Se afișează postările cu eticheta ORTODOXIE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ORTODOXIE. Afișați toate postările
22 septembrie 2012
17 iunie 2012
Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei?
sursa:bestbigdeal
Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon
convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă,
neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de
sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta.
Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon
convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă,
neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de
sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta.
Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională,
bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor
zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile
românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de
excepţie, un vizionar, un reformator.
Eminescu a fost declarat nebun şi
internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea
să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la
pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei
catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi
principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.
Eminescu nu a
acceptat să facă niciun fel de compromisuri şi de aceea era cel mai
periculos dintre ei.
El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales
prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente,
aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a
spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.
Anul - Eminescu, 120 de ani de la ucidere!
Sursa: bestbigdeal
"Traind in cercul vostru stramt, Norocul va petrece, Caci eu in lumea mea ma simt, Nemuritor si rece."Nu a fost surprinzator pentru mine, atunci cand, la intrebarea, "ce cunosc tinerii despre activitatea culturala, politico-sociala si istorica a lui Eminescu?", tinerii au vorbit tot timpul despre poezia si despre mondenitatile lui. De restul activitatii nu stiau mai nimic.
Inainte de a ma grabi sa-i discreditez,
m-am gandit la modul cum este predat Eminescu in scoala. "Poetul
nepereche", "Cel mai mare poet", "Personalitatea completa a culturii
romanesti" etc. Daca adaugam la zecile de epitete pe care le rosteste
la ora un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev
trebuie sa le inghita cu toptanul fara prea multe intrebari, avem o
imagine a modului defectuos in care va fi perceput Eminescu de copii.
Nici un profesor nu mi-a argumentat vreodata de ce Eminescu este un poet atat de mare. Nici unul nu mi-a spus ca jurnalistul
Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici
ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa natura
stiu exact care este adevarul si actioneaza in consecinta.
Dar membrii Academiei Romane stiu si mai bine ce inseamna sa scoti tone de carti despre poezia lui Eminescu, evitand pe cat se poate de dibaci texte la fel de importante in care se pune degetul pe rana societatii romanesti si se dau solutii de vindecare.
Un atentat cultural
Modul defectuos sau intentionat defectuos
in care se preda Eminescu echivaleaza cu un atentat asupra culturii si
istoriei romanesti. Atentat, care este tot mai minutios elaborat in laboratoare obscure si a carui fata incepem sa o intrezarim in manualele alternative pe care le cunoastem cu totii.
Nu vorbim aici despre prezentarea lui
Eminescu numai in scoala primara, gimnaziu sau liceu, ci si in
universitati. Otrava imprastiata ajunge cu mare usurinta in toate
revistele literare si culturale. Marii oameni de cultura cad in capcana
acestor denigrari marsave.
Eminescu trebuie prezentat copiilor in cu
totul alt mod. Nu de poetul genial are atata nevoie copilul cat mai ales
de luptatorul neostenit pentru neam si tara. M-as bucura ca in loc de
recitarile papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sa reproduca
tot mai mult textele sale politice, sa ia aminte la lupta si la jertfa
sa.
Atunci cand vom intelege cu adevarat
destinul celor mai mari fii ai acestui neam, si vom urma exemplul lor,
Romania va deveni o tara puternica.
Prezenta ziaristului si omului politic Mihai Eminescu in climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice romanesti.
Ne aflam in apropierea semnarii unor
tratate politice mult negociate de statul roman, care pur si simplu nu
mai avea loc pentru un Mihai Eminescu. Distrugerea sa nu se putea
infaptui insa printr-un procedeu rapid si direct.
Fabricarea nebuniei sale reprezenta singura
optiune intrucat se putea invoca ori de cate ori ar fi venit vorba de
scrierile marelui ziarist. Eminescu era nebun asa ca nimic din ceea ce a
scris nu trebuie luat in considerare.
Procesul de asasinare fizica si morala a
lui Mihai Eminescu explodeaza in ziua de 28 iunie 1883. Ziarul Romanul
care se afla in polemica cu Eminescu scrie pe 1 iulie: "Aflam cu sincera
parere de rau ca d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tanar
plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu
bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decat trecatoare si ca in curand vom
putea anunta deplina sa insanatosire".
Semnale in presa vremii
Acesta era semnalul scoaterii din viata
publica a marelui ziarist. Timpul vine cu o declaratie abia pe 2 iulie
1883 in care spunea: "Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea
politica si redactia ziarului "Timpul" este incredintata d-lui Mihail
Paleologu".
Opinia publica intelege astfel ca Eminescu
este scos din presa romaneasca. Nicaieri nimeni nu dadea insa nici un
motiv, nici o explicatie asupra imbolnavirii sale subite.
Timpul revine cu un comunicat a doua zi pe 3
iulie: "Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a
incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o
grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat
confrate nu va fi de cat de scurta durata si ca ne va fi data fericirea
de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pana acum".
Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul Timpului era cea de ziarist.
Ziua decisiva este 28 iunie 1883, cand se
petrec o suma de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica
nebunia eminesciana.
Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: "Domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau". Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul in aplicare.
Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: "Domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau". Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul in aplicare.
Un plan pentru Eminescu
Pe de alta parte insa se stie ca Eminescu
era in aceea zi la baia Mitrasewschi, langa strada Stirbei Voda, nu
departe de sediul Societatii Carpatii, societate interzisa de
oficialitati in aceeasi zi.
Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore
Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste. Eminescu isi iese
din minti, Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie
sa ridice un nebun de la baia Mitrasewschi. Anunta in acelasi timp pe
Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la
locul respectiv, ajutandu-l pe Eminescu sa isi revina in fire.
Ventura era redactorul ziarului
L'Independence roumaine, ziar al carui director Emille Galli, fusese
expulzat din Romania in aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este
singurul expulzat in acea zi, aceeasi soarta a avut-o si ziaristul
Zamfir C. Arbore, prietenul poetului si cu siguranta multi altii.
Sacrificat pe altarul politicii
Toate aceste evenimente s-au petrecut pe
fondul semnarii iminente de catre Romania a tratatului cu Tripla Alianta
(Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si
jumatate de catre Junimisti, condusi de Carp, tratat sustinut in
totalitate de Titu Maiorescu.
Sarbatorile nationaliste de la Iasi, de la
inceputul lui iunie 1883, cand s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare
si cand Eminescu, perfect sanatos, a citit la Junimea poemul sau,
"Doina", au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si
Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat.
Se cere umilinta
Von Bismarck este gata sa declare razboi
Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme
ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si
Austro-Ungariei. Se cere ferm desfiintarea Societatii Carpatii, un
adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita
pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar
si alipirea lui la Tara.Rolul central in acesta Societate il avea Eminescu.
Iata ca Romania se supune exigentelor
straine, interzice Societatea Carpatii, elimina din scena pe multi
simpatizanti francofoni, Petre Gradisteanu impreuna cu D.A. Sturdza
pleaca la Viena sa ii ceara personal scuze imparatului pentru discursul
de la Iasi. Toate astea se intamplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui
Eminescu.
Manipularea opiniei publice
Nimeni nu lamureste insa opinia publica
asupra bolii lui Eminescu, despre care se afirma numai ca este o boala
grava. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie
pentru a strange banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista
pe care o publica in facsimil.
In numarul din luna august al revistei
Literatorul, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca
in aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei
este urmatorul:
Un X... pretins poet - acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum...
L-as plange daca-n balamuc
Destinul sau n-ar fi mai bun
Caci pana ieri a fost nauc
Si azi nu e decat nebun.
S-a dus pe cel mai jalnic drum...
L-as plange daca-n balamuc
Destinul sau n-ar fi mai bun
Caci pana ieri a fost nauc
Si azi nu e decat nebun.
Este momentul mult asteptat de Ventura care
incercase inca din 28 iunie sa convinga publicul asupra nebuniei
eminesciene, atunci insa cei doi prieteni sositi in graba la baia
Mitrasewschi reusisera sa-l salveze pe Eminescu.
Ventura nu voia sa fie el cel care declara
deschis nebunia lui Eminescu intrucat fusese deja implicat in
evenimentul mai sus mentionat. Asadar epigrama a fost pretextul perfect,
imediat dupa aparitia ei Ventura il ataca grav pe Macedonski.
"Nu este nici o indoiala, prin aceasta
epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu".
Iata ca Ventura cel care anuntase politia de existenta nebunului, se
retrage acum in ipostaza prietenului indignat aratand spre Macedonski:
"Iata cine il face nebun pe bietul Eminescu".
Macedonski la randul sau incearca sa se
apere spunand ca este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea
sa, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe Eminescu. Exista o
logica in argumentatia lui, daca cercetam putin mentalitatea epocii, mai
ales dupa presa vom vedea ca innebuneau foarte multi oameni prin anii
'80 ai secolului trecut, multi se sinucideau.
Au urmat manifestatii publice cu torte si
geamuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe
biata lui spinare (oprobiul public a atras multa lume in aceste
evenimente) a fost un spectacol bucurestean pe cinste. Ventura si
Macedonski intra intr-o polemica puternica, insa raul era deja facut,
Eminescu era in ochii tuturor un nebun tolerat de societate.
In codul de moravuri publice si politice
ale epocii, "boala grava" a nebuniei il indeparta definitiv de la viata
publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna,
implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza
Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut,
din sistemul unui ziar de opozitie.
Polemica se stinge, iar la 1 septembrie
presa incepe sa discute deschis problema nebuniei lui Eminescu.
Telegraful este primul care anunta ca "Mai multi prieteni din capitala,
amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru
intretinerea amicului lor in casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea
cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune."
Maiorescu reuseste sa dea lovitura de
gratie lui Eminescu la sfarsitul anului 1883, cand publica un volum de
64 de poezii eminesciene, intre care "Mai am un singur dor", "Se bate
miezul noptii" etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau
menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut
al liberalilor, teroretician al problemelor societatii romanesti.
Ascunderea operei incomode
Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze
opera eminesciana, limitand-o la poezie. Din acel moment si pana in
zilele noastre Eminescu este cunoscut de toata lumea drept "marele
poet", "poetul national al Romaniei", stergandu-se aproape complet
opera sa ziaristico-politica, opera cu mult mai valoroasa si mai bogata decat opera sa poetica.
Una din primele persoane care a sesizat
lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care scria:
"Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse,
apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul
zilnic al durerilor grave ale rasei, sa publice: "Mi te da cu totul
mie", "Nu zi ba de te-o cuprinde" (...) Or, chiar si acestea,
nepotrivite pentru un luptator politic, cum era el atunci: "Mai am un
singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor...". Or, ideea de
sinucidere din "Se bate miezul noptii" (...) Nu cumva acum, la
maturitate, si cand avea un stagiu de om public, ca teoretician
al unei grave ideologii sociale si nationale - nu cumva credea ca nu
i-ar fi sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la
dragoste si alte poezii "usoare" - si unele traduse?"
Volumul de poezii are un succes teribil,
multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cantate in cafenele
si saloane, pierzandu-si profunzimea.
Eminescu este internat intr-o serie de
sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era foarte
buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: "Repausul medicamentos
sustinut cu indarjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti
la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos".
Eminescu insusi, viu si dornic sa reintre
in presa, isi va asculta "prohodul" in aceasta paranteza a anilor
interzisi, 1884-1888.
Cateodata se va revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca in noroi, calcandu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe "insurgent" la politie.
Cateodata se va revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca in noroi, calcandu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe "insurgent" la politie.
Asa s-a intamplat la 8 noiembrie 1886, de
ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la Iasi: poetul a fost
"impachetat" pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul
rudimentar de la Manastirea Neamt. Pe langa aruncarea in noroi a
propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus
acuzatia ca "se lua de femei pe strazile Iasilor", le "apuca de turnura
rochiilor", le atingea in mers etc.
Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea. Continua sa scrie in ciuda tuturor.
Acolo, la Manastirea Neamt, poetul va
definitiva, zic editorii, poezia "De ce nu-mi vii?", pe care o va
trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu
acest biletel: "Iti trimit deodata cu aceasta mai multe versuri carora,
de ti se par acceptabile, le vei face loc in "Convorbiri".
Indealtminterelea, ma aflu bine si sanatos in mijlocul acestor munti
si-ti doresc asemenea".
Eminescu era perfect sanatos in perioada in
care a locuit la Manastirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste
despre un Eminescu intreg la minte in momentele respective, marturie
stau si actele de bucatarie ale stabilimentului, intocmite de mana
poetului.
Intors in casa Henriettei de la Botosani in
1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese ca era
sanatos psihic: "In urma unei subscrieri, initiata de elevii scoalei
artelor frumoase din Botosani, s-au strans 400 lei. De mare ajutor au
fost acesti bani, caci au permis sa i se aplice un tratament special
multumita caruia starea sanatatii poetului s-a imbunatatit in modul cel
mai vadit, caci astazi Eminescu este tot atat de senin cum a fost
inainte de boala cea grea de acum patru ani in urma. In 13 Iulie
Eminescu, insotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctoral de aice, a
sosit in orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11
a.m. a avut loc, in casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat
parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, Col.
Dr. Otremba, medic sef al Corpului IV armata, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez
si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Desi mai multi din
acesti d-ni. medici aveau sa plece din Iasi inca in 13 Iulie, totusi
si-au amanat plecarea pentru a-l putea asista pe poetul nostru. In urma
unei cercetari minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au
ajuns la concluzia ca sanatatea lui nu e deloc alterata si ca trebuie
a-l supune unui tratament radical numai in ce priveste boala lui cea
neglijata, care se manifestase la picioare".
Eminescu era deci sanatos psihic si perfect capabil de a crea.
In 1888, Veronica Micle reuseste sa il
scoata pe Eminescu din casa surorii sale si il va duce de mana pe poet
la Bucuresti, unde el isi va regasi pana de ziarist.
Urmeaza o colaborare anonima la cateva
ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic
al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul facandu-l, pentru o
clipa, pe Guna Vernescu sa demisioneze rupand o coalitie destul de
fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu
liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune
este "bietul Eminescu" si repede acesta este cautat, gasit, internat la
sanatoriul doctorului Sutu, in martie 1889.
La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere
primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure
pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu
din strada Plantelor.
Se constituie un consiliu compus din Titu
Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr.
Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440
din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a
tribunalului un proces verbal in care sunt de parere ca "Boala fiind in
recidiva, reclama interdictia pacientului si randuirea unui tutor care
sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa poata ingriji de
intretinerea interzisului".
Procesul verbal al consiliului este scris
in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa
semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului
medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul
interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului.
In conditii normale, in care incidentul cu
Poenaru ar fi real, Parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi
trebuit interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru.
Nu exista un asemenea interogatoriu.
Trei zile mai tarziu, Eminescu moare subit.
Doctorul Vines, care a fost de fata in acel moment, avea sa povesteasca
in 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: "Eminescu se aseaza pe pat
si peste cateva minute cade intr’o sincopa si moare imediat".
Varianta oficiala asupra mortii lui Eminescu este insa dementa
paralitica.
Manipularea operei Eminesciene
Inainte de a analiza putin moartea lui
Eminescu, sa luam in discutie perioada 1884-1889, perioada numita "de
mare intunecime", a creatiei eminesciene. Marturiile din epoca atesta
insa contrariul.
Cei care l-au vizitat pe Eminescu la
Botosani vorbesc de o puzderie de hartii scrise de catre poet, unele
luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar
in strada Plantelor, in mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu
bolnav, vorbesc de maldare de hartii scrise de catre el, aruncate la cos
ori maturate de femeia de serviciu.
Argumentul "creativitatii" cade dintr-un condei in fata abundentei de marturii documentare si, cu el, diagnosticul medical.
Intr-adevar, un "paralitic general", un "abulic in ultimul grad", acesta este un pacient care nu mai creeza, nu mai face diferenta intre viata si vis etc.
Intr-adevar, un "paralitic general", un "abulic in ultimul grad", acesta este un pacient care nu mai creeza, nu mai face diferenta intre viata si vis etc.
Alexandru Vlahuta, vizitandu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii.
Ilarie Chendi, care a stat in gazda pe
strada Stirbei Voda, nr.72, pe langa Cismigiu, la aceeasi adresa pe care
o avusese si Eminescu in anii ‘80 ai secolului XIX, va povesti cum
batranele gazde, niste nemti, incep a-si aduce aminte: "Si mi-au spus,
intre altele, ca dupa moartea lui Eminescu, care a avut loc in 1889, au
venit la dansii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si,
impachetand toata saracia ramasa in urma lui, au umplut doua cufere cu
carti si cu manuscrise si au plecat".
"Legendele" eminesciene vorbesc, insa,
pana astazi de "caiete" cu poezii ale poetului, pierdute, furate,
ascunse in aceasta perioada. Biografii sai trec sub tacere pana si
faptul ca in buzunarul de la haina in care si-a dat duhul, in 15 iunie
1889, se aflau scrise de mana lui poeziile "Viata" si "Stelele in
cer".
Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884,
cand a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, langa Viena, cat
si recidiva din 1886-1887, cand a fost internat la Manastirea Neamt,
institutul pentru alienati, corespund unei psihoze maniaco-depresive, in
amandoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale.
In 1887 medicii din Iasi, Dr. Iuliano
Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorul Francisc
Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocata de gome
sifilitice pe creier si la picioare, incepand un intempestiv tratament
antisfilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in
doze enorme cu efecte nule in sifilisul nervos (oare de ce nu stia acest
lucru doctorul Izsac?), dar cu urmari catastrofale toxice.
Eliminarea prin otravire
Inca din Renastere se stia, insa cum
povesteste Benvenutto Cellini ca si-a tratat cu fumigatii de mercur
boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar,
mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral.
Supradozajul medicamentos a
jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, interesarea
sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica
modificarile de comportament, depresiune mentala, insomnie si cateodata
halucinatii, care dupa cum stim au dominat tabloul simptomatic dupa
1887.
Cum reiese din notele doctorului Vines,
starea lui Eminescu s-a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare
deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor
pupilare (la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea
reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome
explicate dupa noi prin injectiile de mercur ce le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.
Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat.
Autopsia evidentiaza "o degenerescenta
grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta
unor placi intinse si proeminente atat la baza valvulelor aortice, cat
si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului
si a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenta granulo-grasoasa
considerabila". Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei
ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi cat si
modificarile ficatului sunt caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala.
Ascunderea dovezilor
Creierul lui Eminescu este uitat pe
fereastra, in soare si, dupa cateva zile de nefixare, este trimis lui
Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889,
Marinescu avea 26 de ani, fiind incepator, asistentul lui Babes. Daca
prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua
posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea
tanarului asistent, ori si aceasta este ipoteza spre care inchinam pe
undeva, anumiti oameni, sa nu spun o "intreaga protipendada", se temeau
de diagnosticul severului prof. Victor Babes.
Gheorghe Marinescu declara despre creierul
poetului, multi ani mai tarziu: "Creierul mi s-a adus dela Institutul
Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al
structurii circumvolutiunilor.
Putrefactia era datorata faptului caldurii celei mari, probabil ca s’a scos prea tarziu dupa moarte... Creierul era in adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori... Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna... Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis in treacat, nu stiu daca s-a facut in bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dansul, au murit de paralizie generala".
Putrefactia era datorata faptului caldurii celei mari, probabil ca s’a scos prea tarziu dupa moarte... Creierul era in adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori... Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna... Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis in treacat, nu stiu daca s-a facut in bune conditiuni altor literati distinsi cari, ca si dansul, au murit de paralizie generala".
Eminescu nu a murit insa de paralizie
generala, Gheorghe Marinescu se inselase. Punand cap la cap toate
dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca
medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de
lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare.
Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica.
In ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra in discutie.
Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din maneca imposturii si
botezat ad-hoc congenital".
Asadar, Eminescu a fost scos din viata
publica si declarat nebun pentru ca atitudinea lui pentru unirea
tarii-mama cu Ardealul nu era bine vazuta de conducerea de atunci a
Romaniei, de junimistii P.P. Carp si Titu Maiorescu, care incercau din
rasputeri incheierea unei aliante militare cu Germania si
Austro-Ungaria.
De remarcat in acest sens este o scrisoare a
lui P.P. Carp catre Titu Maiorescu in care ii atrage atentia: "Si mai
potoliti-l pe Eminescu". Iar Maiorescu l-a "potolit", fabricandu-i
nebunia si scapand astfel de o voce "periculoasa", care il contrazicea
tot mai des.
Astfel, Eminescu a fost scos din viata
publica intre 1883 si 1889, anul asasinarii sale, fiind declarat nebun
si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, marturiile din acea
perioada ne arata un Eminescu in plina creatie, lucru care nu ar fi fost
posibil daca era nebun, caci un nebun e rupt de contactul cu realitatea
si nu mai simte nevoia de creatie.
Concluzii
Asadar, creatia artistica din acea
perioada, insotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor)
ale sanatatii sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat
printr-un proces lent de otravire.
Asasinarea lui Eminescu a continuat si continua si in prezent prin trecerea sub tacere a activitatii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale nationaliste. Continua prin prezentarea sa in scoli in mod voit deformat.
Dar, cel mai mult continua prin lipsa
noastra de cinstire a marelui roman Mihai Eminescu, prin lipsa de
informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul
romanesc.
13 aprilie 2012
Vinerea Mare - moartea si ingroparea Domnului
sursa:Crestin Ortodox.ro
In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Mantuitorului. Rastignirea
nu era practicata de evrei. Cu exceptia crucificarii a 800 de locuitori
ai Ierusalimului de catre regele Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., in
Palestina aceasta pedeapsa era aplicata doar de catre autoritatea
romana. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce, era dezbracat
de haine, biciuit si obligat sa parcurga drumul pana la locul executiei,
cu barna orizontala a crucii in spate, legata de mainile intinse.
Sentinta era pronuntata de catre conducatorul provinciei intr-un loc
public.
Din Scriptura aflam ca dupa ce Hristos a
fost biciuit, Pilat, guvernatorul roman al provinciei Iudeea (26-36
d.Hr.), spalandu-se pe maini, rosteste sentinta. Mantuitorul Hristos
este trimis spre locul rastignirii, purtandu-Si crucea.
Ajuns la locul executiei, bratul
orizontal al crucii era fixat, cu ajutorul cuielor, de bratul vertical
infipt din timp in pamant, iar picioarele condamnatului puteau fi
asezate pe un scaunel de picioare, ceea ce usura durerile, dar lungea
supliciul. Ele puteau fi si tintuite fara sprijin, usor indoite, cu
talpile lipite de stalpul vertical. In varful acestuia se fixa o
scandura pe care era consemnata vina condamnatului, in cazul Domnului:
"Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor".
Trupul mort, coborat de pe cruce, putea
fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei,
sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape.
Din Sfintele Evanghelii cunoastem ca Iosif din Arimateea l-a coborat de pe Cruce si l-a ingropat, impreuna cu Nicodim, in mormantul sau aflat intr-o gradina din apropierea locului rastignirii.
Moartea biruita prin moartea lui Hristos
Moartea a intrat in creatie prin
despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu
S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din
curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos intoarce rostul
mortii. In loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viata, ea e
folosita de El ca mijloc de biruire a ei, afirma parintele Dumitru
Staniloe. El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si
pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat.
Pentru Hristos, moartea nu era
inevitabila, deoarece El, fiind strain de pacat, nu purta in Sine
germenele mortii. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al
unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo
boala, ci primeste moartea de buna voie. De aceea indura moartea in
toata grozavia ei, moartea prin excelenta.
Moartea suportata de Hristos naste in
noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si
patimase la cele ale lumii si de daruirea vointei Lui de a ne iubi unii
pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea.
Spre deosebire de noi, care induram
moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a
intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui. In canonul
pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: "Praznuim omorarea
mortii".
Din Sfintele Evanghelii aflam ca in
momentul in care Hristos Si-a dat duhul, s-a aratat o serie de semne
miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pamantul s-a cutremurat,
pietrele s-au despicat si multe trupuri ale celor adormiti s-au sculat.
Punerea in mormant a Domnului
De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana pe cruce si a doua zi, cand se praznuiau Pastile,
iudeii cer permisiunea lui Pilat sa se zdrobeasca fluierele picioarelor
osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce. Se folosea acest
procedeu spre a grabi moartea celor rastigniti. Dupa ce primesc acordul
de la Pilat, ostasii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari,
deoarece, in ciuda chinurilor, ei inca nu murisera. Cand au venit insa
la Hristos, au constatat ca El murise si atunci nu I-au mai zdrobit
oasele. Spre a se convinge ca Hristos a murit cu adevarat, un ostas i-a
impuns coasta cu sulita si indata au tasnit sange si apa.
Iosif din Arimateea si cu Nicodim vor lua trupul lui Hristos
de pe cruce, il ung cu aromate si il infasoara intr-un giulgiu. Pe cap
ii pun o mahrama, implinind astfel, intru totul datina iudaica a
inmormantarii.
Evanghelistul Matei spune ca mormantul
in care Hristos a fost pus apartinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam ca
era "un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat" (19, 41).
Iudeii vor pecetlui piatra mormantului,
in nadejdea ca uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo. Dar
ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad si nici invierea lui
lisus, urmata de raspandirea noii credinte.
Mormantul lui Hristos ramane gol. Nu mai
este cum spunem noi "locas de veci". Acest mormant ne vesteste ca si
mormintele noastre vor ramane goale.
Vinerea Mare este zi aliturgica, adica
nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia
principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar si
asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfantului
Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea
Trupului Sau pentru inmormantare.
Seara se canta Prohodul
si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de
inmormantare. Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi
simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii,
Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramane pana la Inaltare. Punerea pe Sfanta Masa reprezinta punerea Domnului in mormant.
Adrian Cocosila
Abonați-vă la:
Postări (Atom)