http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/va-spun-si-o-noutate-englezii-si-americanii-pe-care-ii-proslaviti-au-propus-la-yalta-ca-granita-de-vest-a-urss-sa-fie-carpatii-rasariteni-adica-intreaga-moldova-a-romaniei-sa-fie-inclusa/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+ioncoja+%28Ion+Coja%29.
Brucan, Stalin, regele Mihai şi România
Preocupaţi de problemele aproape insurmontabile create de exodul
imigranţilor şi prea puţin, sau deloc, de cauzele care l-au generat,
neglijăm celelalte probleme mari ale lumii, cum ar fi consolidarea
spectaculoasă a axei Moscova-
Beijing ori bilanţul anului de bombardamente aeriene ale coaliţiei
internaţionale asupra Statului Islamic, care poate fi sintetizat în
vorbele „mult zgomot pentru nimic!”.
Totuşi, în ce mă priveşte, voi zăbovi aici asupra unor fapte de
istorie recentă, pe care le cred demne de a fi cunoscute şi comentate de
cititori, dar fără ură şi părtinire.
Le-am desprins din volumul „Diplomat la Moscova – mărturisiri incomode”,
semnat de Savian Bulacu – Lăpuşata, apărut la Editura Universitară.
Motivul acestei opţiuni se va vedea mai departe, până atunci vreau să
reamintesc că, tot aici, sub titlul „Stalin şi Transilvania”, am
prezentat afirmaţiile tranşante în cazul acestei provincii româneşti pe
care, încă din toamna lui 1944, fostul lider bolşevic de la Kremlin le-a
rostit în faţa conducătorilor comuniştilor din Ungaria, în frunte cu
Matyas Rakosi, care veneau în cascadă la Moscova, spre a face lobby
pentru ca Ardealul să fie atribuit ţării lor.
„Dej, eu (i se adresa Stalin liderului comunist venit din Bucureşti –
n.n.) nu pretind că stăpânesc istoria României şi mai ales a
Transilvaniei mai bine decât tine. Am înţeles ce doriţi. Cunoaşteţi că,
nu de mult, a fost la mine Rakozi (Rakosi), susţinând că nu numai
Ardealul de Nord, ci şi întreaga Transilvanie se cuvine de drept să fie
redată Ungariei. I-am răspuns că dacă mai insistă asupra acestei
chestiuni, îl voi alunga fără menajamente (…). DEJ, TRANSILVANIA VA FI
PE VECI A ROMÂNIEI (subl. ns.)”, declara atunci Stalin, potrivit
martorului ocular Gh. Apostol, care avea să fie unul dintre liderii
comunişti din ţara noastră. De notat că, aşa cum rezultă din
stenogramele întâlnirilor lui Stalin cu delegaţii româneşti de cel mai
înalt nivel, publicate în volumul „Gheorghiu-Dej la Stalin.1944-1952”,
îngrijit de eminentul sovietolog Vasile Buga, el a mai reluat chestiunea
şi tot cu acelaşi ton categoric.
Să revin însă la volumul lui Savian Bulacu-Lăpuşata, fost diplomat la
Ambasada României la Moscova între 1990 şi 1993, calitate în care, în
vara lui 1990, l-a însoţit pe Silviu Brucan în timpul vizitei acestuia
în capitala rusă.
Pe atunci, Tache Brucan era pe cai mari, deşi nu deţinea nicio
funcţie oficială în noile structuri politice de la Bucureşti se ocupa de
presă, el numise şefi la Radio şi TVR; apoi, ştiu din surse sigure că,
în primele zile după 22 decembrie 1989, ziariştii de la „Scânteia”
devenită „Adevărul” l-au trimis la el pe R.C., cu care se cunoştea bine,
să-l întrebe pe cine să pună redactor şef la acest cotidian. „Pe Dan
Deşliu”, a răspuns fără ezitare Brucan, nominalizând un poet
proletcultist, netalentat, devenit dizident întrucât fusese trecut pe
linie moartă pe plan politic. În faţa ezitării evidente a redactorilor,
Brucan i-a ameninţat direct: „Treaba voastră. În condiţiile astea, eu
îmi iau mâinile de pe voi!”. Tot el controla politica externă şi diverse
numiri de noi ambasadori.
De asemenea, seara convoca adesea conferinţe de presă la hotelul
Intercontinental, în care vorbea pe post de premier, ministru de Externe
sau mai ştiu eu ce demnitar. Pretindea să i se zică „domn profesor”,
deşi nu absolvise nicio facultate!
Acum, în vara lui 1990, venise la Moscova „cu caracter privat”,
fusese salutat la aeroport de ambasadorul Vasile Şandru, locuia la
Ambasadă în dormitorul prezidenţial, în care, până la el, mai dormise
doar Ceauşescu, iar diplomatul Bulacu-Lăpuşata îl însoţea la toate
întâlnirile şi convorbirile, dar fără a-i asigura traducerea şi fără a
interveni în discuţii. Ciudat ori nu, pe măsură ce treceau zilele,
Brucan nu a mai fost primit de personalităţi sovietice de prim rang,
motivul fiind, evident, ambiţia lui de a da lecţii gazdelor despre
mersul lumii sau situaţia internă din URSS, ceea ce, evident, nu le
convenea acestora, care-i cunoşteau bine ascensiunea din perioada
stalinistă!
Pe acest fundal a ajuns la întâlnirea cu redactorul şef de la ziarul
„Izvestia”, doctor în ştiinţe politice şi relaţii internaţionale, iar
acolo aceste titluri nu se luau pe vodcă ori icre negre. Cu acordul
părţilor, discuţia celor doi a fost imprimată de diplomatul român, care o
redă integral în premieră, în carte.
După ce vorbeşte despre situaţia din România de după 1989, Brucan
începe să critice evoluţiile din URSS, încheind că România şi românii au
pătimit mult datorită „dictatorului gruzin” Stalin. Gazdei atât i-a
trebuit, parcă aştepta această afirmaţie.”Mai spuneţi (…) că noi, ruşii,
am avut, uneori, atitudini ostile faţă de români şi că am luat din
pământul ţării (România-n.n.), ceea ce turcii nu au făcut.
Ca istoric (sic!- n.n. D.C.) ar trebui să ştiţi că, după Al Doilea
Război Mondial, creionul pentru trasarea noilor graniţe a fost mai roşu
al anglo-americanilor decât al nostru. Ei le-au trasat şi noi le-am
aprobat cu anumite ajustări, fiindcă ne erau avantajoase. Vă spun şi o
noutate: englezii şi americanii, pe care îi proslăviţi, au propus la
Yalta ca graniţa de Vest a URSS să fie Carpaţii Răsăriteni, adică
întreaga Moldovă a României să fie inclusă în URSS. În fapt, englezii se
dădeau bine pe lângă noi ca să aibă mână liberă în Grecia. Şi ştiţi,
domnule profesor, cine a spus un „NIET” hotărât propunerii engleze?
Stalin, domnule profesor, pe care îl numiţi dictatorul gruzin. Există
documente, nu vă spun poveşti.”
Un alt subiect sensibil abordat de gazdă a fost statutul regelui Mihai,
care, spunea el, „la 23 August 1944 asăvârşit un act de importanţă
colosală pentru Armata Roşie”.
„Noi, ruşii, am conferit regelui Mihai cea mai înaltă distincţie
sovietică pentru actul istoric săvârşit. Dacă nu eram noi, voi eraţi în
stare să-l împuşcaţi, aşa cum am făcut şi noi cu ţarul Rusiei, care a
fost dat pe mâna unor revoluţionari exaltaţi. Acum deplângem acest act
odios, dar răul istoric l-am săvârşit. De aceea nu v-am permis să
procedaţi tot aşa cu regele vostru. Şi, fiindcă suntem fraţi de credinţă
în Biserica Ortodoxă, trebuie să vă spun că ce nu aţi făcut regelui
Mihai, aţi săvârşit cu Nicolae Ceauşescu. Nu numai că l-aţi împuşcat de
Sfântul Crăciun, dar aţi atentat la instituţia prezidenţială, nu mai
vorbesc de procesul declanşat, care a fost un adevărat… A fost ceva
urât…”
Brucan a bâiguit câteva vorbe. Ce putea spune el, care îl ura
visceral pe rege şi avea aceleaşi sentimente faţă de Ceauşescu, întrucât
nu-l mai băgase în seamă? Cât priveşte Crăciunul, el, un ateu feroce,
ce să aibă în comun cu această mare sărbătoare a creştinilor?
În final, interlocutorul îl previne că va aborda un subiect foarte
sensibil, care o să-l „supere şi mai tare, dar care merită”, după
părerea lui.
„Sunteţi nestatornici, domnule profesor. Din câte cunosc, de-a lungul
istoriei, în marile conflagraţii europene şi mondiale, conducătorii
români nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat
uşor şi tot atât de uşor şi-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot
în tabăra adversă. Subliniez, este vorba de conducătorii români, nu de
poporul român, pe care îl respect (…). Oscilaţia dumneavoastră în
relaţiile cu aliaţii şi cu vecinii ne-a determinat să fim „prudenţi” cu
politicienii români. Şi nu numai noi”.
A fos un duş arctic, la care Brucan nu se aştepta şi care trebuie citit „sine ira et studio”.
La urma urmei, el se erijase nu doar într-un conducător al României
postdecembriste, ci şi într-un politolog de talie mondială, uitând că
gazdele îl ştiau bine şi îl fişaseră încă de pe vremea când îl glorifica
deşănţat în paginile „Scânteii” – şi nu doar acolo – pe „generalissimul
Stalin, genialul conducător al popoarelor”, pentru ca acum să-l denunţe
pe „dictatorul gruzin”.
Firesc, şi gazda se întreba dacă a fost – şi când a fost – sincer,
fără să uite că, în Istorie, ca şi în viaţa cotidiană, sinceritatea nu
este mereu un atu.
DUMITRU CONSTANTIN