasându-l în locul lui pe Anthony Eden, care luase din ce în ce mai
mult frânele. Eisenhower a început sa arate din ce în ce mai bolnav si
mai ruinat fizic, ca Roosevelt si Wilson, celelalte marionete ale
sionismului. Nu se simtise niciodata în largul lui în partidul
republican, unde ultimii conservatori cinstiti nu-i erau asa de supusi
cum ar fi dorit, astfel încât cocheta cu ideea fauririi unui al treilea
partid al lui propriu (Robert J. Donovan, Eisenhower, The Inside Story,
1956, bazat pe procesele verbale ale sedintelor de la Casa Alba). Acesti
ultimi senatori conservatori nu-l lasau sa-l persecute cum ar fi dorit
pe Senatorul McCarthy care dezvaluise infiltrarea comunista în guvernul
american, lucru pentru care Eisenhower si sionistii îl urau de moarte.
Dar cramponându-se de pozitii dupa moartea lui Taft partidul republican
l-a numit din nou pe Eisenhower candidat la presedintie si campania
a-nceput în 1955. În acel an Gamel Abder Nasser, presedintele Egiptului,
a cumparat arme de la Uniunea Sovietica, pentru ca, desi declaratia
tripartita (Statele Unite, Franta, Marea Britanie) citata mai sus zicea
ca atât arabii cât si Israelul pot cumpara arme din occident aceste
state lui au refuzat sa-i vânda arme, desi încercase sa le cumpere timp
de trei ani.
Imediat Londra si Washingtonul au început sa vocifereze, ca pe vremea
procesului “doctorilor evrei” de la moartea lui Stalin. Eisenhower a
cerut Uniunii Sovietice sa nu livreze armele (care proveneau de la
fabrica Skoda din Cehoslovacia, de unde se livrase Israelului armamentul
în 1947-48). Anthony Eden a acuzat Uniunea Sovietica de crearea
tensiunii razboinice în Orientul Mijlociu la 9 Noiembrie 1955, la fel a
facut secretarul de externe britanic. Arabii au înteles adevarul: ca
occidentul înarmeaza Israelul împotriva lor, tinându-i pe ei dezarmati.
Dar marele public a înghitit propaganda si distorsiunile din mass-media
si-a crezut ca arabii sunt agresori si Israelul a fost lasat de catre
guvernele occidentale fara aparare în fata “terorismului” arab înarmat
pâna-n dinti cu armament “bolsevic”. Singurul care-a mai spus adevarul
ca Israelul este înarmat pâna-n dinti si toate statele arabe sunt
dezarmate (The New York Times, 11 Noiembrie 1955 si mai târziu altundeva
la 4 Ianuarie 1957) a fost Hanson W. Baldwin, dar nimeni nu l-a auzit.
Timp de 11 luni masele din occident au scandat dupa mass-media lozinca
protestatara împotriva “înarmarii arabilor de catre sovietici” (tot acei
sovietici care fusesera “eliberatorii” Israelului” livrându-i armament
nu demult, vezi The Jewish Times, Johannesburg, 24 Decembrie 1952). Toti
aspirantii democrati la candidatura pentru presedintie se-ntreceau unul
pe celalalt în aceasta directie: “vom apara Israelul cu ajutor
coplesitor dinafara la nevoie”, zicea unul din ei, guvernatorul Harriman
(The New York Times, 23 Martie 1955). Un Comitet Sionist American a
cerut tuturor celor ce solicitau voturi sa semneze o declaratie
împotriva vânzarii de arme catre statele arabe si 102 democrati si 51
republicani au semnat (The New York Times, 5 Aprilie 1956). La Congresul
Mondial al Sionistilor din 26 Aprilie de la Ierusalim Yishak Grünbaum a
declarat ca “Israelul nu e destul sprijinit de Statele Unite câta vreme
Congresul e majoritar republican” si politicienii din America au
înteles ca masinaria politica sionista va sprijini democratii în
alegeri; de-aceea s-au înghesuit democratii sa semneze. Iar marele
public înghitea noile legende despre “persecutiile pe care le sufera
evreii”, de data asta statul Israel, “lipsit de aparare în fata
agresiunii arabe”, în timp ce la 11 Decembrie 1955 trupele Israelului
treceau granita în Siria si macelareau 56 de civili sirieni neînarmati.
În Noiembrie 1955 organizatia sionista Mizrachi, una dintre cele mai
mari organizatii sioniste habotnice, a atacat ceea ce ei numeau “o clica
de elemente anti-israeliene din Departamentul de Stat al Statelor
Unite” care “blocheaza ajutorul Statelor Unite catre Israel” (exact
aceste cuvinte le folosise Chaim Weizmann când functionarii britanici
cautau sa stavileasca terorismul sionist între 1914 si 1947) pentru ca
Departamentul de Stat înca refuza sa ignore cum agresorii israelieni
macelareau civilii neînarmati arabi. John Foster Dulles, Secretar de
Stat american, a declarat ca va încerca sa tina conflictul
arabo-israelian departe de alegerile prezidentiale (24 Ianuarie 1956).
Imediat presa din Anglia si America l-a atacat si un grup de congresmeni
republicani i-a adresat o scrisoare de protest. Dar Dulles a mai facut o
greseala, discutând 45 de minute cu o delegatie a membrilor Consiliului
American pentru Iudaism, care nu erau sionisti sovini si pe care
sionistii habotnici si sovini îi dezavueaza. Din nou unii evrei au
încercat sa stavileasca totala aservire a guvernelor occidentale fata de
sovinismul ucigas sionist, fara succes. Consiliul Sionist American a
cerut excluderea dusmaniei Israelului fata de tarile arabe din campania
electorala americana, la fel a facut rabinul Irving Miller. “Politica de
simpatie pentru arabi nu reuseste la alegeri”, era cuvântul de ordine
de care nu se mai ascundea nimeni. Comitetul Senatului pentru Relatiile
Externe a cerut ca Dulles sa fie “anchetat” pentru ca e “împotriva
livrarii de arme catre Israel” si la ancheta (24 Februarie 1956) s-a
rupt valul tacerii asternut de mass-media occidentala total subjugata
sionismului, Dulles a putut fi auzit spunând adevarul si-a fost
ovationat de cei din sala. A aratat presiunile politice care se fac
asupra guvernului american sa sprijine “în mod nepotrivit si lipsit de
întelepciune” agresiunea Israelului în Orientul Mijlociu din interior,
dar desi ovationat n-a fost lasat în pace si la 12 Aprilie a fost din
nou interogat în fata Congresului, unde i s-a spus ca “prezervarea
Israelului” este cea mai importanta misiune a tarii sale, nu prezervarea
bunelor relatii cu tarile arabe detinatoare de petrolul necesar
Americii.
Imediat dupa anchetarea lui Dulles si probabil ca raspuns la discursul
lui, trupele Israelului au atacat în mod deliberat populatia egipteana
din teritoriul egiptean Gaza la 27 Februarie 1956, masacrând 38 de
persoane. Israelul a fost condamnat la ONU pentru “agresiune brutala” –
bineînteles, fara ca cuiva sa-i pese. N-au trecut decât câteva saptamâni
si armele au început din nou sa curga catre Israel din occident, dar
deviate prin Franta, Anglia si Canada, nu direct din Statele Unite.
Rabinul Hillel Silver a avut “o convorbire foarte sincera si amicala” cu
Eisenhower si-a declarat ca guvernul american “încuraja discret
guvernul francez si cel canadian sa vânda arme Israelului” (The New York
Times, 4 Aprilie 1956). Aceste arme erau însa livrate tot de Statele
Unite, caci la 12 Mai 1956 guvernul francez a aratat ca Statele Unite a
acceptat sa nu primeasca livrarea de arme datorata “pentru a face
posibila livrarea avioanelor Mystere IV catre Israel”; nu numai
avioanele, dar si pilotii francezi au participat apoi la agresiunea
israeliana care-a urmat dupa 5 luni. Statele Unite cumparasera aceste
avioane pentru NATO (Organizatia Pactului Atlantic de Nord) si acum ele
erau livrate Israelului. Astfel NATO, care de forma era un tratat
“împotriva bolsevismului” era si el aservit sionismului. În NATO erau
Anglia, America, Canada, Franta, alte 10 state europene si Turcia, care
se legasera ca daca vreuna din ele erau atacate de tarile comuniste
toate sa riposteze. Si-n timp ce Statele Unite reprosau Uniunii
Sovietice ca livreaza arme Egiptului si “escaladeaza cursa înarmarilor
în Orientul Mijlociu”, NATO livra armament superior Israelului platit de
catre Statele Unite. Si asta pe fata, fara jena, laudându-se cu
perfidia si ticalosia politicii lor, pentru a câstiga votul evreiesc. În
comparatie cu viata politica si actiunile guvernelor occidentale,
Uniunea Sovietica mai-mai ca pare mai cinstita si declaratiile
potentatilor sovietici mai-mai ca par mai respectabile decât cele ale
politicienilor si guvernantilor occidentali; tonul notei de raspuns a
Uniunii Sovietice în care arata ca “fiecare stat este îndreptatit sa
cumpere arme pentru a se apara” este mai decent decât tonul lozincilor
“Israelul mai presus de orice” care-au îngropat orice alta opinie în
occident. Dar Uniunea Sovietica vindea si Israelului arme, nu numai
arabilor. Moshe Sharett, ministru de externe al Israelului, întrebat
daca Israelul va cumpara arme de la Uniunea Sovietica, a spus ca le va
cumpara de oriunde daca va avea nevoie (17 Aprile, The New York Times);
în realitate le cumparase deja dar nu le scosese la parada militara.
Deci în occident nu se obiecta de ce vinde Uniunea Sovietica arme
Orientului Mijlociu, ci de ce vinde si arabilor. La 16 Aprilie
Ben-Gurion si-a etalat armamentul britanic, francez, american,
ascunzându-l pe cel sovietic deocamdata si la 24 Aprilie a repetat
scopul de expansiune israeliana ca “misiunea mesianica care a facut din
noi un popor etern” ["noi" fiind hazarii din Asia].
Dar desi presedintele Statelor Unite a gasit metoda de-a livra armament
Israelului cu mâna francezilor si-a canadienilor, totusi si-a primit
pedeapsa pentru c-a ridicat capul si nu s-a supus prompt orbeste din
prima clipa stapânilor lui din umbra. Când a fost operat de hepatita era
batjocorit pentru ca “lucreaza jumatate de norma” si sunt zile întregi
când “nu e la biroul lui din Washington” în timp ce “bastionul
democratiei” (Israelul) e periclitat; ziarele întrebau natiunea daca e
satisfacuta cu un presedinte cu jumatate de norma. Desi atacurile au
lasat-o mai moale în zilele când a fost operat, i s-a dat a-ntelege
astfel ca scaunul lui se clatina. În Anglia Anthony Eden trecea prin
aceeasi moara. Descendent dintr-o familie cu traditie de guvernanti si
administratori, talentat si prezentabil, luptator din primul razboi
mondial, devenit ministru de tânar, cunostea personal toti conducatorii
lumii si-a servit în esaloanele de frunte timp de 20 de ani: numai
Winston Churchill mai avusese continuitatea, sfera de cunostinte,
legaturile si experienta lui politica. În 1938 servise ca Prim Ministru
dar demisionase în semn de protest pentru ca Hitler era încurajat de
catre guvernele occidentale în invaziile lui si Eden era astfel
respectat de toti. Autorul care-l cunostea pe Eden personal si
corespondase cu el, care-l însotise la Moscova la întâlnirile cu Stalin,
se declara uluit si socat de ce-a facut Anthony Eden în Octombrie 1956.
Caci Anthony Eden din May 1955 nu mai era Prim Ministrul Marii Britanii
ci era primul ministru britanic al statului sionist si-al ambitiilor
lui. În ultimele lui saptamâni ca Ministru de Externe, dinainte de-a fi
Prim Ministru, Marea Britanie încheiase un tratat cu Turcia si Iranul
pentru a-si apara interesele în zona petrolifera de petrolul careia avea
mare nevoie. Camera Comunelor facea spume la gura despre “interesele
Israelului” lezate de acel tratat, numai 2 membri din 265 zicând ca
interesele Marii Britanii si-ale restului lumii pot fi mai importante
decât ale Israelului. Întâi Eden a propus o forta internationala de pace
între Israel si Egipt, dar Statele Unite s-au opus; apoi a propus ca
Israelul sa retrocedeze un teritoriu infim din cel pe care-l ocupase în
plus fata de cât îi fusese acordat în 1948, dezlantuind atacuri în presa
americana împotriva Angliei care chipurile “s-a alaturat dusmanilor
Israelului”. Apoi în Martie 1956 s-a întâmplat ceva care dadea unui
observator atent previziunea agresiunii israeliene: “Vocea Americii” a
difuzat o emisiune comemorativa plina de actualizari ale “liberarii
evreilor din robia egipteana” în ajunul pastelor evreiesti. Publicul
american habar n-are de ce face si zice “Vocea Americii” si autorul n-a
putut descoperi cine-o dirijeaza, dar popoarele din departari îsi
închipuie ca “Vocea Americii” reda pozitia oficiala a Statelor Unite.
Autorul a putut afla doar atât: “Vocea Americii” are resurse financiare
imense si cei care lucreaza la “Vocea Americii” sunt majoritatea evrei
ashkenazi din Europa de Rasarit. S-ar parea ca “Vocea Americii” nu da
socoteala nimanui si lucreaza în secret. Un exemplu de ce face “Vocea
Americii”: dupa ce tancurile sovietice au înecat în sânge revolutia din
Ungaria din Octombrie-Noiembrie 1956, ziaristi occidentali care s-au dus
la fata locului au gasit supravietuitori care le-au confirmat ce zic si
refugiatii maghiari de-atunci. Acestia blameaza “Vocea Americii” pentru
ca i-au instigat pe unguri la revolta promitând implicit ajutor
american, cum a facut de altfel si “Radio Europa Libera”(The New York
Times, 23 Noiembrie 1956). Presedintele Eisenhower zicea: “Noi niciodata
n-am sfatuit popoarele sa se revolte împotriva fortei armate”. La 5
Noiembrie 1956 când ungurii se revoltasera deja Radio Europa Libera
(care difuzeaza din München) a difuzat catre ungurii rasculati urmatorul
text: “Ajutorul militar occidental nu poate sosi înainte de mâine la
ora 2 dimineata”, ceea ce natural înseamna ca va sosi la acea ora sau
dupa acea ora – când nici nu exista! (The New York Times, 8 Decembrie
1956). Anna Kethly, sefa Partidului Social-Democrat Maghiar care-a fugit
din Ungaria în timpul acelei rascoale povesteste cum în timp ce ea era
la închisoare ca detinut politic din 1950 singura în celula strict
secreta, Radio Europa Libera difuza în 1952 povesti cum ca ea din celula
conduce o miscare subversiva de eliberare de sub comunism si dadea
numele diferitilor asa zisi revolutionari anti-comunisti. Anna Kethly a
fost scoasa din celula secreta si confruntata cu sute de fosti
social-democrati si sindicalisti care erau torturati de catre politia
secreta maghiara ca sa recunoasca ca au participat în acel complot
inexistent inventat de Radio Europa Libera (The New York Times, 30
Noiembrie 1956). Tot ea zice ca Radio Europa Libera a pacatuit mult
facând pe unguri sa creada ca soseste ajutorul militar occidental când
acest ajutor nu exista.
Deci Statele Unite vorbesc din doua guri diferite, una cea a
presedintelui, alta cea a “Vocii Americii”; arabii au auzit presedintele
american, pe care-l stiau mincinos si aservit sionismului, spunând ca
“nu vrem sa se creada ca ne identificam numai cu interesele Israelului”;
si-apoi au auzit Vocea Americii vorbind de pastele evreiesc cum a
distrus Iehova ostile egiptene de acele sarbatori “eliberând evreii din
robia egipteana”. Cunoscând Thora si sionismul, egiptenii au stiut ce sa
creada.
Din acel moment s-a dezlantuit în occident o propaganda furibunda
împotriva Egiptului si manipularile care-au împins Japonia sa atace
Pearl Harbour si-au cauzat moartea americanilor plasati acolo cu buna
stiinta de guvernul lor ca sa-mpinga America în cel de-al doilea razboi
mondial s-au repetat acum cu Egiptul. Dar Egiptul, mai prudent decât
Japonia, n-a vrut sa cada în capcana si sa traga primul glonte. Atunci
occidentul a renuntat la pretextul primului glonte si-a declarat ca tara
care sufera invazia inamicului este tara agresoare; astfel Israelul a
invadat Egiptul si Egiptul a fost declarat agresor.
În Camera Comunelor în Anglia socialistii cereau cu furie sa se livreze
arme Israelului si “sa i se dea garantii” si mass-media engleza îl
acopereau de Eden de venin pentru ca n-o face destul de prompt. Atacul
sionist din Camera Comunelor era asa de desantat încât coborâse la nivel
de satra tiganeasca si zbieretele si urletele îl împiedecau pe primul
ministru sa vorbeasca. În America în timp ce armamentul cumparat de
americani calatorea spre Israel Eisenhower deplângea ca “Israelul cu 1.7
milioane de locuitori nu poate tine piept celor 40 milioane de arabi”.
În Anglia pâna si presa propriului sau partid, care deplângea felul
scandalos în care era insultat primul ministru în Camera Comunelor,
zicea ca “e de necontestat ca trebuie sa se livreze arme Israelului” (de
câte ori lipsesc argumentele apare formula ‘e de necontestat’). Cel mai
mare ziar de stânga englez, The New Statesman, cerea dezarmarea Marii
Britanii în scopul mentinerii pacii (la 10 Martie) apoi înarmarea în
exclusivitate a Israelului pentru care trebuie sa lupte si trupele
britanice (17 Martie); conducatorul socialist, Gaitskell, era sigur ca
publicul britanic va fi de partea lui, zice ziarul, daca el va porni
razboi în apararea Israelului. Eden încerca sa para mai putin doritor
de-a înarma Israelul si de-a trimite trupele britanice sa lupte pentru
scopurile Israelului, dar atunci a facut ceva ce i se pare autorului
nejustificat si anume a dat un avertisment Egiptului. Sub presiunea
Statelor Unite, Anglia se retragea din Canalul de Suez (presiunea este
recunoscuta în The New York Times, 21 Octombrie 1956), desi nu exista
nici un motiv s-o faca; dar la acea data Ibrahim Izzat, ziarist
egiptean, a avut o întrevedere cordiala cu primul ministru, ministrul de
externe si ministrul muncii ai Israelului care i-au spus ca “Egiptul si
Israelul au scopul comun de-a se opune influentei britanice în Orientul
Mijlociu” (Ros el Youssef, May 1956; The New York Times, 20 Mai 1956).
Retragerea Marii Britanii din Canalul de Suez trebuia sa fie urmata de
construirea unui baraj la Assuan de 900 milioane de dolari finantat de
Anglia, America si Banca Mondiala. În Iunie 1956 trupele britanice au
plecat din Suez. La 6 Iulie 1956 Departamentul de Stat al Statelor Unite
a spus ca barajul de la Assuan “este în vigoare”. Dupa câteva zile
ambasadorul egiptean de la Washington a cerut ajutorul occidentului
pentru baraj. La 19 Iulie ambasadorul egiptean s-a dus la biroul
Secretarului de Stat Dulles ca sa accepte ajutorul pentru baraj. I s-a
spus ca Departamentul de Stat s-a razgândit. În timp ce ambasadorul
egiptean se-ndrepta spre biroul lui Dulles, Departamentul de Stat
informa presa – nu pe ambasador – ca nu se mai acorda ajutorul pentru
baraj nici din partea Angliei. Nu s-au indicat alte motive decât
“consultatii între guvernul englez si cel american”.
Deci aceleasi voci care-au dictat ca Marea Britanie trebuie sa intre în
gratii egiptenilor cedându-le canalul de Suez, acum dictau ca egiptenii
trebuie insultati, batjocoriti si exasperati. Astfel de insulte josnice
aduse ambasadorului unui stat si astfel de purtare execrabila din partea
unui guvern din lumea civilizata occidentala n-au existat în Europa sau
America decât de când guvernele acelei lumi au devenit sclave
sionismului. Comentând despre modul în care-a fost batjocorit Egiptul cu
oferta barajului de la Assuan, The New York Times comenteaza discret ca
“unii congresmeni se temeau de dezaprobarea sionista” daca fac altfel;
era doar an de alegeri.
Atunci Nasser a nationalizat canalul de Suez si ziarele occidentului au
început sa vocifereze despre razboi ca pe vremea “procesului doctorilor
evrei” înainte de moartea lui Stalin. Presedintele Egiptului Nasser era
acum ponegrit mai rau ca Hitler. Autorul, adânc intrat în viata politica
din tinerete, spune ca de câte ori începe un concert de propaganda
virulenta împotriva cuiva a fost deja stabilita data la care fortele
armate vor da lovitura împotriva lui. Naser era deja etichetat drept
agresor într-un razboi care înca nici nu-ncepuse. În Martie Ben-Gurion
zicea la Tel Aviv ca trebuie urgentate livrarile armelor catre Israel
fiindca “soseste atacul egiptean în lunile ce vin”. La 13 Aprilie
Winston Churchill care se retrasese din politica de-un an a iesit din
cutie ca sa spuna ca “prudenta si onoarea” cer Angliei sa apere Israelul
de atacul egiptean care nu avusese loc – dar Churchill ghicea ca
egiptenii vor avea de gând sa atace si de aceea era de acord ca Israelul
sa atace întâi Egiptul “pentru a se apara de atacul egiptean care-ar fi
avut loc altfel si asta ca sa nu lase egiptenilor timp sa învete cum sa
foloseasca armele rusesti primite”, cum ziceau “activistii” sionisti.
Apoi în Mai Israelul a atacat teritoriul egiptean Gaza masacrând si
ranind 150 de barbati, femei si copii; la care mass-media occidentala a
fiert de indignare despre ticalosia victimelor egiptene si despre
“agresiunea” civililor egipteni macelariti în propria lor tara de
invadatorii israelieni.
Starea de abjecta servitudine la care a fost redusa Marea Britanie se
vede din câteva amanunte. În Iunie 1956 Comunitatea Anglo-Evreiasca a
benchetuit la Guildhall în Londra sarbatorind 300 de ani de la
“revenirea evreilor în insulele britanice” si Ducelui de Edinburgh,
sotului reginei, i s-a cerut sa apara cu iarmulka pe cap – si-a facut-o.
În Septembrie asociatia Cromwell a tinut un serviciu comemorativ la
mormântul macelarului ucigas de regi din Drogheta, Cromwell, celebrând
aceeasi minciuna ca Cromwell i-ar fi “readus” pe evrei în Anglia din
care nu plecasera niciodata, cu 300 de ani în urma. Isaac Foot,
vorbitorul, i-a cerut mostenitorului tronului, Printului Charles, sa ia
numele de “Regele Oliver [Cromwell] II”, caci “n-avem nevoie de Charles
III”. Aceeasi umbra stapânitoare si batjocoritoare a dominat încoronarea
Reginei Angliei în 1953, când a trecut în revista vasele tuturor
natiunilor din portul Spithead, în ovatiile marinarilor; doar marinarii
sovietici au tacut fara sa zica nimica (din greseala, au explicat
sovieticii ulterior) si numele vasului sovietic trimis la ceremonie era
“Sverdlov”, dupa Yankel Sverdlov, evreul hazar care-a asasinat familia
domnitoare a Rusiei.
Nationalizarea nu era o crima când o faceau altii, caci Mexicul
nationalizase proprietati americane fara reprosuri, cu contraplata, asa
cum facea si Nasser; America deja începea sa paseasca pe drumul spre
ruina al nationalizarii instituind The Tennessee Valley Authority, iar
în Anglia guvernul nationaliza în stânga si-n dreapta tot ce apuca,
caile ferate, minele de carbuni. Dar nationalizarea canalului de Suez de
catre Nasser era intolerabila Angliei si Americii si-n loc sa ocupe din
nou canalul de Suez, cum era logic, a-nceput înscenarea care precede
razbunarea talmudica. Mass-media a decretat la unison ca Nasser este
noul Hitler. Ben-Gurion a-nceput facându-l “dictator” întâi,
“dictator-fascist” apoi si prim ministrul francez l-a numit apoi
“Hitler”. Apoi s-a recitat tot ce se recitase împotriva lui Stalin în
1952-53 când cu “doctorii evrei”: Nasser a devenit dusmanul evreimii.
Când Anthony Eden a-ncercat sa vorbeasca în Camera Comunelor, Hugh
Gaitskell, conducatorul socialist, recita: “e ca cu Hitler si
Mussolini”; alt membru socialist, Paget, zicea: “exact ca la Hitler”.
Alti membri socialisti tipau “ucigasule!” când trecea Eden. Desigur,
comparatia dintre Hitler si Nasser e absurda si-ar fi ridicola daca cei
doi n-ar avea un punct în comun: fusesera ambii declarati dusmani ai
sionismului care trebuie sa fie distrusi. În cele din urma Eden a cedat
zicând ca presedintele Nasser “e un fascist caruia-i creste pofta de
jaf”, exact ce zisese despre Hitler cu 18 ani în urma. Autorul n-a putut
gasi aceste cuvinte în textul discursului lui Anthony Eden, dar exact
aceste cuvinte au aparut în textul discursului lui Eden publicat în The
New York Times si aceste cuvinte au ajuns la urechile gloatei; Eden ar
fi trebuit sa stie asta si daca nu intentiona ca aceste cuvinte sa-i fie
atribuite, trebuia sa le nege. Eden si-a bazat atacul împotriva lui
Nasser pe faptul ca acesta a nationalizat canalul de Suez (oferindu-se
sa-l plateasca) si acest canal e important pentru toate natiunile, care
au nevoie sa-l foloseasca. Dar Nasser nu INCHISESE canalul de Suez,
numai îl nationalizase si vapoarele tuturor natiunilor treceau prin el
exact ca mai-nainte, în afara de vapoarele singurei natiuni care
invadase si masacra cetatenii egipteni, Israelul; iar vapoarele în drum
spre Israel treceau dupa ce egiptenii le controlau sa nu contina
armament. Asta e tot ce faceau egiptenii.
În saptamânile care-au urmat în timp ce se cauta o solutie la diverse
conferinte la Londra si Washington, mass-media occidentala informa
publicul ca egiptenii nu stiu cum sa regleze canalul care va fi curând
total distrus, ceea ce nu s-a întâmplat, caci vapoarele continuau sa
treaca exact ca mai-nainte. Dar guvernul englez devenea tot mai furios
pentru “refuzul Egiptului de-a lasa sa treaca vapoarele Israelului si
pentru ca controleaza vapoarele care merg în Israel”, zice Rose Halprin,
presedinta adjuncta a Agentiei Evreiesti pentru Palestina (22 August
1956, The New York Times), aratând astfel corect ca toate guvernele
lumii care s-au ridicat împotriva Egiptului o faceau ca sa serveasca
interesele Israelului.
La 13 Septembrie 1956 Anthony Eden, dupa cum scrie Associated Press
(autorul n-a gasit textul scris de Eden, doar textul difuzat de
Associated Press ca venind de la Eden), “a prezis ca Presedintele Nasser
va ataca Israelul daca nu va fi pedepsit pentru canalul de Suez. Sir
Anthony [Eden] a lasat a se-ntelege ca Marea Britanie va lua arma în
mâna ajutând Israelul daca va fi nevoie”. Deci iata-l pe primul ministru
britanic amenintând cu razboiul pentru ceva ce s-ar putea întâmpla daca
asa si pe dincolo. Din acest moment “gloata” a avut creierul spalat
numai cu atacul egiptean împotriva Israelului care va veni neaparat (s-a
abandonat tema “împiedecarii navigatiei internationale pe canalul de
Suez” care devenise prea ridicola); si spalarea creierului era asa de
acerba si atotcuprinzatoare încât cei care citeau ziarele si ascultau
stirile si nu-si faceau notite de la o zi la alta cu tot ce s-a spus
aveau impresia ca atacul egiptean inexistent deja a avut loc. Un
exemplu; scrie The Weekly Review din Londra în Septembrie 1956, câteva
saptamâni înainte ca Israelul sa atace Egiptul: “suntem absolut siguri
ca Egiptul sustinut de Rusia va ataca Israelul. Nu exista nici o
îndoiala si pe asta trebuie sa bazam toate calculele noastre”. Asta dupa
ce ani în sir Israelul a atacat si masacrat civili lipsiti de aparare
fara nici un fel de provocare si dupa un lung sir de rezolutii ONU în
care Israelul fusese condamnat pentru agresiune.
Autorul este unul dintre cei mai calificati ziaristi ai secolului si
insista cu aceste amanunte pentru a dezvalui publicului cum îl
manipuleaza mass-media. Publicul nu va întelege niciodata ce s-a
întâmplat si ce se întâmpla daca nu întelege acest mecanism sustinut de
dezinformare si manipulare de catre mass-media aservita.
În primele 9 luni ale anului 1956 occidentul continua sa livreze arme
Israelului, Anthony Eden a anuntat ca “livrarile de arme Egiptului au
fost sistate”, în Iulie Israelul a primit 2 crucisatoare de razboi
britanice, obligata de America Franta i-a livrat tot anul avioane de
atac, Canada la fel în Septembrie, si-n America-n ajun de alegeri
candidatii se-ntreceau sa curteze “votul evreiesc”: primarul New
Yorkului pretindea ca armamentul livrat Israelului “sa fie un cadou” si
sa nu se accepte nici un fel plata. Nimic altceva nu mai aparea pe
agenda politicii externe a candidatilor decât “promisiunea de-a sprijini
Israelul”. Zicea Eisenhower, candidatul republican: “Consideram
salvgardarea Israelului ca principiul important al politicii externe
americane”. Zicea candidatul democrat: “Partidul Democrat va corecta
dezechilibrul periculos creat prin livrarea de arme comuniste Egiptului,
vânzând sau dând arme defensive Israelului”; acest “dezechilibru
periculos” consta din legenda ca Israelul era neînarmat si lipsit de
aparare si arabii erau agresori înarmati pâna-n dinti, câteva luni dupa
ce Israelul se laudase ca este mai bine înarmat decât toate cele 7 state
arabe luate laolalta si-n timp ce armament modern superior curgea
înspre Israel tot timpul. Desigur, aceste declaratii n-au nici o
legatura cu bunastarea Statelor Unite, a poporului american, a lumii în
general; singurul lucru pe care-l reflecta este totala aservire a
guvernelor si politicienilor occidentali fata de sionism, crezând ca
numai cele mai servile slugi ale Israelului pot ocupa functii în statele
“libere” occidentale. Autorul nu stie daca politicienii cred asta pe
buna dreptate, dar faptul e cert ca toti politicienii occidentali cred
asta. Poate ca au dreptate; caci fiind oferta democratilor de aservire
catre sionism mai generoasa, democratii au obtinut majoritatea în
Congres, chiar daca tot Eisenhower a iesit presedinte, cu Richard Nixon
vice-presedinte. Autorul crede ca Nixon a fost ales împotriva dorintei
fortelor obscure care guverneaza “lumea libera”; dar evenimentele
care-au urmat dupa scrierea cartii, în timpul presedintiei lui Nixon, a
aratat ca Nixon s-a schimbat si-a devenit un presedinte exact ca Woodrow
Wilson, Franklin D. Roosevelt. ori Eisenhower.
Nixon, care la vremea la care scria autorul nu era înca
internationalist, l-a demascat pe Alger Hiss, spionul sovietic din
guvernul american, si-a fost acuzat de antisemitism, de care acuza a
fost aparat în mod public de catre un rabin care-l cunoaste bine. De
aceea s-a-nceput o campanie în mass-media împotriva numirii lui ca
eventual vice-presedinte republican. În acest timp partidul democrat nu
mai lasa candidatului sa-si aleaga vice-presedintele ci s-a pus la vot
si-a iesit Senatorul Estes Kefauver, sionist fervent. Republicanii au
facut la fel si Nixon a primit votul republican pentru vice-presedintie –
împotriva dorintei sionistilor, crede autorul, care n-a apucat sa-l
vada pe Nixon în actiune înainte de a-si încheia cartea. Dar parca
presimtind ceva autorul zice ca Nixon da aceleasi sperante pe care le
dadea Eden în 1938; din pacate Nixon a sfârsit ca si Eden, slujind
internationalismul si sionismul cu trup si suflet.
Candidatura lui Eisenhower a fost salutata cu usurare de americani
fiindca Eisenhower “a tinut America afara din razboi”. Exact asa s-a zis
de Wilson si de Roosevelt, cei care-au împins America în razboi. Dar cu
8 zile înainte de alegeri, la 29 Octombrie 1956 Israelul a invadat
masiv Egiptul patrunzând 110 km. în teritoriul egiptean al peninsulei
Sinai si între timp în interiorul granitelor Israelului la frontiera cu
Iordanul evreii au macelarit din nou civilii palestinieni, masacrând cu
sânge rece populatia satului Kafr Kassem unde-au asasinat 48 de barbati,
femei si copii neînarmati. Acestia erau dintre ultimii locuitori de
drept ai Palestinei care nu fugisera dupa masacrarea palestinienilor de
catre evrei în anii anteriori ci ramasesera lipiti de pamântul lor
milenar ca sa sufere distrugerea talmudica. Ben-Gurion, primul ministru
israelian, a admis ca a avut loc acest nou macel calculat cu sânge rece a
populatiei satelor palestiniene din Israel, dar nota de protest trimisa
de arabi la ONU a murit pe undeva caci nu s-a mai auzit nimic de ea.
Aceeasi tacere si despre cei 215.000 de palestinieni fugiti în Gaza ca
sa scape de macelul evreiesc, unde i-au gasit aceleasi trupe israeliene
de invazie care-i alungasera din tara prin masacru; guvernul Israelului
anunta ca nu va retroceda teritoriul invadat Gaza si nici nu va permite
palestinienilor refugiati sa se-ntoarca acasa. Lumea întreaga a uitat
despre aceste 250.000 de victime si doar atât s-a mai auzit despre ei:
în scrisoarea celor 11 state arabe adresata Natiunilor Unite se arata ca
invadând Gaza israelienii “au asasinat cu sânge rece sute de barbati,
femei si copii” dar cifrele exacte nu pot fi aflate pentru ca
invadatorii israelieni nu permit investigatia sau prezenta
observatorilor si chiar statele arabe conchid în scrisoarea lor ca
“numarul victimelor macelului nu va putea fi aflat niciodata”. Dar
despre satenii masacrati la Kafr Kassem a declarat chiar Ben-Gurion
moartea lor.
Dupa un lung sir de incursiuni israeliene în teritoriu strain în scop de
macel al populatiei civile lipsite de aparare, dupa un lung sir de
condamnari la ONU, în timp ce ungurii se luptau cu mâna goala împotriva
tancurilor sovietice, armata Israelului a invadat masiv statul egiptean
învecinat unde-a început sa asasineze populatia. Asa s-au coordonat din
nou cele doua brate ale revolutiei mondiale în ascensiunea ei spre
guvernul mondial care sa-i aduca dominatia asupra întregii lumi, bratul
sionist si bratul bolsevic; unul varsa sânge în Orientul Mijlociu, în
“tara fagaduintei” a poporului ales, celalalt varsa sânge în Europa, a
carei civilizatie crestina urmareste s-o distruga si s-o faca una cu
pamântul pentru a domni peste gloate de animale, de “goimi”. Nici macar
mass-media din New York n-a mai putut scrie ca egiptenii erau agresorii;
fara ajutorul nimanui cei tradati bolsevismului se ridicasera singuri
si-si dadeau viata ca sa-l înfrânga; nimeni nu trebuia sa miste un
deget, ar fi trebuit doar ca guvernele occidentale sa stea deoparte si
sa nu se amestece si omenirea ar fi fost salvata din clestele
sionist-bolsevic. Dar n-a fost asa. Guvernul francez si cel britanic au
sarit imediat cerând ca “trupele egiptene si israeliene sa înceteze
lupta si sa se retraga la 10 mile de canalul de Suez” sub amenintarea cu
forta militara anglo-americana, lasând astfel invadatorii israelieni sa
ocupe teritoriul egiptean invadat. Cum Egiptul n-a putut accepta asa
ceva, armata engleza si franceza au început sa bombardeze Egiptul si
i-au distrus fortele aeriene, lasându-l dezarmat prada Israelului.
Autorul a aflat asta pe când se afla-n America si pentru prima data în
viata i-a fost rusine de tara lui, i-a fost rusine ca e britanic. Rusine
de fapta Angliei e putin spus, zice el; s-a simtit ca atunci când si-a
dat demisia de la Times protestând minciuna presei (un protest prostesc,
zice el acum dupa trecerea anilor, caci altfel ar fi trebuit sa
procedeze). Nici un american cu care-a vorbit, zice el, nu i-a pus pe
nas ticalosia guvernului britanic; multi americani erau la fel de
rusinati, caci politica de perfidie si frecvente schimbari de macaz a
guvernului american contribuisera mult sa se ajunga aici. Unii chiar au
înteles ca rusinea era a întregului occident si ticalosia era a
întregului occident care si-a parasit valorile spirituale ale propriei
civilizatii si s-a subjugat ticalosiei fortelor obscure. Dar actul de
perfidie si josnicie criminala imediata îl facuse Marea Britanie
bombardând Egiptul, si-asa s-a ratat sansa unica de-a înfrânge cele doua
brate ale raului, sionismul setos de sânge în Palestina si bolsevismul
distrugator al civilizatiei în Ungaria. Si asta nu din calcul meschin
politic, caci nici Franta nici Marea Britanie n-aveau nimic de câstigat,
singurul care avea de câstigat era Israelul, care pastreaza teritoriile
invadate. Franta nu mai avea ce reputatie internationala sa piarda,
caci la 160 de ani dupa ce fusese înecata în sânge de revolutie nu mai
avea nici un fel de prestigiu, nici un fel de putere si nici un fel de
stabilitate nationala, cu prim ministri perindati la portofoliu în
succesiune rapida de publicul n-apuca sa le afle numele si deja erau
maziliti: singurul lucru pe care-l stiu francezii despre guvernul lor
este ca e întotdeauna în mod invariabil venal. Anglia însa, zice
autorul, a pierdut reputatia si traditia unei tari care-a stiut sa
construiasca un imperiu si sa-l dezmembreze lasând prosperitate unde-a
gasit saracie, lasând libertate fostelor colonii devenite tari prietene,
cu totul contrar sistemului de “guvern mondial” propus de Bernard
Baruch la comemorarea lui Wilson la catedrala din Washington din 1956
[si actualmente în curs de implementare în 1992] care domneste prin
teroare asupra natiunilor înrobite, “cu forta” zice Baruch, cu forta
armelor atomice “si pedepsind cu strasnicie pe oricine e nesupus”.
Aceasta splendida realizare a destinului istoric al unei natiuni
civilizate a pierdut-o Marea Britanie prin ticalosia din Octombrie 1956,
care-a fost comisa nu ca sa slujeasca Angliei ci ca sa slujeasca
Israelului. Atacul fusese pregatit de mult de catre cel putin doi dintre
agresori si anume Israel si Franta. Corespondentii de la Times, Reuters
si alte agentii de presa vorbesc despre pilotii si ofiterii francezi de
la aeroporturile militare israeliene din timpul invaziei. Reuters reda
spusele unor ofiteri francezi despre cum au bombardat tancurile egiptene
în timp ce trupele Israelului invadau Sinai. E o minciuna ca trupele
franceze au aparut în regiunea Suezului ca sa împiedece razboiul;
francezii împreuna cu Israelul au atacat Egiptul, desi pretindeau în mod
oficial ca sunt acolo ca sa desparta beligerantii, conform declaratiei
tripartite din 1950. Guvernul englez însa, despre care nu s-a putut
dovedi ca în cazul Frantei ca a planuit de mult în secret sa atace
Egiptul deodata cu atacul israelian, a refuzat pâna în momentul în care a
aparut cartea de fata sa investigheze cum au participat trupele engleze
la atacul împotriva Egiptului. Participarea engleza la atac pare sa fi
fost spontana, ordine date la momentul respectiv, nu îndelung pregatita
ca cea franceza. În acest moment însa Consiliul de Securitate ONU a
cerut retragerea Israelului din teritoriul egiptean condamnând Israelul
(29 Octombrie). Apoi la 7 Noiembrie Anglia si Franta au fost condamnate
alaturi de Israel si li s-a cerut sa se retraga de pe teritoriul
Egiptului. Apoi mass-media a uitat complet de agresiunea Israelului si
Anglia si Franta au devenit singurii agresori, exact asa cum evreii au
devenit singurele victime ale lui Hitler prin reformularea acuzei cu
cuvinte usor schimbate de la un stadiu la celalalt. Eleanor Roosevelt,
care era purtatoarea de cuvânt a lui Franklin D. Roosevelt, a declarat
în campania electorala ca “ea nu considera ca Israelul este agresor… ci
crede ca Anglia si Franta sunt vinovate de agresiune, tehnic vorbind”
(The New York Times, 4 Noiembrie 1956).
Presedintele Americii, Eisenhower, stia de planurile de atac împotriva
Egiptului, atac care-a lasat canalul de Suez blocat de carcasele
vapoarelor scufundate si Anglia gata sa se retraga neconditionat din
Egipt si pe presedintele Egiptului Nasser un erou în lumea araba.
Eisenhower îsi retrasese cetatenii din zona Suezului înainte de atac
si-l avertizase pe Ben-Gurion, care nici nu s-a ostenit sa-i raspunda
decât anuntându-l dupa atac ca atacul a avut loc. Astfel Eisenhower
putea acum sustine ca el n-a participat la atac si aparea virtuos în
fata publicului, spunând ca el “nu subscrie la folosirea fortei ca
instrument în disputele internationale”. Vorbele lui sunt virtuoase, dar
el finantase si organizase înarmarea Israelului prin Franta, Canada si
Anglia tot timpul premergator invaziei; totusi vorbele virtuoase ale lui
Eisenhower au rasunat în urechile publicului si Eisenhower a fost
reales.
Anglia n-a fost asa norocoasa, caci din punct de vedere militar operatia
împotriva Egiptului a fost un fiasco, Anglia si-a pierdut prestigiul în
lumea araba si mai mult, coeziunea politica a Commonwealth-ului
britanic a fost sfarâmata. Hanson Baldwin scrie (A Confused Invasion) ca
în afara de faptul ca atacul Marii Britanii împotriva Egiptului a fost
extrem de inoportun din punct de vedere politic (toti ambasadorii
britanici aflati la post în Orientul Mijlociu nu si-au putut crede
urechilor când au auzit de atac), din punct de vedere al conducerii
operatiei militare ordinele erau confuze si ineficiente, de parca anume
facute ca sa împiedice reusita operatiei. Dar Canada s-a disociat de
Marea Britanie si Commonwealthul n-a mai fost o unitate, doar Australia
si Noua Zeelanda au mai aratat oarecare loialitate sentimentala
abtinându-se de la a condamna Marea Britanie la ONU. De ce au fost
împinse Anglia si Franta sa-si mânjeasca mâinile cu sângele egiptenilor,
dar n-au perseverat pâna la victorie si-au ramas doar sa primeasca
reprosurile restului lumii la ONU? De pe urma atacului împotriva
Egiptului din 1956 Anglia s-a ales doar cu reprosuri, rusine, impozite
sporite pe populatie si saracirea cetatenilor ei.
Imediat ce Anglia si Franta au atacat Egiptul, trupele sovietice au
început sa masacreze unguri în Ungaria. Si la ONU a avut loc comedia
adânc dezgustatoare a acuzelor reciproce, Moscova aratând cu degetul pe
macelarii arabilor, occidentul aratând cu degetul pe macelarii
ungurilor. Autorul spune ca discutiile la ONU aveau tonul gâlcevilor
cersetorilor de profesie dintr-un bazar levantin. Si nici în Anglia nu
era mai mult adevar în declaratiile guvernului decât la cersetorii de
profesie dintr-un bazar oriental. Anthony Eden l-a facut pe Anthony
Nutting, Ministru de Externe, sa demisioneze pentru ca “fusese de parere
ca Anglia nu trebuie sa intervina împotriva Egiptului” si Churchill a
declarat ca “Israelul a irupt împotriva Egiptului ca raspuns la grave
provocari… pacea-n lume, Orientul Mijlociu si interesul nostru national
vor beneficia în cele din urma de pe urma actiunii guvernului nostru
[împotriva Egiptului]“; la data scrierii cartii nici unul din
beneficiile astea nu se vazuse înca. Dar Bulganin, prim-ministrul
sovietic, a amenintat cu un atac atomic daca Franta si Anglia nu “opresc
imediat atacul, nu opresc imediat varsarea de sânge” (în timp ce
varsarea de sânge continua nestingherita în Ungaria, 100.000 unguri
fugisera în Austria si povesteau ce-au patit si Ferenc Munnich, trimis
de Moscova în locul lui Rakosi si Geroe, facea la Budapesta ce facuse
Bela Kun în 1919). Mai mult, Bulganin i-a propus lui Eisenhower un atac
comun împotriva Angliei si Frantei, despre care Eisenhower a spus ca “e
de necrezut”, desi alianta dintre Hitler si Stalin împotriva Angliei,
Americii si Frantei si apoi dintre Stalin si Anglia, Franta si America
împotriva lui Hitler fusese crezuta fiindca exista. Dar un corespondent
de la The New York Times a fost mai aproape de adevar citând un înalt
diplomat american care-a spus: “noi totdeauna vom fi aliatii
Israelului”.
Opinia publica, zice autorul, este un produs fabricat în cantitati
industriale pentru uzul maselor si poate fi fabricat în orice forma si
culoare doreste fabricantul, caci masele n-au alta. Eisenhower a fost
ales sa fie presedintele Statelor Unite de catre acelasi grup de
“internationalisti” care-i alesesera pe Wilson, Roosevelt si Truman si
politica externa a Statelor Unite totdeauna a fost aservita
bolsevismului si revolutiei mondiale. Scopul final al
“internationalistilor” care manipuleaza din culise guvernele-marioneta
ale tuturor natiunilor occidentale este faurirea unui guvern mondial
aservit lor care sa stapâneasca absolut toata lumea fara identitate
nationala a maselor reduse la gloate de muncitori sclavi statului
controlati prin teroare politieneasca si printr-un vast sistem de
nomenclatura administrativa. În spre acest scop final converg toate
actiunile celor doua brate ale distrugerii, cel sionist si cel bolsevic,
care actioneaza împotriva civilizatiei crestine. Autorul crede ca în
acel moment scopului instaurarii guvernului mondial îi era util sa
produca disensiune între guvernul american si cel al Marii Britanii. De
aici atitudinea anti-britanica a lui Marshall, al doilea om în grupul
Roosevelt-Marshall-Eisenhower si de aici dorinta lui Roosevelt de a
dauna Marii Britanii, cum o arata documentele conferintei de la Yalta,
unde Roosevelt i-a cerut lui Stalin în secret, “sa nu stie Primul
Ministru Churchill”, sa internationalizeze colonia britanica Hong Kong
si sa excluda Anglia din discutiile despre Korea (The New York Times, 17
Martie, 1955) dar Stalin l-a refuzat. În fond Eisenhower fusese cel
care ordonase trupelor aliatilor sa cedeze jumatate din Europa trupelor
sovietice; si Eisenhower fusese ales de internationalisti sa fie
presedinte ca sa duca o politica “internationalista”. Eisenhower însa
s-a întrecut pe sine însusi, caci era de asteptat sa se alieze cu
Moscova împotriva Angliei în acest caz dar nu se astepta nimeni sa arate
atâta grosolanie în atitudinea lui, cerând retragerea neconditionata a
trupelor britanice, ignorând pe ambasadorul englez la Washington în mod
insultator si arborând în emisiuni televizate o atitudine de dezgust
fata de agresiunea britanica împotriva Egiptului – dupa ce înarmase
Israelul si facuse presiuni asupra Marii Britanii sa se alieze cu
Statele Unite în a insulta Egiptul timp de luni de zile înainte de
agresiune. Si-n timp ce presedintele Statelor Unite îsi etala indignarea
morala la televizor, ungurii erau în continuare masacrati de trupe
sovietice; dar pentru acel macel presedintele Eisenhower n-a mai avut
indignare morala, ci doar cuvinte vagi fara nici un alt gest: a spus
odata: “mi-e mila de ei din toata inima”. Caci toata cariera lui
Eisenhower poarta pecetea simpatiilor lui pro-bolsevice, care l-au facut
sa renunte sa repudieze acordul de la Ialta, dupa ce-a fost ales în
1952 si sa ordone trupelor aliatilor sa faca loc avansului sovietic în
Europa în 1945.
În 1956 lumea nu era înca gata de servitudinea sub guvernul mondial. În
acel an înca a fost posibil sa se condamne atât agresiunea împotriva
Egiptului cât si masacrul condus de sovietici în Ungaria. Dar în afara
de discutii contradictorii pe aceste teme, la ONU nu s-a facut absolut
nimic si ungurii au fost în continuare macelariti, sovieticii au ramas
în Ungaria si Statele Unite n-au zis nimic. În cazul Egiptului s-a
obtinut ceva numai datorita atitudinii anti-britanice a Uniunii
Sovietice, în aceasta privinta de coniventa cu Statele Unite. Autorul
vede ca principala cauza a raului controlul pe care-l exercita fortele
internationaliste asupra masinii de vot americane, ale caror scopuri
sunt uneori necunoscute marionetelor lor, caci Marea Britanie invadase
Egiptul în speranta ca va fi astfel pe placul stapânilor sionisti care-l
numesc pe presedintele Statelor Unite si determina masele sa creada ca
l-au ales. Dar de data aceasta marioneta sionismului, Eisenhower, a
dansat pe melodia bolsevismului pe care-o cânta Bulganin, si-a adoptat
un ton de indignare morala la ticalosia marionetelor britanice ale
sionismului care-au atacat Egiptul. Si-asa s-a trezit Anglia amenintata
de catre Uniunea Sovietica si insultata de Statele Unite si fara petrol,
care nu-i mai era furnizat de statele arabe si nici de Statele Unite
care-i cereau retragerea neconditionata. Cu toata durerea unui adevarat
patriot care-si iubeste tara, autorul recunoaste ca Marea Britanie
recolta rodul propriilor actiuni. Marea Britanie si Franta au început
retragerea neconditionata – dar ISRAELUL NU. Fortele unor “armate
internationale” încropite la repezeala au început sa piarda vremea pe
lânga canalul de Suez întrebându-se ce-au de facut acolo. Presedintele
Nasser a refuzat sa cedeze Israelului parti din teritoriul Egiptului. Si
Israelul a-nceput sa acuze Egiptul de “antisemitism” pentru ca-si apara
cetatenii de masacru. Trei saptamâni dupa atacul împotriva Egiptului
Hrusciov, îmbatându-se la o receptie la ambasada poloneza, si-a batut
joc de ambasadorul britanic si de cel francez zicându-le: “voi ziceti ca
noi vrem razboi si uite ce bine va sade în situatia idioata în care
v-ati bagat…. desigur ca ne-ati dat o lectie în Egipt”. The New York
Times tragea concluzia la 25 Noiembrie: “Marea Britanie si Franta au
intrat în joc si par sa piarda dezastruous… Israelul a iesit cu
câstiguri”. Doua saptamâni mai târziu acelasi ziar a numit Marea
Britanie “o putere de mâna a doua”. Michael Hazani a declarat în
parlamentul israelian ca “nereusita Frantei si Marii Britanii în scopul
lor cu privire la canalul de Suez e un lucru bun pentru Israel… Israelul
s-a bucurat de prietenia cu Franta care i-a furnizat armamentul care
i-a permis sa biciuiasca pe egipteni… cu câteva saptamâni în urma
israelienii s-au speriat auzind de un eventual razboi termonuclear. Dar
acum le-a trecut spaima caci aceste amenintari sunt doar parte din
razboiul nervilor .. Unii membrii ai parlamentului israelian se-ntreaba…
de ce n-ar putea Israelul exploata situatia de dusmanie în care se afla
si determina marile puteri sa forteze Egiptul si alte state arabe sa
negocieze pacea [cedând teritorii]“.
Cuvintele lui arata clar ce sperante de justitie si pace da lumii
aventura sionista. Autorul crede, cu mult optimism, ca orice natiune
care se pune în slujba acestei aventuri va suferi esecuri caci aceasta
aventura e sortita esecului. Dar în mod realist el prevede ca înainte
de-a disparea din istorie aventura sionista va scufunda omenirea într-un
nou masacru mondial, unde suferintele si pierderile vor fi nu ale
sionistilor ci ale ne-evreilor care sunt în slujba lor.
Guvernul britanic, prin intermediul Ministrului Apararii Anthony Head,
si-a explicat actiunile prin necesitatea de a se împiedeca “ca Israelul
sa fie lovit, Tel Avivul sa fie bombardat si arabii sa fie uniti”
(autorul n-are textul discursului si citeaza dupa The New York Times).
Deci s-a actionat pentru a se obtine Egiptul lovit, Port Saidul
bombardat si lumea araba dezbinata – dar tot ce s-a obtinut a fost Port
Saidul bombardat. Chiar daca s-ar fi obtinut distrugerea Egiptului si
dezbinarea arabilor, cu ce-ar fi profitat englezii din asta? Si care
cetatean englez ar fi optat pentru actiunea militara în scopul de a
distruge Egiptul si-a dezbina arabii, daca i-ar fi cerut cineva parerea?
Si când i s-a cerut cândva alegatorului britanic avizul când guvernul
lui s-a angajat sa serveasca aspiratiile sioniste?
Facând analogia cu medicina unde e posibil sa se identifice cauza
primara a unor boli, autorul identifica sionismul ca prima cauza a
bombardamentelor din 29 si 30 Octombrie 1956. De la începuturile lui în
ghetourile Rusiei, unde s-a nascut ca o miscare politica cu 80 de ani în
urma (la data scrierii cartii, în 1956), sionismul a ajuns acum sa-si
vada împlinit scopul de a “însela natiunile”, cum zice Biblia.
Autorul încheie pe o nota de speranta ca popoarele Europei de Rasarit
îsi vor sfarma lanturile si se vor elibera de bolsevism [n-a apucat sa
vada revolutiile anticomuniste furate, instaurarea neocomunismului si
criptocomunismului si extinderea terorismului de stat a "guvernului
mondial" în lumea asa-zisa libera] si ca evreii se vor disocia de
sionismul sovin si vor accepta sa traiasca în prietenie cu ceilalti
oameni. Din cei 14.000 de evrei care-au fugit din Ungaria în timpul
înabusirii revoltei de catre trupele sovietice, doar 900 s-au dus în
Israel; restul sunt cu totii în Statele Unite si Canada, unde însa sunt
captati de gruparile sioniste sovine de aici.
În Ianuarie 1957 Eisenhower a cerut Congresului autorizatia sa faca
razboi împotriva “oricarei agresiuni pe fata controlata de comunismul
international” în Orientul Mijlociu – adica sa faca exact ce-a facut
guvernul britanic de i-a provocat dezgustul si indignarea si sa atace
statele arabe atunci când Israelul doreste sa le atace. Caci înaintea
si-n timpul atacului Israelului împotriva Egiptului presa internationala
începuse sa raspândeasca teza ca Egiptul e controlat de comunismul
international; si asa o tara araba dupa alta poate fi acuzata de acest
control si lovita [Bush în 1991 a inventat alt pretext pentru genocidul
din Irak si anume 'tirania lui Saddam Husein', care se pretindea ca-si
gaza proprii cetateni; s-a dovedit apoi ca irakienii gazati au fost
gazati de trupe americane, pentru ca sa serveasca drept pretext].
Acuzatia de a fi un stat “controlat de comunismul international” poate
fi îndreptata la placerea mass-mediei împotriva oricui, caci nu exista
dovezi, doar afirmatii în politica internationala curenta. Astfel The
New York Times a publicat la 2 Decembrie 1956 fotografii de “tancuri
sovietice capturate de soldatii israelieni ” în timpul invaziei lor în
Egipt. Când însa cititorii care se pricep au protestat, ziarul a trebuit
sa admita ca tancurile erau americane si nu sovietice. Nu se stie nici
macar daca tancurile din fotografie au fost într-adevar capturate de la
egipteni: tot ce se vede e o fotografie de israelieni pe niste tancuri
si dedesubt scrie “tancuri sovietice capturate de la arabi”, dar oricine
poate scrie orice sub o fotografie si adevarul era ca acestea erau
“tancuri americane cu soldati israelieni pe ele” si absolut nimic
altceva. Armata israeliana a fost dintr-u-nceput înzestrata cu armament
sovietic si totusi mass-media niciodata n-a obiectat ca Israelul ar fi
controlat de comunismul international si nici Eisenhower n-a dorit
niciodata sa stavileasca agresiunea israeliana.
Imediat ce Eisenhower a facut declaratia aceasta în Congres a fost
foarte ridicat în slavi la sinagogile din New York si actiunile
israeliene au crescut în pret, probabil datorita faptului ca Eisenhower
ceruse Congresului permisiunea sa atace la “cererea oricarei natiuni sau
grup de natiuni”. Cum Egiptul fusese declarat agresorul în invazia din
Octombrie 1956 pe care-o suferise din partea Israelului si-a Frantei si
Angliei, e greu de interpretat cererea lui Eisenhower de-a duce razboi
la dorinta. Daca Eisenhower ar fi spus adevarul, atunci trupele
americane ar fi trebuit sa respinga Israelul, adevaratul agresor, la
cererea Egiptului. Dar în istoria Statelor Unite din acest secol Statele
Unite n-au facut niciodata nimic decât la porunca Israelului si-n
folosul sionismului.
EPILOG
Cartea asta este trista pentru ca subiectul ei e sumbru. Autorul a
scris-o din inima, din inima îndurerata a unui contemporan, participant
si martor redus la tacere, ziarist caruia i s-a interzis sa-si practice
meseria de a scrie adevarul fara partinire si fara teama si fara a
sluji alte interese decât cele ale popoarelor. Autorul a trait în
nucleul evenimentelor acestui secol, a vazut si înteles mai multe decât
altii si s-a convins ca pervertirea secreta a vietii natiunilor
occidentale n-a fost totdeauna rodul întâmplarii, ci rezultatul unei
actiuni sustinute, planificate si organizate. Cartea aceasta este un
protest împotriva siluirii adevarului. Caci cum sa reconstituie
istoricii istoria daca documentele au fost distruse, faptele sunt
descrise în mod fals si distorsionat, lucruri care n-au existat sunt
declarate reale, lucruri care-au avut loc sunt declarate inexistente si
toata activitatea mass-mediei este una de pervertire, ascundere si
falsificare a istoriei contemporane?
Autorul dezvaluie în ultimele pagini ale cartii o miscatoare încredere
în dreptatea divina, împotriva careia nu se revolta, ci se pleaca cu
speranta ca aceste tribulatii si distrugeri nu vor duce la izbânda
raului ci la triumful binelui în cele din urma, prin renasterea
sufletului crestinatatii, caci, zice el, “Dumnezeu are puterea sa faca
chiar mai mult”.
Macaulay zice ca “în scrierea istoriei nu supravietuieste decât
interpretarea faptelor asa cum o cer diverse doctrine, iar faptele care
nu convin sau contrazic doctrina sunt ignorate sau uitate”. Autorul s-a
straduit sa nu uite si sa nu ignore nimic, ci sa arate faptele cu
exactitate, caci faptele reale nu sunt niciodata cunoscute de mase,
carora li se baga în cap doar diverse “interpretari” care convin
politicienilor.
O superstitie barbara nascuta în antichitatea îndepartata si mentinuta
sub forma agresiv militanta de catre o secta preoteasca semi-secreta s-a
reîntors în lumea contemporana ca sa ne chinuie sub forma unei miscari
politice sprijinite de enorma bogatie si putere politica în toate
capitalele natiunilor civilizate. Atacând civilizatia noastra din doua
directii, de dedesubt sub forma de revolutie bolsevica, de deasupra prin
coruperea guvernelor si-a conducatorilor, aceasta miscare s-a apropiat
de tinta ei vazându-si îndeplinita ambitia fantastica de a stapâni si
domni asupra tuturor oamenilor din lume, folosind aceste doua
instrumente de atac ca sa atâte natiunile în razboaie distrugatoare.
Autorul nu se simte chemat sa defineasca binele si raul, ci poate doar
sa arate ca tot timpul cât a cercetat, studiat si scris lucrurile
prezentate aici a simtit ca traieste în prezenta raului. Fortele care
propulseaza secolul 20 sunt izvorâte dintr-o superstitie salbatica,
nascuta din judecata unuia ca Ezechiel din Vechiul Testament / Thora,
Ezechiel care traia în vremuri barbare si avea gânduri si sentimente
barbare si sângeroase. Ca mintea lui Ezechiel este mintea locuitorilor
din insulele îndepartate ale Pacificului, numite Gilbert, care pâna-n
1892 când insulele Gilbert au devenit colonie britanica, au trait în
triburi preistorice departe de orice civilizatie omeneasca. Iata ce
scrie Sir Arthur Grimble, care le-a administrat la-nceputul acestui
secol: înainte de venirea britanicilor membrii triburilor din insulele
Gilbert îsi pregateau mâncarea într-un fel de oala pusa deasupra
focului; vrajitorul tribului sade pe vine în întuneric, în zori,
înjunghie cu un bat vatra inamicului sau si recita: “Spirit al nebuniei,
spirit al excrementului, spirit al mâncatului de viu, spirit al
putreziciunii! Înjunghiu focul acestui om, focul acestui om Naewa.
Bate-l dinspre apus! Bate-l dinspre rasarit! Bate-l cum îl înjunghii eu,
bate-l de moarte! Sugruma-l, fa-l nebun, fa-l de rusine cu
putreziciune! Sa i se umfle ficatul, sa se umfle, sa se rastoarne si sa
crape. Sa i se umfle maruntaiele, sa i se umfle, sa-i fie sfâsiate si
roase. Sa fie nebun si vânat, sa fie mort. S-a sfârsit cu el, e mort,
mort, mort. Putrezeste”. Oricine compara acest pasaj cu pagini dupa
pagini din Vechiul Testament / Thora si Talmud, vede cât de asemanatoare
sunt sentimentele. Si astazi Vechiul Testament / Thora si Talmudul sunt
legea care guverneaza politica natiunilor, legea invocata când se
faptuiesc acte ca macelul de la Deir Yasin. Mai mult, Enciclopedia
Iudaica arata clar ca în Talmud se învata doctrina ca blestemele au
putere de îndeplinire întocmai a celor spuse în blestem. De câte ori
presedintii, prim ministrii si politicienii din occident invoca Vechiul
Testament, “Biblia”, cum zic ei, pentru a-si justifica faptele, autorul
se întreaba daca ei au citit Vechiul Testament cu adevarat si daca
citindu-l au priceput oare legatura dintre setea de sânge si ura si
distrugerea salbateca poruncite de Iehova din Vechiul Testament si
rezultatul actiunilor lor dezlantuite de miscarea în care s-a-ntrupat
aceasta superstitie primitiva din antichitate. Caci la ce altceva se
putea referi Dr. Chaim Weizmann, care-a slujit toata viata sionismul si
la sfârsitul vietii s-a vazut fata-n fata cu ceea ce el numeste
“renasterea raului nostru vechi sub forma noua si mai oribila?” Numai
aceasta superstitie întunecata poate explica de ce masele de evrei sunt
asa de disciplinate în slujba sionismului. Evreii erau pe cale sa se
elibereze de tirania acestei superstitii dupa secole de emancipare si
trai printre crestini si în poate înca 50 de ani s-ar fi apropiat cu
prietenie acceptând sa traiasca ca egali ai tuturor celorlati oameni –
dar acum sunt din nou înregimentati în ghearele sionismului. Imaginea
masei de evrei înghesuiti în ghetourile impuse de directoratul lor
rabinic este evocata de urmatorul pasaj al lui Arthur Grimble despre
triburile de bastinasi din insulele Gilbert: “De 60 de generatii oamenii
au crescut si-au trait aici auzind zi de zi soptindu-se crezul acestei
terori… Si erau prada usoara blestemelor de moarte…. Generatii peste
generatii de vrajitori au blestemat si invocat raul si oamenii s-au
temut de puterea lor toata viata pe-aceste insule. Aceasta oroare
acumulata a credintelor lor superstitioase se-ntrupase de-a lungul
veacurilor într-o greutate aproape materiala care arunca o umbra cu o
greutate palpabila, într-o prezenta permanenta care se-mprastia peste
tot. Era în toate gândurile oamenilor si le umplea locuintele cu mai
multa forta decât stafiile. Aveai sentimentul ca orice se putea întâmpla
în aceasta atmosfera”.
De peste 60 de generatii masele din ghetourile evreiesti au auzit
incantatiile si blestemele din Thora si din Talmud si spre sfârsitul
secolului trecut aceste blesteme s-au încarnat în reîntoarcerea la
salbaticia tribala a “razbunarii lui Iehova” care este legea Israelului
modern si legea vietii internationale a occidentului contemporan. Si
eliberarea de “razbunarea lui Iehova” aproape ca venise la sfârsitul
sec. 19 pentru evreii din occident. Din nou, gândul autorului zboara la o
batrâna din insulele Gilbert, care-si amintea de vremuri de demult:
“Asculta-i pe oamenii nostri în catunele lor; muncim în pace, vorbim în
pace, au trecut zilele mâniei… Ce frumoasa e viata în satele noastre,
acum ca nu mai ucidem si nu mai e razboi”. Asa scrie profetul Ieremia
despre fericirea trecuta a triburilor Israelului “în blândetea care ti-a
încununat tineretea, în iubirea prieteniei tale” pâna n-au fost
subjugate ereziei “tradatorului trib al lui Iuda”.
Cercetând, studiind si scriind despre cum aceasta superstitie tribala
din antichitate a devenit forta motrice care stapâneste destinele
popoarelor care-au construit (si pierdut) civilizatia crestina
occidentala, autorul a simtit ca traieste cu o fiinta vie alaturi care
este întruparea raului. Comunismul (bolsevismul) este o fata a acestei
fiinte a raului, a carei prezenta au simtit-o si alti diplomati
necorupti. Frank Rounds, ambasadorul Statelor Unite la Moscova scrie în
1951 în jurnalul lui intim: “Aici la Moscova am simtit ca raul exista în
lume ca un obiect palpabil, ca o prezenta; acesta e gândul meu de ziua
Nasterii Domnului”. Noi toti, evrei si crestini, zice autorul, suntem în
prezenta raului, atinsi de el.
Bernard J. Brown scria în 1933: “Desigur ca noi [evreii] vom provoca
teama si eventual chiar ura daca continuam sa luam tot ce ofera America
dar refuzam sa fim americani, tot asa cum am refuzat din totdeauna sa
fim polonezi sau rusi”. Nu numai în America ci si-n celelalte tari
evreii au luat totul si-au refuzat sa faca parte din popoarele acelor
tari. Totusi Bernard J. Brown n-are dreptate. Caci el judeca dupa Talmud
dar un lucru n-au reusit talmudistii sa-l realizeze niciodata: si
anume, ei nu pot semana ura lor talmudica în sufletul crestinilor.
Actiunile sângeroase si pline de ura facute de occidentali în sec. 20 au
avut loc la comanda si sub imboldul talmudic; caci ura si razbunarea,
care sunt esenta Talmudului, sunt straine sufletului occidentalului,
caruia civilizatia lui crestina îi interzice ura si razbunarea.
Învatatura religioasa care consta din ura este apanajul celor care
aplica literal Thora si Talmudul în Palestina si-n capitalele popoarelor
în care si-au construit cuibul. Nu exista european sau alt occidental
adevarat capabil sa predice ceea ce-a propovaduit conducatorul sionist
la Johannesburg în May 1953: “Nemtii nu vor fi iertati niciodata”.
Nu e posibil sa obligi tot universul sa traiasca numai în ura si varsare
de sânge, conchide autorul si de aceea el are speranta ca planul
guvernului mondial sionist va esua. Caci, zice el, asta a adus Hristos
omenirii: repudierea ereziei urii si razbunarii si daca în ultimii 50 de
ani [la vremea scrierii cartii; 90 de-acuma] ura si razbunarea
talmudica aduse din centrul talmudic din Rusia în occident au dominat
politica internationala, dupa ce lucrurile au ajuns la apogeu, prevede
autorul, erezia urii si macelului talmudic vor disparea. Dar vor
disparea mai repede daca oamenii stiu adevarul; de aceea a scris el
aceasta carte.
Thora
“Si Domnul mi-a vorbit si mi-a spus… Azi voi începe sa umplu
popoarele de sub întreaga bolta cereasca de spaima de tine si groaza de
tine si ele vor auzi de faptele tale si vor tremura si vor suferi de
groaza ta… Si Domnul mi-a poruncit atunci sa te învat legile si
judecatile, pe care sa le aplici în tara pe care o veti invada si
stapâni… Si pentru ca El i-a iubit pe parintii tai, a ales samânta lor
sa fie poporul Lui ales… si sa izgoneasca natiuni mai mari si mai
puternice decât tine si sa te aduca pe tine si sa-ti dea tie tara lor sa
fie a ta… Si când Domnul Dumnezeul tau ti le-a dat pe mâna, sa le
lovesti si sa le distrugi cu desavârsire; sa nu ai nici o întelegere cu
ele si nici sa nu le arati niciodata nici o mila; si sa nu faci
casatorii cu de-ai lor… sa le distrugi altarele si sa le distrugi
imaginile religioase…. Caci tu esti un popor sfintit pentru Domnul
Dumnezeul tau; Domnul Dumnezeul tau te-a ales sa fii un popor care se
tine al lui, sa fie deasupra tuturor popoarelor care sunt pe fata
pamântului… Si pe toate celelalte popoare pe care Domnul Dumnezeul tau
ti le va da pe mâna ai sa le ucizi si n-au sa aiba ochii tai mila pentru
ele… Caci Domnul Dumnezeul tau ti le va da pe mâna si le va distruge cu
grea napasta pâna vor fi nimiciti de tot… Iti va da pe mâna regii lor
si le vei sterge numele de sub soare, nici un om nu va putea rezista în
fata ta, caci tu-i vei distruge pe toti… Si fiecare loc unde va pasi
talpa ta va fi al tau… pâna la marginea marii celei mai îndepartate se
va întinde stapânirea ta… Si din orasele acestor popoare, pe care ti le
da Domnul Dumnezeul tau sa le stapânesti, sa nu lasi nimic în viata… sa
dai bani cu împrumut la multe popoare, dar tu sa nu fii dator nimanui cu
nimic… Sa distrugi cu desavârsire toate locurile unde îsi venerau
divinitatile lor, natiunile pe care le vei înrobi…”
(Deuteronomul).
Noul Testament
“Binecuvântati fie aducatorii de pace, caci ei sunt fiii
Domnului… N-am venit sa rup [legea] ci s-o împlinesc… Ati auzit ca s-a
spus, sa-ti iubesti aproapele si sa-ti urasti dusmanul. Dar eu va spun,
sa va iubiti dusmanii… El învata oamenii ca unul venit de sus si nu ca
scribii… Sa nu va adunati comori pe pamânt… la ce-i slujeste omului sa
câstige o lume-ntreaga, daca-si pierde sufletul? Sa-l iubesti pe Domnul
Dumnezeul tau… e prima mare porunca; si a doua ca si ea, sa-ti iubesti
aproapele ca pe tine însuti. Pe aceste doua porunci stau toate legile
profetilor… Unul e Domnul vostru, Iisus Hristos si voi toti sunteti
frati… Fie dragostea frateasca între oameni… Cine se ridica deasupra
celorlalti va fi doborât… Vai voua, scribilor si fariseilor… voi sunteti
fiii celor care-au ucis profetii… Aceasta evanghelie a împaratiei va fi
propovaduita în toata lumea pentru binele tuturor natiunilor… Iarta-i
caci nu stiu ce fac… Un Dumnezeu si parinte al tuturor, deasupra
tuturor… fie sa domneasca dragostea frateasca… Caci sunt multi pe lume,
de care v-am spus adesea si acum o spun cu lacrimi în ochi, ca ei sunt
dusmanii crucii lui Hristos si scopul lor e distrugerea…” (Evangheliile,
Faptele si Scrisorile Apostolilor).
